THEODOR ŞOPTELEA: "Eşti foarte vulnerabil când eşti sensibil, când acţionezi cu sufletul, nu cu mecanismele"

THEODOR ŞOPTELEA: "Eşti foarte vulnerabil când eşti sensibil, când acţionezi cu sufletul, nu cu mecanismele"
Theodor Şoptelea s-a născut pe 25 iunie 1998, la Botoşani. Este elev în clasa a XI-a, la Colegiul Naţional "A.T. Laurian" Botoşani. Membru în trupa de teatru a liceului, Drama Club. A jucat şi în două spectacole ale Teatrului Mihai Eminescu ("Avarul" şi "Scorpia", în regia lui Cristi Gheorghe) .Este atras de fotografie, scrie poezii. Gândeşte, spune, argumentează. Şi, mai ales, MULŢUMEŞTE (mama, tata, Codrin, doamna profesoară, Ela...).  

Prima regulă pentru a înţelege ceva este să cunoaştem acel ceva. Apoi să experimentăm şi, în final, să acţionăm în consecinţă. Prea puţin am fost învăţaţi să facem astfel, prea puţini conştientizăm că la baza judecăţilor noastre stau prejudecăţile pe care ni le-am însuşit, la rândul nostru, în zeci de ani de rezistenţă la un sistem, de rezistenţă la neajunsuri, la felurite frustrări sau neîmpliniri.  

Ca să îi înţelegem pe adolescenţi trebuie să îi ascultăm! Să acceptăm că avem de învăţat şi de la ei. Şi, da, există o generaţie care nu îşi foloseşte deloc energia, forţa, capacitatea. Este vorba despre părinţii de adolescenţi. Noi, cei care învăţăm alături de ei, simţim schimbarea împreună cu ei. Ştim că sistemul este greşit, că nu funcţionează, dar aşteptăm să strige ei, să se expună în locul nostru, să fie ei schimbarea acolo unde noi am eşuat. Dacă nu îi sprijinim, pierderea o suportăm mai ales noi. Sunt mult mai înţelepţi decât noi, sunt mai conştienţi de vremurile pe care le străbat decât eram noi, la timpul nostru. Sunt mai singuri şi mai greu de manipulat. Dar merită să te opreşti şi să îi înţelegi! Vă invit în lumea unui adolescent şi vă invit, asemenea, să priviţi lumea prin ochii lui. Sunt ochii copiilor noştri!



"Mulţi spun că suntem ultima generaţie care a mai stat în spatele blocului şi a jucat fotbal!"
 
-Ce aduce nou generaţia voastră, Theodor? Aveţi ceva de oferit şi societatea încă nu e pregătită să primească?

-Tind să cred că tot acest generation gap, toată discrepanţa asta între generaţii – undeva la modul că noi ştim doar să stăm pe telefoane – nu e chiar aşa. Vrând-nevrând, totul în jurul nostru evoluează, totul! Asta se întâmplă acum. Da, o generaţie poate schimba ceva. Dar dacă luăm persoană cu persoană – chiar dacă spunem: hai să ne adunăm şi să facem ceva – nu o să se schimbe nimic. Ce aducem nou? Poate altă mentalitate, mai deschisă. Deschisă spre idei, care nu sunt neapărat convenţionale. Văd asta la oamenii de vârsta mea, chiar şi în festivaluri, şi în spectacolele pe care le văd. Nu vorbesc doar despre noi, cei care suntem la liceu acum. Regizorii tineri pe care i-am văzut, am văzut ce minunăţii de spectacole montează. Cu toată tehnologia asta de acum, tot mai criticată, se pot face chestii minunate. Şi se fac, doar că totdeauna, în orice domeniu, a fost privită mai mult partea rea decât partea bună.  



"E foarte trist ce se întâmplă. Ne vindem foarte uşor!"

-O parte a generaţiei voastre se revoltă foarte tare la tot ce se întâmplă în jur... Pe tine, Theodor Şoptelea, din clasa a XI-a G, de la Colegiul Naţional "A.T.Laurian" Botoşani, ce te revoltă?

-(tăcere îndelungă) Minciuna prin omisiune.

-Cât de des o întâlneşti, ca să te revolte? Revolta înseamnă că deja ai ajuns la o saturaţie.

-Nu neapărat atât de des, cât mai degrabă faptul că se întâmplă continuu, dacă vorbim aici de toate cele şi de sistem, fie el oricare, oricând. Vorbesc de oameni care au mai multă putere decât noi în ţara asta.

-De ce asociezi acest lucru cu minciuna prin omisiune?

-Pentru că se întâmplă chestia asta. Inclusiv mass-media face asta. Un exemplu concret: cu toate protestele  cu Roşia Montană, care au fost foarte mari, la Pro se discuta despre botezul Andrei Măruţă.

-Asta se cheamă manipulare, nu neapărat minciună prin omisiune.

-Până la urmă ce se întâmplă... au ieşit câţiva oameni în stradă. Nu. AU IEŞIT CÂŢIVA OAMENI ÎN STRADĂ! Nu se întâmplă foarte des. Şi dacă se întâmplă înseamnă că ceva nu merge bine. Nu e normal. E trist că se ajunge să se spună: e normal să iasă oamenii în stradă! Nu, nu e normal. Pentru că într-o societate normală un om este revoltat, dar nu atât de revoltat încât să acţioneze! Am vrut să mă duc la Bucureşti, la proteste! E foarte trist ce se întâmplă. Ne vindem foarte uşor. Mie îmi place ţara mea! Dacă am face noi, cu banii noştri, proiectul Roşia Montană, de exemplu, să nu ne vindem canadienilor, cu cineva de la noi din ţară, impozitele ar veni tot la noi, o parte din procentele din profit ar fi la noi. Tot e un avantaj.

-Nu e mereu vina canadianului. Ai spus că ne vindem. Ai noştri se vând, alţii doar ne cumpără. Să nu uităm că la Roşia s-au cumpărat casele, la propriu, cu sacii cu bani.

- A! Şi chestia asta cu "nu e problema mea" mă deranjează. E problema tuturor.

-Nu e problema mea înseamnă şi lumea din jur, şi oraşul în care trăim. Cum sunteţi voi, tinerii?  Vedeţi oraşul?

-Vedem oraşul cum moare! Cei tineri vor pleca de aici, nu ai ce să faci. Un oraş din punct de vedere economic mort, turistic are un potenţial extraordinar şi nu se face nimic în privinţa asta. Tot ce aveam noi, teatrul, filarmonica, tot ce ţine de cultură, uşor-uşor se duc, banii vin din ce în ce mai puţini în domeniul acesta. Nu înţeleg de ce, nu înţeleg unde se duc în altă parte. Locuri de muncă nu sunt. Noi încercăm să aducem turişti prin parcul de agrement de la Cornişa, care este o chestie foarte bună, dar nu vedem ce comori avem în jurul nostru. Hai să ne dăm în toboganul cu apă, nu să mergem la muzeu, unde sunt obiecte ale dacilor descoperite la noi în cetate.



"Ne judecă foarte mulţi profesori!"

-Cum vezi din interior sistemul de învăţământ?

-Ar trebui să începem să formăm oameni în şcoli, nu viitori ceva. Nu e de ajuns să ştii un eseu despre "Moromeţii", la română, dacă nu spui cuvântul acela nu e bun... O să spun ce simt eu că se întâmplă. În primul rând, relaţiile din şcoli, elev-profesor, elev-elev, profesor-profesor. Trebuie foarte bine gândit din nou!

-Este o lipsă de solidaritate?

-O să dau un citat dintr-un tip care cântă: "Din ce în ce mai multă lume nu ştie de respect, ştie de frică". Şi asta se întâmplă din ce în ce mai mult. Mie îmi este frică de foarte mulţi profesori. Nu am de ce să îi respect. Ok, statutul de profesor! Apreciez foarte mult, dar dacă mie nu îmi arăţi că eşti capabil să discuţi cu mine normal şi să mă faci să înţeleg, să mi se pară interesant, nu pot să te consider un profesor care a reuşit. Nu sunt mulţi care chiar îşi câştigă respectul. Apare din nou acea discrepanţă între generaţii. Ne judecă foarte mulţi profesori! Pe toţi, laolaltă. Că eşti la Drama, actorule, de ce lipseşti, 4, nu ştii nimic! Am învăţat că eu pot să învăţ foarte multe de la un coleg, de la un băiat mai mic decât mine, de la un copil şi bineînţeles de la oameni maturi. Aşa cum oameni maturi pot să înveţe de la ei, dar pot să înveţe şi de la noi. Se întâmplă chestiile astea în domeniul teatral. Să nu mai luăm totul la modul personal. O sugestie nu e o săgeata! Să luăm ca pe un sfat.

-E problema sistemului, în primul rând?

-Nu cred că e în primul rând vina lor, a profesorilor, cât a modului în care au fost educaţi. Sistemul este vechi. Pot să văd că profesorii tineri sunt mai deschişi, majoritatea, faţă de cei vechi, cu mai multă experienţă. Da, dar nu se vede că ai experienţă, dacă nu poţi să rezolvi o situaţie. Dacă nu poţi să dai un argument solid unui copil că i-ai pus o notă mică, începi să ţipi la el. În momentul acela tu, ca elev, renunţi. E trist. Dacă eu vin cu un argument – nu eu, ca persoană, un elev – ţi se spune: taci, eşti impertinent. Nu, eu doar am nevoie de o discuţie normală, de la om la om.

-E greu de ajuns acolo. E o lume a prejudecăţilor, pentru că judecăm din faza prejudecăţilor. Mai este şi faptul că generaţia voastră este foarte diferită de a noastră, de exemplu. Profesorii tineri au copii din generaţia voastră, ei înţeleg mai bine, îşi văd acasă copiii... Dar un profesor care nu are contact acasă cu adolescenţa... Ei nu vă cunosc pe voi în afara băncii de la şcoală!

-Atunci trebuie schimbate metodele prin care se ajunge la catedră. Dar nu ar trebui să ne judece. Aşa cum nici noi nu ar trebui să îi judecăm pe ei, desigur. Am discutat cu profesorii noştri despre asta, şi cu mulţi colegi.



"Teatrul face conexiuni între oameni!"

-De ce teatru, Theodor? Este vorba despre joc sau joacă? Despre pasiune sau muncă şi perseverenţă?

-O trupă de teatru dezvoltă capacitatea unui copil, poate cu probleme, îl poate ajuta să crească din toate privinţele. Introvertismul care apare la această vârstă, când totul e dat peste cap şi nu ştii ce e cu tine. Teatrul educaţional te ajută foarte mult. Mulţi vin la preselecţie şi spun: vreau să mă descopăr pe mine poate în alte personaje pe care le voi juca. E adevărat şi nu prea. Te descoperi pe tine nu în personajele pe care le joci, ci în parcursul lucrului pentru un spectacol. Sunt foarte multe exerciţii care nu ţin de prelegerea noastră actoricească.

-Eşti în trupa liceului din clasa a VII-a. Concret, Theodor, ce efect a avut teatrul asupra ta, după atâţia ani?

-Pot să vorbesc în faţa unui public. Foarte mulţi colegi se plâng de faptul că nu pot face o prezentare în faţa clasei, le este frică. Eu nu mai am frica asta, care până la urmă este o presiune nefondată. E greu să spun, pentru că m-am format cu totul şi e greu să îmi dau seama ce a schimbat la mine teatrul. Da, m-a făcut mai deschis, teatrul face conexiuni între oameni. Toţi prietenii mei sunt în trupă. Eu liceul nu îl voi lega niciodată de clasă, de prestigiul liceului, o să-l leg mereu de trupa de teatru. Pentru că acolo sunt toate amintirile mele. Teatrul creează legături sufleteşti. Sunt oameni pe scenă alături de care mă simt minunat (pe Codrin Pascariu în mod special îl amintesc aici).

-Din punct de vedere social, este important contactul cu oameni din alte trupe?

-Desigur. Împărtăşim aceleaşi mentalităţi, plus oamenii consacraţi pe care îi întâlnim, de exemplu un master-class unde vin oameni să vorbească două ore cu tine... precum  Oana Pellea, Florin Piersic Jr., Andi Moisescu, Cătălin Ştefănescu, Carmen Avram... Nu este vorba despre teatru aici, ci despre formarea unui om. Să înveţe frumosul, fie el interuman sau legat de pasiunea pe care vrea să o facă mai departe.

-Toate poveştile astea frumoase pe care ni le spui nu ar trebui să existe în şcoală, în sistem? Toate minunile astea care dezvoltă adolescentul? Aceşti oameni nu putea să vi-i aducă şcoala? Privind din interiorul acestei lumi, ai pleda ca şcolile să se deschidă şi să organizeze ele astfel de evenimente, pentru miile de elevi care nu activează într-o trupă de teatru?

-Desigur, şi nu la nivelul intens la care lucrăm noi. De exemplu, va ajuta o fată timidă să nu mai aibă frică atunci când prezintă un proiect în faţa clasei, să vorbească mai tare. Vorbim despre relaţia noastră cu exteriorul, dar şi cu interiorul.

-Cum ai prezenta Drama Club pentru cineva care nu a auzit de voi?

-Drama este trupa elevilor. Drama s-a înfiinţat acum 16 ani, la iniţiativa a doi elevi şi a doamnei bibliotecare de atunci. Şi domnul Onofrei, care atunci era profesor şi era pionul principal. A venit câte un actor care monta un spectacol, numit coordonator artistic. Asta este şi Mirela Nistor astăzi, numai că în cazul ei s-a depăşit un pic pragul. Ela fiind în trupă din clasa a VIII-a, ea a rămas până astăzi, când are 27 de ani. Liderii sunt nişte oameni fără de care trupa nu ar putea funcţiona. Drama este o trupă de prieteni, chiar e o familie acolo (scuze, mama, scuze, tata!). Petrec foarte mult timp acolo şi chiar m-am schimbat. Adică m-a format, de fapt...



"Trupele de teatru nu formează actori. Formează oameni"

-Datorită acestor trupe de teatru din licee a început să se vorbească din ce în ce mai mult în România despte teatrul adolescent. Dezvoltându-se foarte tare – şi trebuie să recunoaştem aici meritul festivalurilor gen Ideo Ideis – teatrul educaţional  nu mai este o simplă meteahnă a unor actori de a lucra cu liceenii, eventual de a concura pentru premii în festivaluri.

-Trupele de teatru nu formează actori. Dovadă că anul acesta, din 24 de membri Drama care au terminat clasa a XII-a, unul singur a dat la teatru. Trupele de teatru formează oameni.

-Cum vezi teatrul profesionist după atâţia ani în care ai activat în trupa liceului?

-Am schimbat cam total percepţia, pentru că datorită trupei acumulezi experienţă, mergând la festivaluri, făcând workshop-uri, exerciţii de dezvoltare personală, te formezi. Ca spectator, văzând foarte multe spectacole de amatori, adolescent sau profesionist, vezi balanţa dintre un spectacol bun şi un spectacol prost. Dintre un spectacol făcut cu simţ de răspundere  şi unul la care s-a lucrat superficial. A ajuns să se vadă dacă cineva lucrează la un spectacol, unul doar vrea să atragă atenţia, să surprindă publicul şi atât, la nivel comercial. Da, publicul tinde să se ducă mai mult spre spectacolul de tip comercial. Dar spectacolele bune sunt încă apreciate, nu a murit publicul de teatru şi nici nu cred că o să moară prea curând.

-Revenim la teatrul adolescent, din postura de practicant...

-Ne spun mulţi, chiar şi profesorii: tu eşti actor! E o etichetă destul de mare. Actor nu eşti nici când termini facultatea, ci abia după master. Când termini facultatea eşti prestator de servicii artistice. Când eşti într-o trupă de teatru eşti elev.

-Mirela Nistor sau Ela, cum îi spuneţi voi... Cum este Ela?

-Ela. Ela e o prietenă foarte bună. Nu e niciodată coordonatorul trupei, nu e doamna Ela, nu e domnişoara Ela. E unul de-al nostru, nu a fost niciodată o relaţie de coordonator-învăţăcel, ci o relaţie de prietenie. E o persoană foarte mişto cu noi şi în general. O persoană deschisă, care îşi face foarte bine treaba, o persoană serioasă, perseverentă, ştie ce vrea. Îşi dă doctoratul în Arta Actorului. E un tânăr nu pot să spun realizat, dar cred că liniştit sufleteşte. Cred că nemulţumirea ţine doar de financiar...

-Tot prin Drama ai ajuns şi în teatrul profesionist.

-Da. Drama m-a ajutat să am şi contact cu teatrul profesionist. Venind un regizor, directorul artistic al teatrului de la Galaţi, Cristi Gheorghe, a spus că are nevoie de şase oameni pentru o figuraţie, şi am mers, se monta "Avarul" atunci.

-"Avarul" a fost primul spectacol... A urmat "Scorpia". Ai simţit să treaba devine serioasă acolo, pe scena mare, faţă de ce faceţi la Drama?

-E o diferenţă foarte mare. Altele sunt aspectele şi cerinţele. Nu am mai simţit grupul unit de la Drama, ci o scară mai profi, mai cerebrală, mai rece. Un mecanism care scoate un produs. Dar mecanismul acela, fiind în teatru, având neapărat suflet.

-Ce rămâne după un spectacol în teatrul profesionist?

-O grămadă de experienţă. Şi nu când se termină spectacolul, când se termină lucrul la spectacol, ci când reprezentaţiile vin şi vin. Mi-am făcut prieteni printre actori. S-au comportat foarte bine cu noi, ne-au primit ok. Am învăţat multe de la ei, din poveştile lor. Da, experienţa nu e ca la un joc unde faci level up, doar că simţi cum se acumulează.



La poezie, prin obiectivul aparatului de fotografiat!

-Care este relaţia ta cu fotografia, cu imaginea?

-Tot din cauza Dramei. Codrin – căruia îi plăcea fotografia – făcea fotografii, se pricepe. Eram curios. I-am mai cerut aparatul, mi-a explicat. De Crăciun, mama şi tata mi-au cumpărat un aparat (mulţumesc foarte mult!) şi am început lângă Codrin să învăţ chestii primare, tehnice. Apoi am progresat, am crescut, am ajuns la fotografia artistică (mulţumesc, Codrin!).

-Ai păşit în fotografie şi cu încărcătura din teatru. A fost acesta un drum spre poezie?

-Şi chestiile astea cred că mi le-a format trupa şi experienţa cu ea. Mi-a format ideea de frumos. Nu mi-au plăcut chestiile tehnice. Se leagă poezia cu fotografia, sunt o joacă şi ele.

-Poezia cum a venit? Când a venit?

-Pe 31.03.2014.

-Ce înseamnă această dată?

-Probabil o fată! Tot ce se întâmplă, tot ce scriu, probabil se întâmplă DESPRE chestia asta, ÎN chestia asta. Nu scriu când mi-e foarte bine, când sunt liniştit. Nu am mai scris de mult şi cred că asta e bine. O iau ca pe un bine-rău. Nu mă chinuiesc să îmi găsesc cuvintele.

-Ai fost unul dintre participanţii la Tabăra creativă "Alpha", organizată de Fundaţia Alfa, Suflet şi Energie...

-A venit Proiectul Alpha, cu tabăra. A venit doamna Svetlana Cârstean (sărut mâna, salut, mulţumesc foarte mult!), una dintre cele mai cool persoane pe care le cunosc, m-a introdus altfel în chestia asta. Am descoperit exerciţii care se pot face pentru a crea o poezie, lucruri jucăuşe pe care nici nu le percepeam la poezie.

-Până la Tabăra de scriere creativă scriai pur şi simplu, era o manifestare emoţională, sufletească? Svetlana Cârstean te-a determinat să începi o joacă serioasă?

-Până atunci nu puteam să am o idee, să încep să scriu pur şi simplu. Ne-a dat cinci cuvinte şi a spus să facem poezie. Apoi, fiind undeva, mai zici în jur: spune-mi un cuvânt! E foarte interesant la ce te poate duce minte creând legături.

-Revin cu întrebarea: sunt astfel de exerciţii necesare în şcolile noastre? Ţine de dezvoltarea limbajului, de spontaneitate...

-Nu cred că ar trebui să se facă separat, ci în timpul orelor de limba română. Eu am o profesoară bună (sărut mâna, doamna Zvanciuc), dar până acum am avut trei profesori de română, în trei ani. Sunt puţin ameţit, da, cu tehnici de predare diferite... În clasa a IX-a făceam O scrisoare pierdută, de Caragiale, şi în clasa a X-a sau a XI-a ai de citit Faust. E o diferenţă, în profunzimea textului, de la cer la pământ. Ai nevoie de o anumită experienţă. Plus operele pentru bac, baremul... Nu ne deschidem deloc, rămânem fixaţi pe anumite idei...



"Nu bagi informaţii în cap fără să le treci printr-un filtru de raţionalitate!"

-Nu asta vă cere sistemul actual? Să rămâneţi fixaţi pe anumite idei? Se discută foarte mult că nu aveţi libertate de creaţie, de dezvoltare a creativităţii...

-Este foarte trist că un elev care gândeşte deschis - dacă ieşi la o cafea cu el poate să vorbească despre orice, carte, film, are experienţă - şi la Bac ia 8.40, iar un altul care stă toată ziua în casă, toceală şi pregătire, ia la Bac 9.50. Şi cineva a intrat la facultate şi cineva nu. Se întâmplă chestia asta. Simţi un gust amar. Am simţit asta la examenul de a VIII-a. Am văzut oameni mai închişi şi alţii mai deschişi. Nu bagi informaţii în cap fără să le treci printr-un filtru de raţionalitate!

-Ce urmează pentru tine după Bac?

-Admiterea la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ioan Luca Caragiale" din Bucureşti. Actorie. Fără nota de la Bac, dar nu înseamnă că vreau să iau şase la Bac şi am plecat! Nici un om de la Drama nu a făcut aşa. Au ieşit cu note mari de aici.

-Cum simţi că locul tău e în teatru?

-Fiind acolo, trăind chestiile alea. De când am intrat în trupă nu pot să mă dezlipesc.



"...eşti foarte vulnerabil când eşti sensibil, când acţionezi cu sufletul, nu cu mecanismele"

-Suntem astăzi mai lipsiţi de empatie, de afectivitate?

-Teatrul mi-a impus involuntar şi chestia asta. De suflet, de simţ. Teatrul înseamnă suflet, nu ai cum să fii tehnic, să memorezi replicile corect. Ai putea să faci chestia asta, dar într-un spectacol se întâmplă situaţii pentru care nu eşti pregătit. Atunci, acolo, trebuie să fii pregătit. Toată profunzimea care se petrece în jurul textului, a jocului actoricesc, în spiritul publicului, toate astea nu au legi. Ele sunt şi se simt. Mi s-a întâmplat de două ori, după vreo oră de la finalul spectacolului, să revin în sală. În sala goală. Am urcat pe scenă. Pur şi simplu simţeam căldura publicului care a fost şi toată energia. Era acolo, era în aer. Incredibil prin ce stări m-a făcut să trec! Lucrurile astea există, se întâmplă! Nu putem fi raţionali, reci, pentru că şi roboţii tot de noi sunt creaţi!

-Nu te vulnerabilizează asta? Vorbeşti despre teatru, despre partener, despre lumea ta. Asta înseamnă că ai deschis nişte canale spre lumea de afară. Dar când ieşi din  teatru şi emiţi acea energie şi din afară nu vine nimic, sau vine ceva negativ...

-Da, aşa este, eşti foarte vulnerabil când eşti sensibil, când acţionezi cu sufletul, nu cu mecanismele. Este greu, dar dacă rezişti... înseamnă că ai reuşit.  Încerci să schimbi oamenii. Nu cred că dacă vezi un om rău ar trebui să îţi vezi de treaba ta. Poţi să îl iei deoparte. Dacă nu înţelege... Există o grămadă de oameni mişto, se nasc cu suflet! Că le impune societatea altceva, să fie reci şi raţionali şi fără suflet, înseamnă că aşa au devenit. Eu am crescut într-un mediu mai cald şi intim, cu trupa de teatru, cu familia mişto pe care o am, cu prietenii pe care mi i-am format. Nu am fost supus unei provocări, să mă trateze cineva cu răutate pură. Mi s-a spus odată, am făcut un exerciţiu: gândiţi-vă la cineva pe care îl urâţi, pe care vreţi să îl loviţi, pe care chiar îl urâţi. Nu am putut să îmi dau seama, nu am găsit. Pentru că suntem oameni!



 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ce spune Olguța Vasilescu despre alocația copiilor: O să vedeți ce pregătim!

astăzi, 09:40
61

Camera Deputatilor a respins, marti, propunerea legislativa initiata de PNL privind majorarea la 200 lei a alocatiei de stat pentru copii. Propunerea legislativa a fost respinsa anterior si de Senat, ...

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"! , FOTO, VIDEO

Luni, 18 Septembrie 2017
976

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile pr...

Lăsați copiii să fie ce vor!

Duminică, 17 Septembrie 2017
1049

Asistăm de un timp la o deturnare a tuturor principiilor până mai ieri valabile. Presiunea manifestată la nivel ideologic, cultural, familial chiar, produce efecte în societatea tot mai...