Deşi se află la o vârstă înaintată, este lucid, comunicativ, are o privire ageră şi pătrunzătoare, de-ţi ajunge până în adâncul sufletului. Este de o generozitate cum rar întâlneşti şi de o sensibilitate aparte. Vocea lui este caldă iar sufletul i-a rămas tânăr.

Uitându-mă la el, vedeam căldura sufletească oglindită în ochii lui, de culoarea cafelei, obrajii atinşi de vreme şi-i admiram întregul chip, îndulcit de râsul tineresc. L-am rugat să-şi rezerve ceva vreme pentru a discuta despre unele momente mai importante din viaţa sa. A acceptat cu o singură condiţie: să pună pe masă un păhărel de ţuică. S-a ridicat de pe scăunel, a căutat într-un dulăpior şi a găsit o sticluţă de rachiu de casă, făcut în gospodăria personală, pe care l-a turnat într-o căniţă, ca să se încălzească şi a început să povestească.

Am aflat că s-a născut la 21 martie 1921 la Vorniceni, într-o familie de ţărani gospodari, pe care-i chema Costache şi Casandra.

Încă de mic a participat alături de părinţi la muncile agricole, la seceratul grâului, la cositul fânului, la aratul ogoarelor iar clasele primare le-a urmat la şcoala veche din deal (şcoală construită în anul 1913, în timp ce era primar Toader Fasolă), fiind instruit şi educat de învăţătorii Hrib Alexandru, Istrate Dumitru şi Ciubotaru Constantin. În acel timp erau nişte ierni geroase, zăpada înaltă "până la stâlpii de telegraf", prilej pentru el de a încerca toate derdeluşurile din Valea Fânaţului, la săniuş, împreună cu prietenii săi Dăscăleanu Gheorghe, Asavei Ion şi Barbacaru Ion. Ca elev în clasa a IV-a, a jucat într-o piesă de teatru, unde a interpretat rolul unui moşneag, ce trebuia să fie îmbrăcat într-un cojoc, pe care l-a împrumutat de la dascălul Ştefănoaie. Piesa a fost pusă în scenă de învăţătorul său, Ciubotaru Constantin, piesă cu un conţinut educativ, legat de combaterea alcoolismului.

Ajuns la vârsta de 17-18 ani, în preajma celui de-al doilea război mondial, participă la şedinţele premilitare conduse de învăţătorul Dumitru Olaru, căpitan în rezervă, care avea o comandă scurtă şi fermă. Învăţătorul Dumitru Olaru pleacă peste puţin timp pe front iar el este instruit în continuare de învăţătorul Piscuzub Dumitru.

Moş Andrei Nichita îşi aminteşte cu nostalgie de momentele fericite ale tinereţii. În acea perioadă, a fost vornicel şi flăcău de onoare la multe nunţi unde, împreună cu alţi flăcăi vrednici din sat, în ritmul muzicii, participa la ceremonialul scoaterii miresei din casă, la hora miresei, la jocul cel mare, la furatul miresei, juca zestrea miresei, formată din tot ceea ce avea mai frumos : covoare, plăpumi, perne, cultuce, tablouri, sâpet şi macaturi. Cu această ocazie, se adunau toţi din sat, să vadă şi să aprecieze măiestria miresei, frumuseţea lucrurilor dar şi dansul talentat al flăcăilor cu foc în tălpi. Era o artă să ştii să dansezi cu lucrurile ridicate, să pui în valoare minunăţiile ieşite din mâna viitoarelor gospodine.    

Dar momentele de veselie şi libertate au trecut repede şi a sosit momentul să fie incorporat, la 25 februarie 1942, la unitatea 17 vânători de munte din Piatra Neamţ. După o perioadă scurtă de pregătire militară, mai precis la 4 iunie 1942, a plecat pe frontul de răsărit, împreună cu unitatea sa. A ajuns în peninsula Crimeea, fiind pregătiţi pentru atacul de la Sevastopol, unde se duceau lupte grele între armatele nemţeşti şi cele ruseşti.

Mai întâi au sosit avioane româneşti care au fotografiat poziţia ruşilor la Sevastopol, apoi au bombardat oraşul, reuşind să forţeze capitularea, fără sprijinul unităţii sale. În continuare, unitatea sa a cutreierat munţii Crimeei, pentru a distruge partizanii care acţionau spontan, momente în care mulţi soldaţi români au căzut la datorie. S-au retras apoi în Caucaz, unde s-au dus lupte grele, în urma cărora moş Andrei Nichita a fost rănit uşor şi apoi transportat la spitalele din Kiev şi Bălţi.

În preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1943 a venit acasă în concediu, pentru o perioadă scurtă de timp, apoi s-a prezentat la unitatea sa din Piatra-Neamţ unde, împreună cu camarazii săi, au ocupat poziţii de apărare la Târgu Neamţ, Humuleşti, locul de naştere al marelui nostru povestitor Ion Creangă, într-o pădure, la un observator. Nu după mult timp, a primit de la centru următorul ordin, pe care l-a comunicat comandantului săi: "Din ordinul majestăţii sale, Mihai I, nu se mai trage nici un foc de armă împotriva armatei sovietice. Cel care trage va fi considerat trădător de ţară".

În vara anului 1944, ajunge acasă, trecând prin multe peripeţii neplăcute din cauza unor soldaţi sovietici întâlniţi în cale, fiind nevoit să meargă mai întâi călare, apoi pe jos, peste câmpuri şi prin păduri. Ajuns acasă, a trebuit să stea o lună de zile ascuns, pentru că ruşii care se retrăgeau luau mulţi prizonieri, pe care îi duceau în lagăre din Uniunea Sovietică. În toamna anului 1944 se căsătoreşte cu Ungureanu Maria şi a început să lucreze pământul care fusese pârloagă mulţi ani, din cauza războiului. Din căsătorie au rezultat şase copii, trei fete şi trei băieţi. Băieţii sunt plecaţi în diferite oraşe ale ţării iar fetele au rămas în sat. A trecut apoi prin momente grele: seceta din anii 1946-1947, cotele pe care trebuia să le dea statului la un preţ derizoriu precum şi impozitele impuse de regimul comunist. Pentru a scăpa de cote s-a înscris în întovărăşire. Greu s-a convins să se înscrie în gospodăria colectivă iar din această cauză, fiica sa, Ileana, n-a fost primită la Liceul Agricol Şendriceni, cu toate că la examenul de admitere a reuşit cu notă mare, rămânând pentru totdeauna în sat, fapt pentru care regretă mult. Totuşi, s-a înscris în gospodăria colectivă mai târziu, unde a îndeplinit şi funcţia de magaziner. În perioada anilor 1970-1975 a lucrat ca achizitor la cooperativa de consum.

Revoluţia din anul 1989 a întâmpinat-o cu mare bucurie, întrucât a reuşit să devină din nou proprietarul pământului pe care l-a apărat cu preţul vieţii sale. Acum este pensionar, veteran de război, cu decoraţii, mulţumit că a ajuns să-şi vadă nepoţii şi strănepoţii la casele lor.


(Material complet pe vorniceneanul.ro)