Cartea este este al doilea roman al Michelei Murgia, cel care a consacrat-o definitiv în peisajul literar italian. Filmul, o coproducţie Italia/Irlanda, a apărut în ianuarie 2016, regizat de Enrico Pau. Termenul „acabar” înseamnă în spaniolă „a sfârşi”, şi în sardă, probabil prin derivare/conversiune, a apărut substantivul „accabadora”, „cea care sfârşeşte”. Este posibil să existe un termen în limba română care defineşte mai bine pe cea care pune capăt agoniei, sau poate substantivul este intraductibil, nu ştiu. Pentru comunităţile tradiţionale din Sardinia, actul accabadorei nu reprezintă un asasinat, ci un gest de iubire şi milă, care ajută destinul să se împlinească. O formă străveche de eutanasie.
Maria Listru, personaj principal al romanului, este copil de suflet al tuşei Bonaria Urrai, căreia o iubire frântă la tinereţe îi refuză un parcurs împlinit al feminităţii. Maria poartă numele Fecioarei, care cunoaşte Iubirea şi Suferinţa, ambele absolute şi infinite, prin care trebuie să treacă şi Maria Listru pentru a accede la taina Bonariei Urrai.
Simetria romanului este subtilă, secvenţele din incipit şi final având semnificaţii profunde. Accabadora la care face referire titlul este Bonaria Urrai sau Maria Listru?
Primele două nopţi din casa femeii care o adoptase, Maria le petrece într-o cameră numai a ei, veghind imaginile unor „sfinţi, cu toţii răi” şi pe cea a „inimii sfinte a lui Isus cu degetul întins, devenită vizibil ameninţătoare sub greutatea celor trei rozarii atârnate pe pieptul din care ţâşnea sânge”. Strigătul ei o aduce pe tuşa Bonaria, care scoate din încăpere toate statuile sfinţilor, gestul sugerând atât înţelegere pentru sufletul înspăimântat al fetiţei, cât şi trecerea acesteia într-o altă etapă, trecere ireversibilă, în care Maria Listru moare ca fiică a mamei biologice, Anna Teresa Listru, văduvă nevoiaşă, cu alte trei fete acasă, şi devine copil de suflet al părintelui spiritual, unic, Bonaria Urrai, croitoreasă înstărită, femeie bătrână rămasă fără copii.
În finalul romanului, scena se repetă, Maria fiind cea care „aşa cum făcuse Bonaria cu ani înainte pentru ea, goli rafturile de statuetele reprezentând inima lui Isus şi mielul mistic, scoase din cameră agheasmatarul cu desenul în relief al Sfintei Rita. Adună toate imaginile cu subiect religios de pe pereţii camerei, recuperă ilustraţiile din paginile cărţilor şi din fundul sertarelor” şi chiar „cruciuliţa de botez” de la gâtul bătrânei.
Fiindcă „nu ştia care din ele o împiedica cu adevărat pe Bonaria Urrai să se ducă”. Să moară ca fiică a unor părinţi biologici şi să devină copil de suflet al Părintelui unic spiritual, Dumnezeu.
Repetă gestul cu care mama adoptivă o întâmpină în casa şi în viaţa ei, fără a bănui că repetă un ritual pe care Bonaria Urrai îl urmase o viaţă întreagă, fiindcă fusese accabadora.
Între cele două secvenţe se derulează scene semnificative care marchează popasuri din drumul iniţiatic al Mariei Listru. Ceea ce o înspăimântă din taina Bonariei Urrai ajunge să devină propria ei povară, odată ce etapa maturizării se închide definitiv între evenimente care o alungă şi o recheamă în satul natal, satul „Soreni din Sardinia, la mijlocul secolului trecut”.
Semnificaţia acestei predestinări este sugerată în secvenţa în care, la 8 ani, Maria o surprinde pe tuşa Bonaria plecând de acasă în toiul nopţii. Era iarna anului 1955, „de-abia trecuse Boboteaza” şi fetiţa încă nu adormise, când a auzit „bătăi în poartă şi vocea joasă şi agitată a unui bărbat care vorbea prea încet ca să-l poată recunoaşte”. Bonaria Urrai pleacă şi fetiţa adoarme. Dimineaţă, o trezesc „zgomotele familiare ale casei” şi „întrebările nopţii se risipiseră”.
Apoi Maria cunoaşte prietenia, iubirea, învaţă să împartă cuvinte, gânduri şi gesturi cu ceilalţi săteni şi cu sine. Din „ultima” sau „a patra”, cum o numeşte mama ei, Anna Teresa Listru, învaţă să devină „Maria”, cum o numeşte Bonaria Urrai, care îi conferă personalitate, individualizând-o, şi „acel simplu Maria trebuia să le fie suficient chiar şi celor care ar fi vrut să înţeleagă mai mult.” Învaţă că naivitatea trebuie adusă la forma de înţelepciune şi educată, uneori brutal, cu întrebări tulburătoare.
Cuvintele tuşei Bonaria Urrai au valoare anticipativă: „Nu încerca să dai nume unor lucruri pe care nu le cunoşti, Maria Listru. Vei face multe alegeri în viaţă care nu-ţi vor fi pe plac, dar le vei face şi tu, ca toţi ceilalţi, pentru că trebuie făcute.” Şi marchează sfârşitul inocenţei Mariei. De asemenea, marcat şi de moartea stranie a lui Nicola, fratele prietenului ei, Andria, moarte de care Bonaria Urrai nu este străină. Maria îi cere socoteală acesteia, dar lecţia pe care o primeşte îi tulbură echilibrul. Nimeni nu se naşte şi nimeni nu moare singur. Este întâmpinat la venire şi condus la plecare de o femeie. De mamă. Şi tuşa Bonaria Urrai este „ultima mamă pe care unii au văzut-o.”
Primind pecetea Iubirii şi a Suferinţei, odată cu trecerea timpului, Maria Listru ajunge să dea dreptate vorbelor bătrânei accabadora: „Când va veni momentul, Maria, vei descoperi despre tine lucruri pe care nu le cunoşti încă.”
În fundal, se întrevede o lume a misterelor primordiale, a credinţei şi a ritualurilor aproape păgâne care o contrazic, a poveştilor cu şi despre oameni, a tradiţiilor, a sărbătorilor care conferă dinamism monotoniei zilelor obişnuite.
O lume dintr-un veac trecut, aproape atemporală şi aspaţială, în care Maria Listru înţelege rostul Bonariei Urrai şi nu se poate împotrivi ispitei de a săvârşi pentru ea ritualul pe care accabadora îl săvârşise pentru atâţia alţii. Şi, poate, de a umple locul rămas liber după moartea bătrânei accabadora. Pentru că acum are atât acordul Bonariei Urrai, cât şi pe cel a lui Andria, prietenul pierdut şi regăsit. Şi, mai ales, are acordul satului, căruia îi oferă „a nu ştiu câta ocazie de a vorbi despre nimic.”
Mihaela Arhip, Provocar(t)e