Scene de urmărire cu mașini și motociclete, salturi, lupte, cascadorii, distrugeri, explozii – ce i-ar mai lipsi acestei producții pentru a fi catalogată ca pe afiș: “acțiune, comedie, dramă“? Poate mai puține replici monosilabice și ceva mai mult umor în prima parte a sa.
Că, altminteri, treci peste faptul că o parte dintre replici sunt grosiere, că-s prea multe, obsesiv de multe, glume de poponauți refulați și că abundă umorul de șantier. Ești dispus să uiți și că prima parte din “CHIPs: Polițiști de belea “ – CHIPS (2017) abia dacă ți-a smuls un zâmbet – și acela îngăduitor… Și ieși din sala de cinema cu senzația că ai râs de te-ai prăpădit și că asta a fost exact ceea ce-ți trebuia ca să te relaxezi: un film fără pretenții, de la care nu te doare capul după. Ceea ce-ți rămâne pe retina de cinefil poate fi doar imaginea unui duo simpatic care o dă în bară, cu farmec și cu cele mai bune intenții, nefiindu-ți prea clar care-i, de fapt, tăntălăul și care-i gogomanul. Sau, mai degrabă, pentru că nu se vrea o comedie cu proști - ceva în genul seriei de comedii deja clasice, născute din “Arma mortală” – Lethal Weapon (1987), creație a lui Richard Donner, cu Mel Gibson și Danny Glover.
Așadar, duo-ul nostru face parte dintr-o patrulă a Poliției Autostrăzilor din California (care, apropo și desigur, nu și-a dat acceptul pentru difuzarea peliculei. Deloc.).
Primul, în ordinea apariției, este egoistul și înfumuratul agent FBI, pe care nici numele de împrumut, Frank Llewellyn Poncherello, nu-l acoperă de tot, că mereu și-l uită sau și-l pocește. Așa că acceptă prescurtarea „Ponch”. El este trimis în L.A., ca să investigheze un caz de corupție în care se crede că și-ar fi băgat mâna mai tare și niscaiva agenți de poliție. Reprezintă jumătatea cu experiență a „binomului” care dă să se închege, iar autoritatea lui mai poate fi știrbită doar la ocazii, și anume în momentele când își dă în stambă, fiind vădită obsesia lui sexuală pentru femeile în colanți. Norocul nostru, că astfel avem și noi prilejul să contemplăm câteva june exemplare de ăst fel, care trec prin cadru, chiar pe sub ochii ieșiți din orbite ai personajului.
În rolul lui, mai nimerit nici că se putea!, apare Michael Peña, un actor exotic, cu o mimică mobilă și expresivă, debordant, cu un impresionant șir de filme în palmares.
Polițistului rutinat îi este alăturat, în contrapondere, un ageamiu în branșă, aterizat dintr-o anticameră a ratării, în prag de divorț, avariat în urma multiplelor accidente din cursele de motoare (în care a concurat cu oareșce succes) și „acceptor” de organe de metal în locul propriilor fragmente de os lăsate tribut în arene, cu un mare apetit pentru pastile, fiindcă ia mai multe ca Elvis – cum i se și spune.
Jon Baker pe numele lui, acesta ocupă rapid locul celui ce înfruntă umilințe și provocări din partea colegului „înfipt”, dar nu fără a-l încolți cu întrebări incomode, ba despre prea desele pauze de mers la baie ale lui Ponch, ba despre fobia acestuia față de îmbrățișările primite de la persoane de același sex... Din păcate pentru el, nici abilitatea de a conduce motocicletele poliției, nici capacitatea de a citi pe fețele celorlalți ce anume îi mână în luptă, deci de a le depista resorturile care-i fac să acționeze într-un fel anume, de a le decodifica „fizimișca”, nici celelalte abilități nu-s de natură a-l face mai puțin încornorat (dacă-i să găsim, și pentru gingașul domeniu, grade de comparație).
Dax Shepard, pe care-l știm din “Lovește și fugi“, “Angajatul lunii“ sau “O viață în pușcărie“, a reușit să intre perfect în pielea personajului, actorul asumându-și, în același timp și alte “roluri”: regizor, scenarist și coproducător.
Pe lângă cei doi actori deja amintiți, excelent distribuiți în roluri “cu potențial“, care le pun în valoare abilitățile, îi putem vedea și pe Kristen Bell – în rolul soției șotioase a polițistului jucat de Dax Shepard (cei doi actori au fost, începând din 2007, sau chiar mai sunt, numai Hollywoodul poate ști!, într-o relație amoroasă), Jessica McNamee – în rolul colegei decorative, cu joc dublu, Adam Brody – ghinionistul de serviciu, Rosa Salaza – colega inocentă și săritoare și Vincent D’Onofrio – într-un rol compex, de urmăritor-urmărit.
Modul cum se încheagă echipa ar fi subiectul fimului, suficient de pe scurt pentru cei ce n-au de gând să-l vadă, dar și pentru cei ce-o vor face, cărora n-ar fi frumos să le devoalăm de pe acum povestea.
Se anunță un mare suces de public, dacă e să judec după hohotele din sală, pe măsura celui repurtat în anii ’70, de serialul TV cu același nume (creat de Rick Rosner, un scriitor de televiziune despre al cărui C.I. se mai vorbește pe la Hollywood), care a stat la baza scenariului.
Cum premiera pe ecranele din România a avut loc la data de 24 martie 2017, zic să luați de bună nota 5,6 dată de Imdb – doar pentru prima jumătate de oră de rulare a peliculei, dar să acordați mai mult de 7,7 (scorul dat de site-ul Cinemagia) celorlalte șaptezeci de minute, ca să rezulte de aici un film de văzut. Dacă nu neapărat, atunci neapărat “cu gașca” – ca să nu te prăpădești singur. De râs.
