"Sufletul lemnului a oftat/ o pasăre s-a culcat într-o altă pasăre", scria poetul suprarealist Gellu Naum, cuvinte care multiplică sensurile păsării-suflet, într-o dinamică a zborului în care gravitaţia scapă de sub controlul minţii şi devine trăire, echilibru, plutire.  

De la Pasărea-suflet au plecat creaţiile lui Brâncuşi, poemele lui Blaga. Prin Pasărea din lemn s-au "îngerit" după moarte flăcăii neîntinaţi în pămâneasca-le viaţă. Se spune că Brâncuşi, după ce a realizat Coloana Infinitului după modelul stâlpilor funerari de sorginte dacică, a vrut să aşeze în vârf Pasărea-Suflet din lemn.

Gândurile de mai sus se învălmăşesc, acum, în secvenţe de viu. Ochii lui Valentin Barbălată străfulgeră lumina, pasăre într-altă pasăre plutind. "Era înainte de Paşti când am avut un vis: Coloana Mântuitorului sub formă de Cruce. Am făcut crucea. Îţi dă o frică..., dar este o frumuseţe de nedescris".

Valentin Barbălată şi lemnul lui vin dimpreună de pe drumurile copilăriei. Fiu de tâmplar, povesteşte el, păstrând încă freamătul emoţiei care îl cuprindea în preajma maşinii de tâmplărie de care părintele nu îi dădea voie să se apropie. S-a apropiat! "La 14 ani am  avut un accident. Ştiam că nu am voie să mă bag la maşina de tâmplărie. Când tata era plecat m-am strecurat acolo. Mi-am rupt un deget, mi-a sărit puternic un ciot în piept, am căzut... De atunci mi s-a făcut frică".


Frica a construit în el, ani mai apoi, alte simboluri, alte ramificaţii sufleteşti. Şi, pe când avea 22-23 de ani, a răsărit din pământ o altă pasăre. "A fost ca o revelaţie! Eram pe un deal, când am dat cu piciorul într-o rădăcină. Mi s-a părut ca un dans în aer. Am luat rădăcina. Aveam 22-23 de ani. Am curăţat-o, eram fascinat, şi pe loc am cioplit-o, purtam briceagul la mine. De atunci am continuat fără nicio oprelişte. Tata era neîncrezător, îmi spunea că pierd vremea", povesteşte Valentin Barbălată.

Rădăcinile au prins viaţă în mâinile lui. Au urcat în absolut, devenind splendori ramificate, linii rătăcinde într-un univers fără "centru şi început" (ne întoarcem din nou la Gellu Naum).

Valentin Barbălată a simţit că lemnul, rădăcină fiind, se regenerează, provoacă la noi şi surprinzătoare interpretări. Şi-a populat atelierul cu personaje care umplu cerul şi pământul, de o parte şi de alta a vieţii şi a morţii. Zeci, sute de forme.
De o vreme încearcă şi osul. Pe care îl prelucrează în atelierul său.





I-au bătut la poartă oameni dornici să aibă lemnul care vibrează bucurie. Nu a vrut banii, însă nu învăţase, pe atunci, lecţiile ataşamentului. Acum, în smerenie creştină, recunoaşte greşeala. "Am avut posibilitatea să le vând şi nu am făcut-o.  Ţineam şi ţin foarte mult la ele. Cumva am fost pedepsit, pentru că dacă am făcut ceva, am primit harul acesta să văd aşa ceva în rădăcini, să le scot din pământ şi să spun: Doamne, asta este ceva... Astăzi am nevoie de bani pentru a continua munca, locul unde stau lucrările se degradează, e munca mea de ani întregi. Dar nu mai vin cumpărătorii de altădată...", spune Valentin Barbălată.  

A lucrat şi în piatră, dar piatra nu l-a atras. "Lemnul e viu! Mirosul lemnului... Dacă sunt plecat de acasă, de la atelier, parcă îmi caut un loc unde să simt mirosul unui copac. Culoarea, forma... Sunt nişte forme... Când ating lemnul simt că vibrez. Orice bucată de lemn simt că e a mea".

Îi place îndeosebi nucul. "Are mirosul de iod, care parcă îmi spune bună dimineaţa!". Doar că nu este la îndemână. Când a mai vândut din lucrări a investit în pasiunea lui: a cumpărat, de vreo 30 de milioane, lemn de nuc.

Pentru artistul din Botoşani, timpul liber înseamnă nopţi de creaţie. Ziua este la unitate. Plutonier-major în Armată. "Nu am ajuns întâmplător în Armată. Eu am lucrat la fabrica de zahăr la Bucecea, am văzut că scârţâie treaba şi trebuia să fac ceva. Erau anii 90. M-am dus în Armată. Am urmat şcoli... Azi sunt subofiţer, plutonier major.  Timpul liber m-a ajutat să fac ceea ce fac. De fapt nu am timp liber. Lucram nopţile, dimineaţă plecam la serviciu".

Ca militar, ani la rând a bătut dealurile, pădurile, munţii. Îi răsăreau în faţă rădăcini, lemne, lumi numai de el ştiute. "Veneam din misiune cu rucsasul plin de rădăcini. Colegii se amuzau la început: Nebunul ăsta, iar umblă după cioate!".Ştie că în el Dumnezeu a pus o fărâmă de har. Că are puterea de a crea, de a duce viaţa mai departe. "Am primit un har de la Dumnezeu. Nimeni nu m-a învăţat să fac asta. Am început să văd şi nu îmi venea să cred. Doamne-Doamne chiar a pus mâna pe mine şi a spus: Hai! Au fost momente în care am vrut să renunţ, să nu mai fac nimic, şi iar apărea cineva în viaţa mea care îmi spunea: nu te mai văd lucrând, de ce laşi să se piardă? Ai primit darul de la Dumnezeu. Acum, nici dacă m-ar obliga cineva nu aş putea să renunţ, aş face pe furiş, aş lucra şi în buzunar...".

Îşi aminteşte cum a lucrat Furia. "Mi-am imaginat o lucrare de genul acesta: Furia. Am simţit-o, am visat-o! Şi am făcut-o din lemn cum am visat-o". Altădată a visat Crucea. "Era înainte de Paşti, am visat Coloana Mântuitorului sub formă de Cruce. Am făcut crucea... Îţi dă o frică..., dar este o frumuseţe de nedescris. Îi mulţumesc lui Doamne-Doamne că îmi dă vise şi că pot să realizez ceea ce visez".
 
Viaţa fără lemn ar fi, privind în urmă, o viaţă searbădă, fără pasiune, "...cu mâinile în buzunar, mergând pe un trotuar, cu capul jos". Nu ar fi fost, probabil, nici militar, o profesie pe care a acceptat-o şi a iubit-o în timp. "Nu mi-am dorit niciodată să fiu militar! Dar azi, ca militar, fac cu pasiune ceea ce fac. Îmi place! Când eram mai tânăr visam să fug în Legiunea franceză. Să plec de tot. Azi nu aş mai pleca nicăieri. Am aici tot ce îmi trebuie".

A expus lucrările de câteva ori. La Muzeul Judeţean sau la Galerii, la invitaţia pictorilor din Botoşani. "La Muzeul Judeţean, prin bunăvoiţa domnului profesor Bejenaru, Dumnezeu să îl ierte. El a şi prezentat expoziţia. Deşi nu mă cunoştea, le-a văzut, i-au plăcut. M-a ajutat şi un coleg al meu, soţia lui lucrează la Muzeu, Pânzariu Eugen. Am expus la "Interferenţe", cu un grup de pictori din Botoşani. M-a invitat Liviu Şoptelea. El era cel care îmi spune: Hai, Vali, să te văd cu altceva. Nu mă chema şi a doua oară dacă nu i-ar fi plăcut, că era destul de pretenţios. Am primit sfaturi de la el, îmi spunea că dacă nu îmi convine ce îmi spune să nu ascult. Tot ce vine de la cineva care are idee despre ce fac primesc cu braţele deschise".

Apoi, a fost sprijinit şi de comandantul untăţii unde lucrează. "Tot ce am făcut cu lucrări, expoziţii, domnul colonel Sandu m-a ajutat şi m-a susţinut. Am expus la Ziua Porţilor deschise, în unitate, un spaţiu pe iarbă verde. De Sf. Gheorghe era, primăvară, un verde crud".

Îşi doreşte o nouă expoziţie, dar intervine din nou problema financiară. "Mi-aş dori, sunt lucrări care nu au fost văzute de nimeni".

Sunt lucrări care trebuie văzute, scoase la lumină, înţelese. Sunt lucrări care inspiră, care transmit bucurie, linişte, pace.

Valentin Barbălată este, la 44 de ani, un om pentru care pasiunea înseamnă viaţă şi credinţă în Dumnezeu. Un om care a primit talantul şi îl înmulţeşte cu smerenie, dar hotărât să îşi împlinească menirea: aceea de a lucra în lemn ceea ce ochiul interior creează în înalt. Acolo unde "sufletul lemnului a oftat" şi "o pasăre s-a culcat într-o altă pasăre".

(Florentina Toniţă)

FOTO: Ionuţ Tăbultoc