Victor Teisanu: "Sarbatorile mele au fost lansarile de carte"

Victor Teisanu: "Sarbatorile mele au fost lansarile de carte"
Pe 4 iulie am poposit în curtea poetului şi publicistului dărăbănean Victor Teişanu. Discuţia noastră a parcurs bornele biografice al poetului care şi-a pus viaţa într-o frunză.

Sunt dărăbănean 100%, părinţii mei s-au născut aici. Au fost oameni simpli, cu dragoste de cultură, aşa cum înţelegeau ei. Tatăl meu a parcurs o bună parte din biblioteca mea, comenta alături de mine pe Sadoveanu, pe Rebreanu. Era atras de literatura care descria ţăranul şi satul românesc, pentru că el rămăsese ataşat satului interbelic, pe care îl vedea cu ochii unui moldovean. Tata avea o imagine idealizantă, dar nu departe de adevăr în legătură cu viaţa satului din nordul Moldovei şi a ţăranului care pe vremea aceea o ducea mult mai bine. Era liber, îşi iubea ţara, era gata să-şi de-a viaţa pentru ea, îşi iubea conducătorii, mai exact pe rege. Poate era mai puţin informat, dar asta nu făcea decât să-i crească ataşamentul pentru ţară, moşie, familie şi biserică.

M-am născut la Darabani în 1950, am crescut într-un cadru fabulos pentru mine, atunci eram foarte aproape de cele câteva izvoare din Cotul Suseni al târgului Darabani. Destul de aproape era şi o pădure, pe care eu o percepeam ca pe un adevărat codru, în care mă puteam întâlni oricând cu jivine. Ba credeam că există şi urşi în această pădure, despre care auzeam de la cei mai mari, că ar merge până departe în Vrancea, care e legată de codrii istorici ai Moldovei. Am petrecut anii copilăriei cu fratele meu Constantin, după care s-a născut şi al treilea frate, Octav. Am făcut şcoala elementară la Darabani, unde am avut-o învăţătoare pe Elvira Matei,  căreia îi sunt recunoscător şi astăzi. Sunt bucuros că ea trăieşte, ne întâlnim, şi de fiecare dată îi mulţumesc. Am privit-o şi atunci ca pe o dăscăliţă din cărţi, care ştia totul, şi care mi-a inoculat dorinţa de a mă exprima corect.



Aş putea spune că aceasta a fost perioada în care datorită unor lecturi, m-am deprins şi m-am legat de ideea că aş putea şi eu să scriu ceva, să fac poezie. O făceam în spiritul vârstei, cu multă pasiune şi cu rezultate ca atare. Faptul că învăţătoarea mea, dar şi alţi dascăli şi chiar colegii m-au încurajat, m-a ajutat să cred în steaua mea şi să merg pe drumul acesta. Şcoala generală am urmat-o tot la Darabani, liceul tot aici, unde am avut o serie de profesori extraordinari. Aş începe cu Lucian Valea, care pentru mine a fost nu doar un mentor literar, ci chiar un mentor în general, pe linie de comportament social, pe linie de implicare în viaţa cetăţii şi bineînţeles, pe linie de cunoaştere şi iubire pentru literatura naţională.

 Alături de Lucian Valea au stat profesori de înaltă ţinută, cadre didactice eminente care au ştiut să ocolească interdicţiile politice şi climatul care nu era tocmai favorabil formării şcolarilor. Profesori care, dincolo de oprelişti, au reuşit să facă din şcoala dărăbăneană o instituţie puternică. Nu întâmplător, atunci şi chiar după aceea, au plecat de la Darabani specialişti sau universitari în toate domeniile. I-aş numi aici pe profesorul Huţanu, un om de spirit, cu adâncimi culturale, pe domnul Bejinaru. Din păcate, amândoi nu mai sunt astăzi printre noi. Alături de ei era profesorul Mihăescu, de chimie, pe care eu l-am perceput mai mult ca pe un om ce iubea muzica şi poezia. Ne ţinea mici predici despre muzica bisericească, ne recita uneori şi în latină câte un vers.



Pentru noi, aceste lucruri însemnau foarte mult, simţeam mici complexe de inferioritate faţă de acest om care era din domeniul ştiinţelor exacte. De asemenea, nu ar trebui să-l uit nici pe profesorul Alexandru Pintilii, un profesor de matematică de mare clasă. La rândul său a scos elevi excepţionali, universitari precum regretatul Nicolae Papaghiuc sau Gheorghe Moroşanu. Au plecat de la Darabani cu suficiente cunoştinţe pentru străluci ca matematicieni. Profesorul Pintilii mi-a rămas în amintire ca un prieten care a înţeles că destinul meu era altul, şi m-a păsuit patru ani. Sigur că nu am amintit toţi profesorii, cu toate că despre toţi ar trebui să vorbesc la fel. Mai era şi domnişoara Anisie, o profesoară cu care eu am avut mai puţine tangenţe. Ne întâlneam pe la cenacluri, ea avea o cultură foarte bogată, dar nu am făcut ore cu ea.

În această perioadă l-am cunoscut şi pe Dumitru Ţiganiuc, care nu mi-a fost profesor, dar mi-a fost o perioadă îndrumător pentru că era foarte activ la un cenaclu literar din care mai făceau parte Corneliu Popel, Valeriu Imbir, Anca Avasîloaie. În anii de liceu am fundamentat un Cenaclu Literar puternic, ce a avut şi o revistă care a fost prima revistă şcolară tipărită după război din judeţul Dorohoi. Deşi revista era supravegheată de profesorul Valea, doar noi am scris în ea şi a avut un mare succes fiind consemnată în revistele vremii de profil, inclusiv în România Literară. La un concurs naţional al revistelor şcolare, Hyperion de la Darabani a luat un onorabil loc trei în ţară, înaintea unor oraşe importante precum Braşovul sau Ploieştiul. Astfel, revista liceului din Darabani de la acea vreme a intrat în istoria revistelor şcolare româneşti, fapt consemnat şi de Tudor Opriş.

După terminarea liceului, am intrat la filologie la Iaşi, unde am avut profesori extraordinari. Am avut relaţii colegiale şi de prietenie cu Mihai Drăgan, cel care atunci coordona la Editura Junimea colecţia Eminesciana. El mă încuraja mereu, dar nu am făcut decât foarte puţin din ce ar fi dorit el să facă din mine. Mă ţinea o anumită timiditate, o anumită spaimă în faţa competiţiei. Ieşenii erau cu pretenţii, acolo am întâlnit o serie de oameni care, nu ştiu cât erau de talentaţi, dar erau foarte prietenoşi cu cei în cercurile cărora doreau să intre. De aceea eu am stat deoparte, am mai scris, am mai publicat, dar neconvingător. Pe plan editorial era un climat neprielnic, se pătrundea destul de greu. Existau cercuri, grupuri, lumea lor era una înţepenită, o castă în care nu se putea pătrunde decât cu foarte mari sacrificii sau relaţii. Nu întâmplător, prietenul şi colegul meu Corneliu Popel, cu care am stat şi în gazdă undeva în Tătăraşi, care îşi dorea cu tot dinadinsul să publice a făcut atâtea sacrificii încât s-a îmbolnăvit şi a murit foarte devreme. Ce-i drept, preţul acestor sacrificii a fost unul benefic pentru literatura vremii, el reuşind să publice două cărţi în timpul vieţii, iar două i-au apărut postum.

Profesie de "om liber"




Ce s-a întâmplat după terminarea facultăţii?

După terminarea facultăţii a început un drum greu, sinuos pentru că veneam tânăr, dornic să mă afirm. Speram că lumea mă va primi cu braţele deschise, ceea ce nu s-a întâmplat. Am nimerit la Şcoala Centrală din Hudeşti, acolo situaţia nu era tocmai favorabilă. Am avut relaţii bune cu unii dintre colegi, dar nu şi cu autorităţile care îmi reproşau că sunt rupt de realitate, că sunt pletos, că scriu, şi mai ales că nu iau parte la viaţa activă a satului. Am ţinut mult la libertatea mea în acea perioadă, încât atunci când unii mă întrebau ce profesie am, spuneam că de om liber. Evident a fost un exces romantic, pentru că ulterior s-a văzut că şi libertatea avea multe limite.

Când s-a petrecut şi cum aţi trăit debutul în poezie?

În materie de poezie pot fi mai multe debuturi. Poate fi debut publicarea într-o revistă, ziar sau poate fi debut, visul fiecărui scriitor, publicarea unei cărţi. Debutul în scris s-a petrecut în toamna lui 1966, când o serie de scriitori din Suceava au venit la Darabani, aduşi de Lucian Valea, pentru un spectacol cu public. Recitalul a fost unul de succes, printre cei prezenţi atunci mulţi s-au remarcat apoi în literatură. Dintre ei aş aminti pe Ion Murgeanu, George Damian, Constantin Ştiufuriuc, George Sidorovici, Radu Mareş, Ion Iancu Lefter. Atunci George Sidorovici a stat de vorbă cu mine şi apoi mi-a luat poezia pe care am recitat-o la acel eveniment. Era o poezie în distih, cu trei patru distihuri şi care a apărut în Zori Noi la Suceava. Poezia nu avea o importanţă literară, dar este singura pe care o mai ştiu. În general, nu ştiu să spun o poezie de a mea, lucru un pic trist pentru mine. Nu am reuşit niciodată să memorez ce îmi place.

La câteva luni după acest debut, Horia Zilieru de la Iaşi mi-a publicat în revista "Cronica" trei poezii. Acesta a fost al doilea debut. După aceea, am avut un parcurs nespectaculos, cu sincope, toate din cauza mea, nu din alte motive. Au existat şi unele nedreptăţi. În 1982 am fost pus într-un plan editorial la Junimea la Iaşi în urma câştigării unui concurs, dar nu am mai fost tipărit niciodată cu volumul respectiv. Debutul editorial a venit extrem de târziu, în 1994 cu volumul Viaţa într-o frunză. În timpul acesta am mai câştigat premii pe la concursuri literare. În 1967 am luat locul întâi la Tabăra Şcolară de creaţie de la Buşteni, înaintea unor nume precum Mircea Dinescu sau Doina Uricaru. Până la debutul editorial au mai fost apariţii în antologii, culegeri, dar nu mă pot lăuda cu ele, multe fiind puternic apăsate politic.

"Literatura, din anumite perspective morale, este degradantă"



 
De ce totuşi scriitor, poet la Darabani?

Au fost câteva încercări de evadare. Eu nu sunt un om al competiţiei. Tot timpul mi s-a părut dezonorat a lupta pentru ceva dacă ai sentimentul că ţi s-ar cuveni. Mi s-a părut inacceptabilă această luptă în care autorul este pus în situaţia de a spune că poezia sa este mai bună şi trebuie împinsă în faţă. Literatura, din anumite perspective morale, este degradantă. Cunosc şi acum oameni care se zbat nu pentru calitatea literaturii ci pentru a avansa, pentru a obţine premii literare. Umilinţele necesare într-o viaţă au totuşi o limită. Dacă nu o cunoşti şi nu o respecţi înseamnă că nu ai nici o idee despre ce înseamnă demnitate sau libertate. Am rămas aici din această frică funciară de a mă arunca în valuri. Nici aici nu am făcut tot ce aş fi putut face. Am scris doar când m-a atins aripa îngerului, nu am făcut-o cu ambiţie sau pentru a atinge un anumit plafon de volume. Chiar şi în Uniunea Scriitorilor am intrat la presiunile prietenilor. Este important că sunt acolo, deşi a fi membru al USR nu reprezintă un certificat de valoare, mulţi scriitori talentaţi sunt în afara acestei instituţii precum mulţi mai puţin talentaţi sunt în interior.


Evocând anii de liceu şi de facultate aţi pronunţat foarte multe nume, unele dintre ele mai des şi cu mai mult patos. Care dintre persoanele cu care v-aţi intersectat pe parcursul vieţii v-au influenţat cel mai mult?

Aici spun fără să ezit numele mentorului meu Lucian Valea. Era un ardelean dintr-o stirpe de intelectuali recunoscuţi, şi care în tinereţe avusese contacte cu nume  mari ale literaturii precum Lucian Blaga, cu care s-a înţeles foarte bine, cu George Călinescu, Tudor Vianu, George Bacovia. El face parte din generaţia Ion Caraion, Geo Dumitrescu, oameni care încercau să schimbe climatul poeziei româneşti în jurul anilor 1940. Grupaţi în jurul revistei Cadran au încercat să redea libertatea poeziei în condiţiile militantismului literar de război. Valea a venit la Darabani pedepsit politic, făcuse câţiva ani de Canal, lucru deosebit de benefic pentru noi. În perioada respectivă poate era cea mai importantă personalitate culturală din actualul judeţ Botoşani. Odată cu venirea sa, la Liceul din localitate s-a impus practica de a şi citi cărţile, nu doar de a pomeni numele autorilor. Odată cu Valea s-a impus lectura substanţială.



Pentru cei foarte avizi, Valea punea la dispoziţie şi autori care nu erau trecuţi în programă. Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Noi atunci trăiam sub semnul eroismului literar şi de viaţă a lui Nicolae Labiş. Odată am fost şi eu la Mălini împreună cu profesorul meu la comemorarea poetului. Atunci am cunoscut nume mari precum Ana Blandiana sau Ion Alexandrescu. Eu am cunoscut operele acestor scriitori prin intermediul profesorului Valea, care mă chema acasă şi îmi spunea că "nu poţi merge mai departe pe drumul creaţiei dacă nu citeşti aceste cărţi". Aici se opreşte întâlnirea cu oamenii providenţiali, e vorba de profesorul meu din liceu, care m-a format atât ca tânăr poet dar şi ca om care iubeşte literatura, cultura, informaţia. Pentru a rezista în această lume a creaţiei trebuie să fii mereu în contact cu oameni de spirit, cu literatura. Există în literatură nişte valori, nişte repere care dau substanţă  şi cu care trebuie să te pui de acord pentru a fi contemporan cu epoca ta.

Vă rog să vorbiţi puţin de contactele d-voastră cu critica literară. Care a fost cel mai acid critic al poeziilor lui Victor Teişanu?

La început, chiar unii prieteni care mă cunoşteau, pe vremea în care mă zbăteam într-un tip de poezie care trebuia abandonat, au găsit atunci cuvinte destul de acide. Mai târziu, după prima carte reacţiile au fost interesante. Liviu Antonesei a scris câteva cuvinte frumoase, dar Laurenţiu Ulici, pe atunci preşedinte al USR şi care se ocupa de debuturile literare prin volumele "Prima Verba", după ce a citit un capitol dintr-un volum colectiv apărut în 1989 cu poezii din prima tinereţe, a scris că sunt un poet din Moldova, molcom,blajin, talentat, dar care se subordonează unui ceas trecut al poeziei. Am meditat profund la cele scrise de Ulici şi am renunţat la acel mod de a scrie, găsind o nouă formulă care mă reprezintă şi azi. Cronici au fost peste tot, şi la Botoşani şi la Iaşi, chiar şi în România Literară.

Care este programul de zi cu zi al unui scriitor în Darabani?

Sărbătorile mele au fost lansările de carte. Au fost şi întâlniri cu şcolari, cu elevii la liceu dar ele au fost sporadice şi nerelevante. Sărbătorile cărţilor pe care le-am scris au fost lansările de carte. Pot să spun că m-am bucurat de lansări adevărate. Cel puţin aici, cărţile mele nu au trecut neobservate sau prezentate sumar. Am avut mereu ca invitaţi cei mai importanţi scriitori, poeţi din Botoşani, din Iaşi, confraţi care credeau în mine. Ei au transformat aceste lansări în adevărate sărbători ale poeziei. S-a demonstrat astfel că literatura şi poezia au loc şi într-un oraş mai mic. Deşi trebuie să recunoaştem că ideea de piaţă a intrat tot mai mult şi pe tărâmul poeziei. Unii scriitori fac tot posibilul pentru a-şi promova opera. Unul dintre aceştia este Mircea Dinescu care transformă întâlnirile de la ferma sa în adevărate orgii artistice, promovându-şi pe toate căile cărţile şi poezia. Alţii scriitori organizează spectacole cu chitare, cu recitaluri în săli imense. Apoi există scriitori care înaintea lansării fac o mică regie cu prieteni de la reviste literare care să i-o întâmpine ca pe o mare realizare, astfel încât lucrarea să rămână într-un cotlon al mentalului colectiv. Cine nu reuşeşte această operă de marketing literar pierde foarte mult. 

 "Tenisul apropie imaginaţia umană de artă"



 
Ştim că mai aveţi o pasiune căreia îi dăruiţi foarte mult timp: sportul alb
 
Da, am ales acest sport, tenisul, pentru că pe vremea aceea evoluau nume mari precum Ţiriac şi Năstase dar şi pentru că după părerea mea tenisul nu este departe de artă. Nu este pictură, nu este sculptură, nu este poezie, sunt lovituri pe care le gândeşti. Pe terenul de joc se petrec lucruri exact ca în plan creator, încerci să depăşeşti o limită, încerci să găseşti o formulă care te-ar avantaja pentru ca apoi să încerci să-ţi analizezi rezultatele. Consider că tenisul apropie imaginaţia umană de artă. Din acest motiv am dedicat mult din timpul meu liber tenisului. Am participat şi la turnee judeţene, regionale, dar nu doar joc, ci şi urmăresc competiţiile de tenis, meciurile importante, clasamentele. Întotdeauna am considerat că este superior multor sporturi, inclusiv fotbalului, în care este multă violenţă, riscuri, porniri care nu au de a face cu fair play-ul.

"Ion Iliescu şi Petre Roman au făcut ca România să stagneze"

Sunteţi încă membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat. Ce vă leagă de această formaţiune care nu mai este atât de prezentă pe scena politică românească?

Imediat după 1990, am considerat că este o obligaţie a mea să mă arunc în groapa cu lei a politicii. Astfel, părăsind o tradiţie de familie care era una liberală, m-am înscris în primele zile de după 1989 în PNŢCD. Aş fi păstrat tradiţia de familie, dar la un moment dat Radu Câmpeanu a spus despre o posibilă vizită a regelui în ţară că nu ar fi momentul potrivit. Am considerat acest lucru o trădare, astfel că m-am înscris imediat la ţărănişti. Acolo era un Ion Raţiu, un Corneliu Coposu dar şi alţi seniori care afirmau că soluţia era întoarcerea la Monarhie. M-am dedicat acestui partid care a avut de suferit foarte mult în perioada comunistă şi care nu a fost primit după Revoluţie aşa cum ar fi trebuit. Comunişti precum Ion Iliescu au făcut tot posibilul  pentru ca adevărul despre partidele istorice şi Monarhie să fie falsificat în continuare. Dacă pornirea noastră era bună, şi dacă nu un aparatcik ar fi fost ajutat să ajungă sus, nu cred că acum eram în urma Poloniei sau a Cehoslovaciei.

Prezenţa pe scena politică a unor personaje precum Ion Iliescu, Petre Roman au făcut ca România să stagneze, să nu-şi cunoască propria istorie. Din păcate partidul acesta trece astăzi printr-o criză, dacă va fi să moară vreau să rămân ca un romantic care nu s-a dezis niciodată de crezul său politic. Am venit la această formaţiune din convingere, am crezut că va fi respectată, mai ales în mediile săteşti, dar din păcate am găsit destui intelectuali de la sate şi mai ales preoţi, care nu ştiau că acest partid a fost creat pentru ţărani, nu ca masă de manevră electorală, ci ca o masă care trebuie adusă la un anumit nivel, cu drepturi cetăţeneşti, cu vot universal. Partidul Ţărănesc al lui Mihalache din Muntenia a fost creat cu ajutorul intelectualilor de la sate şi al preoţilor, lucru care s-a uitat complet.



Dacă tot suntem pe tărâmul politicii vă invit să evocaţi momentul venirii Regelui în Darabani.

Eu am făcut toate diligenţele necesare pentru ca acest eveniment să fie unul reuşit. Aveam tot interesul să-l primesc cât mai bine şi să salvez eventualele neplăceri ce se puteau ivi, pentru că aici nu exista un climat pro monarhic, iar autorităţile de atunci erau departe de a-l iubi pe rege. Am fost la nişte prieteni la Botoşani, de unde am adus câteva plăci cu Imnul Regal. Însă autorităţile mi-au interzis să pun Imnul atunci când regele se apropia de Primărie. În semn de protest, m-am ocupat mai mult de Rege decât toţi ceilalţi prezenţi acolo. Am discutat cu el mult, i-am arătat telegrama trimisă de Carol al II-lea autorităţilor dărăbănene în 1937 când a fost invitat să participe la centenarul înfiinţării târgului.

Ştim că sunteţi un ardent cercetător şi un bun cunoscător al istorie oraşului, de ce totuşi de-a lungul timpului nu aţi aşezat volumul de informaţii între două coperte?

E adevărat, până si fratele meu Octav Teişanu a fost impresionat de câte informaţii am despre istoria localităţii. Nu am publicat pentru că la un moment dat mi s-a părut o întreprindere mică, acum văd că este chiar foarte importantă. Dar acum, că există deja una, nu cred că este nevoie de alta. Este necesară poate o a doua ediţie în care autorul să vină cu unele completări şi corecturi pe care el însuşi şi le doreşte. În plus, nici nu vreau să mă substitui adevăraţilor istorici, pe care-i respect.

De obicei istoricii primesc cu emoţie întrebarea legată de care carte le este mai dragă. Poate un scriitor să afirme că unul din volumele proprii îi este mai aproape de suflet?

Cred că, în timp, se creează nişte preferinţe. După trecerea anilor, unele cărţi încep să-mi placă mai mult, iar altele parcă nu mai sunt chiar pe gustul meu. În continuare cred că Viaţa într-o frunză, la o nou publicare, ar trebui să apară fără unele poezii. Neantul în doi este o carte care a fost foarte bine primită şi pe care o iubesc foarte mult. Un moment de triumf a fost Ceremonii de iarnă apărută la Timpul la Iaşi, o carte a maturităţii, cum a fost caracterizată. În Fulgul şi umbra şi Arta îndoielii parcă nu am făcut salturile pe care mi le doream, şi celelalte cărţi care iarăşi reprezintă paşi înainte, Elegii şi Extaze apărută tot la Timpul la Iaşi. Ultimele două volume, Călătorie în cerc şi Mizez pe tăcere au apăru amândouă la Cluj, prima la editura Dacia XXI şi cea de a doua la editura Limes. Cartea este puţin cunoscută, nu am trimis-o nici la reviste nici la ziare, pentru a fi recenzată.

Şi eu ţin la toate cărţile dar parcă nu în egală măsură şi sper mereu că cea mai bună va fi următoarea, dar nu ştiu când se va întâmpla. Unii din criticii mei afirmă că am scris pentru că am avut timp. Nu asta m-a făcut poet, aşa m-am născut, sper. Nu pot să spun că mi-am confundat viaţa cu literatura, nu sunt un om care să cred că trebuie să-ţi dai viaţa pentru literatură. Pentru mine literatura este o încercare de a mă autoanaliza, o încercare de a mă exprima sub o altă formă decât cea cotidiană. Este o încercare de redefinire, de a mă privi în interior, de a arăta ceea ce nu pot face în alt mod. Sunt un om cu credinţă şi cred că există un filon de religiozitate pe care cititorii îl pot descoperi în poeziile mele. Dacă ar fi să vorbim despre proiecte, acum nu am pe birou nici o foaie albă, dar cred cu toată puterea că dacă Dumnezeu mă mai lasă pe Pământ îmi doresc să mai scriu o carte de poezie şi mai doresc să scriu un volum despre confraţii mei de la Botoşani. (interviu realizat de Alexandru D. Aioanei)

Victor Teişanu s-a născut la Darabani, în 15 septembrie 1950. A absolvit toate formele de învăţământ preuniversitar în localitatea natală pentru ca în 1969 să fie admis la Facultatea de Filologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Pentru o scurtă perioadă de timp a fost redactor la ziarul botoşănean Clopotul, după care între 1973 şi 1976 a activat ca profesor la Hudeşti. Din 1976 până în prezent este bibliotecar şi apoi director al Bibliotecii Orăşeneşti din Darabani. S-a remarcat ca tânăr poet încă din anii liceului când a câştigat locul II la un concurs naţional de poezie organizat de Scânteia Tineretului şi locul I la Tabăra naţională de poezie pentru elevi de la Buşteni. În toamna lui 1966 a debutat atât în ziarul Zori Noi de la Suceava cât şi în revista Cronica de la Iaşi. A avut prezenţe constante în antologii şi culegeri de versuri. A publicat opt volume de versuri, în paralel colaborând şi la diverse reviste şi ziare precum: Hyperion, România Liberă, Dreptatea, Zig Zag. Despre poezia sa Alex Ştefănescu afirma: Alunecătoare, mătăsoase poemele sale se împotmolesc de fiecare dată într-o tristeţe abstractă, ca aceea a lui Nichita Stănescu.

Volume de poezii:
Viaţa într-o frunză, Editura Timpul, Iaşi, 1994
Neantul în doi, Editura Axa, Botoşani, 2006
Ceremonii de iarnă, Editura Timpul, Iaşi, 2007
Fulgul şi umbra, Editura Timpul, Iaşi, 2008
Arta îndoielii, Editura Timpul, Iaşi, 2008
Elegii şi extaze, Editura Timpul, Iaşi, 2009.
Călătorie în cerc, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca 2011
Mizez pe tăcere,  Editura Limes, Cluj Napoca, 2011
 

SURSA: darabaneni.ro

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Botoşăneni obligaţi de instanţe să-şi plătească amenzile de circulaţie căpătate în Europa

Joi, 17 August 2017
793

"Admite cererea formulată de Oficiul Federal de Justiţie al Republicii Federale Germania. Dispune punerea în executare a Deciziei nr.... emisă de Prefectul Regional al Districtului Viers...

Fetiţă ajunsă la spital după ce a înghiţit insecticid!

Joi, 17 August 2017
1087

O fetiţă de numai doi ani a ajuns pe mâna medicilor de la Secţia de Pediatrie după ce a înghiţit câteva picături dintr-un insecticid puternic.Copila a fost lăsată de mam...

Grindină, descărcări electrice şi vânt în mai multe localităţi din judeţul Botoşani!

Joi, 17 August 2017
2490

Administraţia Naţională de Meteorologie a emis, joi după-amiază, o avertizare Cod Galben pentru mai multe localităţi din judeţul Botoşani. Vizate sunt localităţile: Darab...