Pr. Petru Ovidiu Aionesei: "Nu ne putem bucura de viata daca nu traim si pentru ceilalti"

Pr. Petru Ovidiu Aionesei: "Nu ne putem bucura de viata daca nu traim si pentru ceilalti"
Originar din Darabani, Petru Ovidiu Aionesei este preot ortodox în satele Șcheia, Miclăușeni și Butea din judeţul Iaşi. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității "Alexandru Ioan Cuza"din Iași în 2002 iar în 2004 a început cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul aceleiași universități. Deși a avut destule ocazii, spune că nu își dorește să părăsească satele pe care le păstorește. Dragostea de oameni și conștiința misiunii îl țin legat de parohie. Le este recunoscător preoţilor dărăbăneni Constantin Pînzariu, Dumitru Avîrvărei, Constantin Zîză şi regretă faptul că oamenii nu sunt apreciaţi mai mult pentru sufletul lor decât pentru realizările din cursul vieţii.
 
În prima zi a lunii iulie pășesc în curtea Mănăstirii Golia din Iași. Zgomotul orașului rămâne afară. Pe sub bolta celebrului turn al clopotniței calci spre o altă lume. Intru în lăcașul de cult care pe lângă loc de rugăciune este şi o ușă a timpului. Pereții, picturile, pisaniile şi mormintele îți vorbesc despre "trecute vieți de doamne și domnițe", boieri şi domni. Într-un cuvânt, despre destine. Lume puțină...Din Altar răsună vocea preotului Petru Ovidiu Aionesei, originar din Darabani. După slujbă, îl aștept și ne așezăm pe o bancă în curtea Mănăstirii pentru a povesti despre locurile natale, despre misiunea preoțească, modestie și iubirea aproapelui. Recunosc, pasiunea reciprocă pentru istorie înlesnește dialogul, un dialog, care așa cum spunea chiar interlocutorul meu, îmi afișa în față o instituție, nu o persoană. Este mândru că a transmis dragostea pentru lectură şi carte celor doi nepoți ai săi Sorin Aionesei și Adina Bîrsan.
 
-Cât de lung și sinuos a fost drumul de la Darabani la Altarul Mănăstirii Golia?

-Eu nu slujesc la Golia decât ocazional. Sunt preot undeva între Târgu Frumos și Roman, la Șcheia, Miclăușeni și am câteva case de ortodocși la Butea. Zona respectivă din Valea Siretului este una catolică. Nu am gândit în acești termeni.  Cât mi-a luat sau ce am făcut ca să ajung dintr-un loc în altul, totul a curs foarte firesc. Nu văd ca fiind un progres. Dacă mâine ar fi să mă întorc în Darabani, mi-aș continua acolo viața. Important este ca acolo unde ești să dai tot ce ai. Oriunde în lumea asta este frumos. Până la urmă, omul sfințește locul. Peste tot există oameni cu care vii în contact și acolo unde trăiești, acolo îți faci viața. Într-un anumit fel, desprinzându-te dintr-o zonă anume, un loc unde ai trăit, mai mult sau mai puțin mori pentru oamenii locului respectiv pentru că nu mai ții legătura cu ei, nu mai ești prezent acolo. În acest caz ajungi să-ți faci prieteni în altă parte. Omul este o ființă comunitară, tânjim mereu să fim împreună cu ceilalți dar ne dorim să avem parte și de comuniune, adică să relaționăm. Omul nu este făcut să treacă pe lângă om fără să-i acorde un zâmbet, un salut. Îmi place să cred că oamenii din Darabani au ceva în comun. Vin din nord, unde este foarte rece, dar sunt foarte calzi la suflet și am observat, cel puțin la nivel de Iași, că există o solidaritate, fie ea și tacită a celor care sunt de acolo. Ne întâlnim în oraș, și poate nu avem foarte mult timp să stăm de vorbă, dar ne salutăm, ne strângem mâna. Sunt foarte mulți dărăbăneni care locuiesc în Iași.
 
"Nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu dacă nu îl căutăm în casa lui"

-Anii petrecuți acasă, școala, copilăria anunțau vocația căreia aveați să vă dedicați mai târziu?

-Am fost de mic atras de lucrurile profunde, am avut o sete de absolut care e bine să o aibă tot omul. Este sădită ontologic în noi, trebuie doar să o scoatem la suprafață. În clipa în care ne apropiem de cineva, avem tendința să dăm totul, să ne bucurăm că am cunoscut pe cineva. Prietenia este un lucru foarte frumos, dar de timpuriu observăm că oamenii au limitele lor în a se apropia de noi. Ori, atașamentul lui Dumnezeu față de oameni nu cunoaşte limite. În Noul Testament, în prima epistolă de la Ioan se spune că Dumnezeu este iubire. Noi nu putem iubi pe cineva dacă nu venim să ne alimentăm de la izvorul iubirii care este Biserica. Nu putem spune că iubim pe mama, dacă nu mergem la ea, nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu dacă nu îl căutăm în casa lui. Investim foarte mult în relația bărbat-femeie, femeie-bărbat dar constatăm că de cele mai multe ori, celălalt nu poate oferi sau nu poate primi la fel de mult cât am vrea noi să primească sau cât putem noi să-i oferim. Atunci ne îndeamnă sufletul la ceva mai mult, doar că unii se complac și se aleg cu jumătăți de măsură iar unii aleg să plonjeze în abisul acesta al iubirii Dumnezeiești. De altfel, în iubire nu există stagnare pentru că Sf. Apostol Pavel spune că celui care i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă. La Biserică tot timpul este ceva nou, tot timpul ne regăsim noi în fața propriei conștiințe. Nu este ca o piesă de teatru care se repetă, fiecare slujbă aduce după sine alte și alte trăiri.
 
"Liceu, cimitir al tinereții mele"

-Cum ați trăit anii adolescenței, cum vă astâmpărați acea sete de absolut, despre care spuneați că vă măcina?
 
-Acum să nu credeți că am fost un introvertit, interiorizat, o fire meditativă. Mă jucam, am avut prieteni în copilărie cu care petreceam 350 din 365 de zile din an. Unul dintre ei este profesor la Liceu, Lucian Sîrbu, mai sunt Cristi Nechifor care este plecat în Spania, verii Dorin și Benone Smochină, Dan Zaharia, Gabi și Sorin Ciobanu. De altfel, pe strada unde locuiam eu erau foarte mulți copii. Noțiunea de vecini la țară are o extensie mai largă decât la oraș. Eu am făcut liceul la Botoșani, dar m-am dus oarecum împins de val către Economic. Dar să începem cu grădinița. M-a marcat în acea perioadă d-na Lenuța Apărăști care era și a rămas o persoană foarte caldă și care și-a pus amprenta asupra educaţiei mele. Întotdeauna sufletul unui copil este o pagină albă pe care părinții, educatorii scriu de multe ori cu litere care nu se şterg niciodată. Felul acesta de a fi cald al ei l-am întâlnit ulterior în Şcoala Generală la d-na dirigintă Despina Pop.
 
Nu liceul a avut un impact deosebit asupra mea cât a avut școala generală. Nu m-am regăsit deloc în liceu, l-am făcut așa ca să treacă, nu a fost neapărat așa ca în vorbele lui Bacovia "Liceu, cimitir al tinereții mele", dar nici departe. Îmi era oarecum peste mână să învăț, să iau note, eram la vârsta în care îmi plăcea să merg cu băieții, să ieșim, fiorii primelor iubiri. Cartea a devenit o povară și nici nu era ceva care să-mi placă. În Şcoala Generală am avut dascăli care m-au ajutat în devenirea mea ulterioară și întotdeauna în panteonul de suflet al fiecăruia dintre noi se află mulți dintre profesorii noștri. Era la matematică d-l Dinu Mihai care punea foarte mult suflet, d-l Petru Anichitoaie care pentru pasionați electriza asistența. Practic, el mi-a oferit imboldul ca să urmez mai departe Facultatea de Istorie. Eu, având o lectură bogată de mic, trăiam acțiunea. Pentru mine bătăliile nu erau doar o înșiruire cronologică, ci era ceva foarte viu, auzeam caii cum vin, zgomot de săbii, de lănci.

Mai era d-l Cliveț, d-na Despina Pop sau d-na Zbîrnea. Cam toate cadrele didactice încercau să-și facă meseria cât mai bine. Dar dincolo de profesori, erau colegii cu care ne întâlneam la meditații dimineața de la 7:00 aproape în fiecare zi, la matematică și la română. Acolo ne întâlneam de la fiecare clasă și acolo erau de la A: Mona Prisacariu, Silvia Malac. De altfel Mona Prisacariu a fost una dintre persoanele care m-au impresionat, scris foarte frumos și ordonat, iar în clasa a doua scria mai repede decât doamna învățătoare și reușea de fiecare dată să termine cu zece. De la B era Ciprian Stoian care a terminat șef de promoție la liceu, Daniel Buchi, Valentina Frunzuc, Valeriu Strâmbu. De la C erau Mato Anichitoaie, Costel Negru, Anca Nisfoianu, Nicoleta Ciubotaru. Era o generație foarte bună și te stimula. Chiar țin să-i mulțumesc și d-nei bibliotecare Veronica Stoian care mereu îmi dădea cărți și peste numărul admis.
 
-Au venit anii de facultate și ați optat pentru istorie, chiar dacă ulterior ați ales să urmați un alt drum.
 
-Cred că gândul că aș putea să mă fac preot a venit undeva în timpul liceului, atunci când în superbia mea de adolescent am spus că dacă Dumnezeu va fi capabil să-mi răspundă la toate întrebările îl voi urma până în pânzele albe. Am fost și eu o vreme tributar educației atee care se făcea în școli. A existat un gând pentru Teologie înainte de Istorie. La Istorie a trebuit să fiu autodidact și să o iau de la zero pentru că am făcut liceul real. Am avut câteva întâlniri cu d-l Bejinaru, cu Dorin Dobrincu care mi-au dat sfaturi. Nu am fost neapărat strălucit. Nu am luat din prima, se dădea un examen de admitere foarte greu. Apoi m-am confruntat cu o altă treabă, când a trebuit să învăț la comandă mi-a venit mai greu. La istorie am luat a patra oară dar treptat mi-am disciplinat munca și în timp mi-am vândut cât mai scump pielea.
 
În 1998 am intrat la Istorie, am terminat în 2002 şi am lucrat în învățământ doi ani, iar în 2004 am dat la Teologie. Nu este adevărat că undeva reușesc doar cei cu pile sau relații. Într-adevăr, se întâmplă treaba asta și o să se mai întâmple, dar țara are nevoie și de oameni pregătiți. Dacă ești foarte bun într-un domeniu nu are cine să-ți ia locul. Am plecat cu gândul să fac anul II cu III combinat, știam că se poate treaba asta și am încercat. Au fost profesori care au încercat să-mi pună bețe în roate dar am terminat anul I al treilea. Nu am căutat niciodată să fiu premiantul clasei, dar nici nu pot să spun că nu am fost conștient de valoarea mea. Am fost și îmi place să fiu modest, de altfel detest omul mândru, infatuat, arogant, plin de sine. Dar în același timp, să știi unde îţi este locul nu este un lucru rău.

-Spuneți-ne câteva cuvinte despre activitatea d-voastră pastorală.

-Relația cu omul este cea mai frumoasă. De la oameni ne vin necazuri dar și cele mai mari bucurii. Apropiindu-ne de Hristos, ne schimbăm felul de a fi, de a gândi. Cum spune Sf. Apostol Pavel, nu mai vorbim noi, ci Hristos vorbește prin noi. Din Evanghelia Samariteanului milostiv care se citește la Sfântul Maslu învățăm faptul că unul dintre lucrurile prioritare în viață este să ne pese de aproapele nostru. Aceste este unul dintre lucrurile cele mai grele din ziua de azi, să ne facem timp pentru aproapele nostru. Să trăim ceva din suferința lui. De fapt noi nu ne putem bucura de viață dacă nu trăim și pentru ceilalți. În activitatea pastorală se bucură omul de tine în măsura în care tu te bucuri de Dumnezeu: "Bucurați-vă pururi, rugați-vă neîncetat". Eu am avut de mic un dar de la Dumnezeu, nu am nici un merit în privința asta, m-am născut fericit și de o vitalitate molipsitoare.
 
Asta este, cred, cel mai bun lucru pentru cei cu care vin în contact, faptul că reușesc să transmit o stare de bine, optimistă. Îmi place mereu să văd jumătatea plină a paharului. Dacă gândim în felul acesta, ne vine foarte ușor să nu ne lamentăm, să nu fim pesimiști, să nu fim sceptici. Multă vreme chiar mi-a fost milă de Cioran cu stilul lui, sau poeziile gen Bacovia. De aceștia care au stat așa și și-au plâns într-un fel de milă și care au văzut doar norii, fără ca lumina divină să pătrundă și până la ei. Relația cu enoriașii este una foarte frumoasă. Am avut până acum mai multe ocazii să plec de acolo, dar nu am plecat pentru că m-am atașat de oameni. Odată cu trecerea timpului ne dăm seama că nu contează doar banii, ci devin prioritare alte lucruri: sentimentele, starea de bine pe care o ai într-un loc. Acolo, la parohie, am creat o slujbă mare, plecând de la modelul mănăstirilor din Neamț, o slujbă misionară de amploarea unui hram, care este pe 27 iulie și cu această ocazie îi invit pe dărăbănenii mei dragi să vină, deși e cam departe. Slujba are loc în aer liber, se adună preoți mulți, lume multă, la urmă stăm la masă.

Vezi Foto si text integral pe Darabaneni.ro

 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Autoturism cuprins de un incendiu pe o stradă din Dorohoi! FOTO

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
741

Un autoturism parcat, miercuri seara, pe o stradă din municipiul Dorohoi a luat foc fiind nevoie de intervenția angajaților Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență.Mașina, un V...

O ocrotitoare și binefăcătoare a câinilor maidanezi, propusă pentru titlul de Cetățean de onoare al municipiului Botoșani

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
2137

Pe ordinea de zi a ședinței de Consiliu Local din data de 29 noiembrie va fi și un proiect de hotărâre privind acordarea titlului de Cetățean de onoare lui Heike Lindlohr, fondatoarea...

Marcela Motoc aduce "Fata din Curcubeu" la Botoșani!

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
234

De pe scenele pariziene, pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret Botoșani. Un text de Lia Bugnar și o actriță care a străbătut lumea pentru ca într-un târziu ea, lumea, să &icir...