S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna BăluÅŸeni, judeÅ£ul BotoÅŸani, de ziua Sfântului Ilie, ÅŸi s-a săvârÅŸit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieÅ£uit în lume 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepÅ£ie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România ÅŸi al AsociaÅ£iei ArtiÅŸtilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat în timpul vieÅ£ii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze ÅŸi au ajuns în variate colecÅ£ii particulare.
Din copilărie nu ÅŸi-a mai folosit mâinile, scriind ÅŸi desenând cu dinÅ£ii, până la sfârÅŸitul vieÅ£ii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaÅ£i poeÅ£i, dar ÅŸi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziÅ£ii personale în BotoÅŸani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), IaÅŸi (1988), BucureÅŸti (1991), Essen, Germania (1991) ÅŸi Olanda (1993). Este prezent în colecÅ£ii particulare din Å£ară ÅŸi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.
"În noaptea aceea am început să desenez"
O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumatăţi a secolului trecut sute de copii, îl loveÅŸte ÅŸi pe micul Constantin. În căsuÅ£a din satul său, cu oameni simpli ÅŸi în frică de Dumnezeu, a inceput lupta pentru viaţă. Urmează ani de tratamente, spitalizări ÅŸi speranÅ£e amestecate. La finalul acestei lupte, Constantin Dracsin rămâne cu gura născând din vârful creionului cuvinte.
Apoi, într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul ÅŸi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ ÅŸi linii linii/ foarte frumoase" (NeputinÅ£a de sub fluviu). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârÅŸise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aÅŸ fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aÅŸa cum îl ÅŸtiam. Åži pentru că trebuia să rămână cineva ÅŸi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.
El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!
Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieÅŸi, nici celor din jur. Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce Å£in de putere, de posesiune ÅŸi chiar posesivitate, dar ÅŸi de înÅ£elesuri strict corporale: mâna devine deseori scut, are capacitatea de a se aÅŸeza stavilă răului, folosind drept instrument de autoapărare. Cu toate acestea, Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinÅ£ii, dar a trăit prin văz! AÅŸa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceÅŸte, interpretează. Excelent observă Jean Chevalier, în DicÅ£ionarul de simboluri, care face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, talent, conÅŸtiinţă) ÅŸi creaÅ£ia literară scrisă: "Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede". La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul parcurge drumul până la privire cu aceeaÅŸi tandră acceptare, lipsită de dramatismul sfâÅŸietor al suferinzilor. "Mi-a crescut un ochi de meduză/ în palmă", scrie poetul. Un destin pe care l-a înÅ£eles ÅŸi căruia i s-a dăruit cu înÅ£elepciune, o subtilă, dar conÅŸtientă abandonare în poezia purificatoare, ca sens al trăirii. "Mi-am asumat umbletul/ ÅŸi dinÅ£ii ÅŸi/ caligrafia altui trup" (Avântare în fire).
Umbletul, scrâÈ™nirea din dinÈ›i, privitul È™i contemplarea în ÅŸi despre sine au căpătat, în timp, inedite înÈ›elesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de vieÈ›uire. SuferinÈ›a este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepÈ›ională. "Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de la o noapte la alta -/ frumoase mai sunt/ numai la asfinÅ£itul soarelui" (Traducere din cifrele înscrise pe retină).
Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt!
Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist."Rareori mâinile înlocuiesc eternitatea/ în suferinÅ£a unui învingător" (Vederea drumului rotund), spune poetul.
Dramatismul realității interioare transpare în mai toate poeziile, dar Constantin Dracsin este departe de a deveni un poet tragic, raportându-se mai degrabă la dimensiunea filosofică a trăirii de sine. Poetul se defineÈ™te nu doar ca prezență carnală, ci devine sursă de lumină, de viață, chiar È™i de lacrimă sădită în mâna aproapelui: "...miros de sânge/ mi-a venit pe nas/ după ÅŸapte ore/ de plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor dinÅ£ii,/ mi-i amorÅ£ită mâna stângă -/ inima mea/ are sânge alb"(Miros de sânge alb).
Constantin Dracsin se reconstruieÅŸte trupeÅŸte. Asemenea orbului din naÅŸtere el vede cu sufletul, picioarele devin aripi, mâinile – Cuvinte: "Când vine primăvara -/ puneÅ£i-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe ochi/ alÅ£i MunÅ£i,/ în loc de picioare/ ARIPI -/ iar de mâini aÅŸ fi mulÅ£umit/ să am în locul lor/ doar cuvinte, - Cuvinte" (De undeva, de sus). De altfel, puÅ£in câte puÅ£in, poetul se lipseÅŸte cu totul de braÅ£e, cuvintele devenind unicul contrafort întru salvarea trupului stăpânit de suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede în aripile-picioare umblătoare, cerând la sfârÅŸit, cu aer testamentar, "un trup de cal", iar cu dinÅ£ii "să trag de tot ce e frumos"."Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi treceÅ£i capul meu învârtit/ pe un trup de cal -/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul decolorat,/ prin oraÅŸul hulit,/ în care miroase a proÅ£ap ars...// (....) !!!... un trup de cal ÅŸi atât,/ vă las vouă chiar ÅŸi hainele,/ mâncarea, eu,/ o să-mi pun genunchii în iarbă/ ÅŸi cu dinÅ£ii să trag de tot ce e frumos!!!" (Cerinţă de sfârÅŸit). Simbolul calului purtător de poveri revine ÅŸi în alte poeme, un simbol al focului interior ÅŸi al conÅŸtiintei de sine. "Îmi iau ograda/ în spate/ ÅŸi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai greu" (În septembrie, desculÅ£)
"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"
Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecÅ£ie de trăire tuturor celor care, sănătoÅŸi fiind, îÅŸi plâng vieÅ£uirea, dar ÅŸi celor care, loviÅ£i de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost "meniÅ£i".
"Poate/ nu m-aÅ£i dorit/ ÅŸi totuÅŸi/ fără mine/ nu mai ajungeaÅ£i/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conÅŸtiinţă artistică neînseriabilă".
(Florentina Toniţă)
