Încă mai călcăm pe urmele lor adâncite de paşi, de lacrimi şi de genunchi plecaţi în rugăciune, de suferinţe şi tortúri inimaginabile.
Sunt Sfinţii închisorilor comuniste - mucenici răbdători, smeriţi şi fără cruce la mormânt. Nu le ştim nici numele şi nici numărul. Sunt mulţi şi, adesea, stau nevăzut lângă noi - cete întregi, preoţi sau mireni, călugări sau ţărani blajini şi fără vină. Ne privesc şi nu vor nimic.
Aşteaptă doar să-i descoperim.
Aşteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arsenie Boca, Sofian, Ghiuş, Stăniloae, Steinhardt; asemenea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, stareţul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în braţe şi mângâind pe torţionarul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele.
Iubirea din hohotul de plâns
Până să ajungă în calendare şi acatiste, Sfinţii închisorilor aşteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respiraţia şi pasul liniştit, de porumbel. Tac şi nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopţile de Înviere, când aşteptau să le intre în celulă însuşi Hristos.
Alături, clocotitor şi vulcanic, uşor adus de spate şi cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbeşte Valeriu Gafencu. Vorbeşte cu înseşi gândurile şi trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată... O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica... Un singur om mi-a spus: «Meriţi a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simţit mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".
Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea
Strângând mărturii despre Sfinţii închisorilor, Ciprian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le aşează atent între coperţile ocrotitoare ale unei cărţi şi apoi aşteaptă. Nu-şi face iluzii. Ştie că nimic nu va clinti indiferenţa noastră faţă de canonizarea celor omorâţi în temniţele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi şi neadevăruri ticluite anume să nu fie şterse uşor din memorie. Ceva însă trebuie făcut.
Ruşii au canonizat sute de preoţi asasinaţi şi deportaţi în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alţii, în Ziua Tuturor Sfinţilor, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziţie: "Cei deportaţi în lagăre şi închisori".
Parcă ne ruşinăm să-i recunoaştem şi să ne mândrim cu ei. Ce ne costă să le cinstim numele şi să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfinţilor închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galaţi, moaştele Cuviosului Luca al Crimeei. Preferăm sfinţi contemporani, oameni minunaţi de altfel, dar trăitori în altă parte şi în alte istorii: Sf. Martir Ilarion Troiţki, Cuvioasa Maica Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit şi Ascetul Rusiei carpatine. Cuvioşii noştri pot să mai aştepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaştele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noştri duhovnici şi îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făgeţeanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.
Osemintele mult-pătimitorilor de la Aiud (unele purtând clar urmele torturilor îndurate) adunate din Râpa Robilor şi aşezate cu evlavie sub Altarul Mausoleului ridicat spre veşnica lor pomenire
Răbdător şi atent să nu supere pe nimeni, antropologul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme şi oftează. "În definitiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple şi individuale. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărţi, prin prezentări, prin conferinţe faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepţie sau dispensă pe noi, toţi... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea şi mortală, iar leacul ei este simplu: pomenirea. Nu e nevoie de mari desfăşurări intelectuale. E suficient să te întâlneşti în numele lor şi să rezumi nişte fapte. Să povesteşti, de pildă, cum părintelui Adrian Făgeţeanu i s-a smuls de opt ori cruciuliţa de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coşul de gunoi pentru a pune cruciuliţa din nou la gât, îndurând o ploaie de lovituri, de pumni şi picioare date cu toată ura. Pe urmă, să povesteşti cum Gafencu a renunţat la sticluţa lui de streptomicină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creştin, care a făcut în aşa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".
Adâncul de foame, mizerie şi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creştină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a aşezat pe cimentul umed şi îngheţat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe aşternutul propriului său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaţa unui smerit mucenic al lui Hristos, Constantin Oprişan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtăşit în ascuns pe deţinuţi, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fereastra celulei, dar, prin blândeţea unui singur cuvânt inspirat de Dumnezeu, a reuşit să-l încreştineze pe cel mai cumplit şi mai ateu gardian de la Aiud.
Prin suferinţa şi exemplul lor, toţi sunt Sfinţi. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii şi vindecări miraculoase ce se petrec chiar în zilele noastre. O spune însuşi marele patetic, Sfântul aruncat printre alţi Sfinţi, Valeriu Gafencu: "Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Acolo, în vedenie, am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică.
Gherla - pomenirea morţilor
Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi".
Formula AS
