LUIZA AIVĂNESEI: "Vom fi niște adulți de încredere, credeți-mă!" VIDEO

Dacă vedeți pe străzile orașului o fată zburătăcind, tăind aerul cu mâinile ca și cum ar înota în văzduh, să știți că e Luiza și e artistă.

LUIZA AIVĂNESEI: "Vom fi niște adulți de încredere, credeți-mă!" VIDEO

LUIZA AIVĂNESEI

"Deschide-ţi mintea. Nu eşti un prizonier. Eşti o pasăre în zbor, ce îşi caută visurile în ceruri", spune Haruki Murakami. Și, privind-o pe Luiza, ai senzația că este o pasăre ce a coborât pe pământ în căutarea fericirii.

Merge greu, ca un pui de pasăre care mai înainte de a deprinde zborul învață să cucerească pământul. Este mică, plăpândă la trup, frumoasă, curajoasă în spirit. Zâmbește mult și atunci când o face ochii se pitesc după niște gene de copil-păpușă, strălucind și pâlpâind jucăuș.

Îi place Michelangelo pentru că și-a asumat arta până la sacrificiu. Îl admiră pe Vincent Van Gogh pentru că a pictat atunci când nimeni nu avea încredere în el (revine: Ba da, cineva a avut încredere în el, fratele lui!). Iubește artiștii contemporani pentru că au curaj. Părinții ei sunt poștași, dar nu a scris niciodată o scrisoare. Nici nu a primit. Dar, odată, a găsit în cutia poștală un bilețel anonim pe care scria: Pentru o artistă frumoasă.

Este în clasa a XII-a, secția Grafică, a Liceului de Artă "Ștefan Luchian" Botoșani. Visează să urmeze facultatea de Arte și să facă animație. Pentru că vrea să fie copil. Să retrăiască de 1000 de ori copilăria. Chiar dacă, pentru Luiza, copilăria se traduce cam așa: parapareză spastică (paralizia membrelor inferioare) din naștere, primii ani în căruțul cu rotile, două operații până la 5 ani și îndelungi ședințe de fizioterapie în vremea ce a urmat. Merge zburătăcind, ca și cum ar înota prin văzduh. Dar nu o face pentru că zborul i-ar fi imposibil, ci pentru că aici, pe pământ, a învățat ce înseamnă fericirea.  


"Sunt foarte fericită când mă duc la școală!"
 

-Luiza, ai 18 ani și, în spatele tău, o viață care nu seamănă deloc cu a celorlalți tineri de vârsta ta.

-Boala la picioare o am de la naștere, parapareză spastică. Am fost în scaun cu rotile primii ani ai copilăriei. După cele două alungiri de tendoane am urmat ședinte de fizioterapie foarte mult timp, cam până am intrat în clasa I și după. Apoi a fost recuperarea care a durat, dar nu a fost atât de grea. Sincer, eu nu am tratat nicodată chestia asta ca fiind ceva trist, tragic. Nu m-am complăcut niciodată în situația asta. Părinții mei m-au tratat egal cu sora mea mai mare. Ce făcea ea făceam și eu. Ce nu puteam, mă ajutau în așa fel încât să reușesc singură. Și ei m-au ajutat mult să mă adaptez. Totul a început de la părinții mei. Îmi dădeau din optimismul lor. Nu am cedat niciodată. Am urmat I-IV și V-VIII la Școala 16, pentru că era foarte aproape de mine, apoi m-am decis să merg la Liceul de Artă, acolo unde mi-am dorit mereu să fiu.

-Ce secție urmezi la Artă?

-La desen. Mereu mi-a plăcut desenul. Singură desenam acasă. Sora mea, fiind mai mare, avea cărți de desen, pe care le luam și desenam din ele. Așa mi-am dezvoltat pasiunea.

-Care sunt primele amintiri legate de desen?

-Prima dată când m-am operat, doctorii mi-au dat niște culori și un caiețel. Aveam patru ani și pe caiețel am desenat un câmp cu flori. Primele mele ghipsuri de la operație erau turcoaz cu floricele roz, ca să cred că sunt șosete (rîde). Le-am ținut minte. Tot timpul culorile m-au influențat, mi-au creat o stare de bine. Când eram mică i-am spus mamei: Mama, eu voi fi artistă. Nu mi-am mai schimbat acel gând nicio secundă!

-Primul pas spre acest vis a fost, așadar, să ajungi la Liceul de Artă…

-Am dat examenele și am intrat la Liceul de Artă. A fost fantastic! Mama m-a sunat în ziua în care am fost admisă, dar nu mi-a venit să cred și am pornit eu pe jos, pentru a mă convinge cu ochii mei. Am fost foarte fericită. Și sunt foarte fericită când mă duc la școală! Oricât de grele or fi zilele, chiar dacă am 1000 de teste, sunt incredibil de fericită! Pentru că fac ce îmi place și mă duc în locul pe care mi l-am dorit.

-Cum te-au primit colegii?

-Colegii mei sunt fantastici! La început mă așteptam să mă adaptez mai greu, mai ales că uneori am și nevoie de ajutor. Dar i-am cunoscut, m-am atașat de ei și ei de mine. Mă înțeleg, eu îi înțeleg pe ei. Mă ajută fizic, eu îi ajut moral, le dau un sfat. Suntem mai mult prieteni decât colegi.

-E vreo diferență între cum trăiești tu adolescența și cum trăiesc ei?

-Într-un fel da, într-un fel nu. Eu cred că am luat viața în piept mai devreme. Eu nu mă pripesc, calculez mai mult, gândesc mai mult, întorc pe toate părțile. Am fost nevoită să înțeleg anumite lucruri mai devreme, să le accept și să mă maturizez puțin mai devreme. Și îmi prinde bine asta. Dar în rest fac aceleași lucruri ca ei: merg la o petrecere, ies afară cu ei. Prietenii mei înțeleg că eu nu pot să fac tot ce fac ei, dar sunt fericită cu ei.

-Ce ai învățat de la ei?

-M-au învățat să mă accept așa cum sunt, să nu mai încerc să fiu ca toți ceilalți, să fiu ca mine. Exact așa cum sunt. Dar ei m-au învățat asta pentru că m-au acceptat mai întâi. Mai înainte să îmi accepte calitățile mi-au acceptat defectele. Și eu îi accept la fel.  



"Vom fi niște adulți de încredere, credeți-mă!"
 

-Cum le-ai vorbi celor din generația părinților, chiar a bunicilor, despre voi? Cum sunteți?

-Părem a fi neastâmpărați, rebeli, neascultători. De fapt, suntem foarte îngrijorați de ce ne rezervă viitorul. Mulți dintre noi ne concentrăm foarte mult pe școală pentru că vrem ce e mai bun. Să facem o facultate, să ne facem o carieră, și da, facem și alte chestii, nu spun nu. Dar sunt cele ale tinereții, de moment, pe care trebuie să le încercăm acum. Pentru că dacă nu le încercăm acum când să o facem? Dar profesorii și cei mai în vârstă, să își amintească și ei că au fost ca noi. Exact ca noi! Și au făcut ce făceau tinerii în acele vremuri. Avem și noi priorități, ne concentrăm pe ele. Avem priorități în care încadrăm și școala. Părem nerespectuoși, dar nu e așa. Pentru că în primul rând ne respectăm părinții foarte mult. Chiar dacă mai comentăm, ne spunem punctul de vedere, poate nu mereu pe tonul potrivit. Dar vom fi niște adulți de încredere, credeți-mă! Și susțin generația asta, e o generație bună și vom fi niște oameni buni!

-Cum intri în ultimul an de liceu?

-Optimistă. La capătul liceului e facultatea. Vreau să dau la Iași, la Arte, secția Grafică. Depinde ce îmi rezervă viitorul, dar probabil că îmi voi urma visul, așa cum l-am urmat mereu. Vreau să fac animație.



"Pe mine arta m-a salvat!"


-De ce animație?

-Eu acum sunt la profil de grafică, fac ilustrație de carte, care are de-a face într-un fel cu animația. Înainte să înveți animația digitală, desene animate, înveți ilustrația. Mie mi se pare fantastică ilustrația de carte pentru copii. Pentru că vreau să rămân mereu copil, pentru că vreau să îmi trăiesc de o mie de ori copilăria. Să nu ajung niciodată un adult mohorât. Vreau să fiu un adult optimist și un copil convins.

-În ilustrația de carte dai formă inefabilului. Citești un text, îl vezi cu ochii minții, apoi îl redai pe hârtie. E o asumare, un curaj…

-E ceva mai  mult instinctiv decât un curaj. Îmi asum, dar e și puțină frică. Arta înseamnă public. Dar când expui ceva trebuie să ai încredere în ceea ce faci. Publicul va aprecia sau nu, dar dacă nu apreciază nu e nimic. Va fi mai bine mai târziu. Acum, colegii mei, noi, care facem desen sau muzică, pentru noi importantă e clipa. Dacă arătăm un desen sau cântăm o piesă, pentru noi e suficient să ne aplaude un om, să ne aprecieze un om. Apoi publicul larg va veni mai târziu. Astăzi avem nevoie de oameni care să creadă în noi, să ne transmită că da, arta contează. Pe mine arta m-a salvat. A fost punctul meu de sprijin și drumul meu în viață.

-Și totuși, de ce desene animate? Ce simți că poți aduce nou în acest domeniu?

-Aș face un desen animat ușor mai matur. Aș încerca să reflectez cât mai mult nu defectele societății, ci dizabilitățile oamenilor. Dacă de mic vezi că oamenii acceptă ceva, și tu vei accepta. Voi face asta pentru cei ca mine, ca de mici să învețe să se accepte. Mai întâi înveți din imagine, apoi din alte surse.

-Ce este mai greu: să te accepți pe tine însuți  sau să fii acceptat de ceilalți?

-Câte puțin din amândouă. La început trebuie să te accepți pe tine însuți și apoi să îi faci pe ceilalți să te accepte. Pentru că tu trebuie să faci de două ori mai mult. Uneori ești acceptat de ceilalți, dar nu te accepți tu. Toți avem un ideal, și când nu ajungem acolo nu suntem mulțumiți. Dar eu îi sfătuiesc pe toți să se accepte așa cum sunt.



"Ar trebui să fim nu mai buni, ci mai cinstiți cu noi înșine!"


-Cum se vede lumea prin ochii voștri?

-Complicată. Lumea e complicată. Și poate periculoasă. Așa o consider eu. Există un sentiment de nesiguranță, dar poți trece peeste asta. Văd lumea și puțin roz, nu vreau să o văd sumbră.

-Ce ai vrea să se schimbe?

-Percepțiile oamenilor despre persoanele cu dizabilități. Privirile răutăcioase de pe stradă, șușotelile, toate acestea sunt incomode, nu ne ajută cu nimic. Nici milă nu vrem, poate compasiune, dar nici asta. Ci să fim tratați ca niște oameni. E prea multă răutate, prea multă critică, răutate gratuită. Ar trebui să fim nu mai buni, ci mai cinstiți cu noi înșine. Suntem, toți, ceea ce suntem.

-Dacă ai avea puterea de a impune ceva oamenilor, să îi obligi să facă ceva pentru ei, ce le-ai spune?

-Să stea măcar 10 minute în fața oglinzii, singuri, să se întrebe: Cine sunt eu? Și dacă reușesc să răspundă singuri la întrebare e bine, dacă nu - să repete zilnic până află cine sunt. Dacă nu poți să răspunzi la întrebarea cine sunt eu, nu poți deveni nici mai bun, nici mai cinstit, în niciun fel. Când știi cine ești știi și ce poți să faci și ce poți să oferi. Să fii împăcat cu ceea ce ești.

-Tu ai aflat cine ești?

-Da, așa cred! Mi-am pus întrebarea, mi-o pun zilnic. Sunt un om nu neapărat puternic, ci curajos. Nu mi-e frică de ce o să urmeze, cred că tot ce se întâmplă are un sens. Am iertat pe cei care mi-au făcut rău, nu port pică și încerc să ajut așa cum și eu am fost ajutată la rândul meu. Dacă azi am ajutat pe cineva mă culc împăcată, mă simt mai fericită.

-Părinții tăi ce fac?

-Părinții mei sunt poștași. Nu am scris scrisori, nici nu am primit. Nu am prins perioada scrisorilor. Am primit odată un marker în cutia poștală, de care era prins un bilețel. Scria: Pentru o artistă frumoasă. Dar era anonim. Era un marker verde, culoarea mea preferată, a fost fantastic momentul. Cred că voi face și eu asta, da!

-Lucrezi și grafică pe calculator. E diferită, e mai grea decât cea clasică, pe hârtie?

-Mă atrage foarte mult grafica pe calculator. Este mult mai greu, e adevărat. În primul rând ai nevoie de idee. Dar până la idee trebuie să înveți cum folosești culoarea, pentru că e foarte diferit, cum faci armonia în lucrare... Și multă informatică! Dar ca să faci desen digital trebuie să stăpânești desenul pe hârtie. Trebuie să fii artist de modă veche mai întâi, cu creionul, cu radiera, cu foaia, cu timp pierdut, murdăria de pe mâini, apoi ajungi să lucrezi și digital. Și programele în care lucrezi trebuie cumpărate, ai nevoie de licență. Până stăpânești o mică chestie e mult efort, dar când reușești, impactul vizual este fantastic. Merită!



"Mai mulți profesori implicați, dar nu pe materie, ci cu noi. Mai multă empatie!"
 

-Ești la un final de drum, în ultimul an de liceu. E ceva ce lipsește și crezi că ar trebui să fie în școală?

-Mai mulți profesori implicați, dar nu pe materie, ci cu noi. Mai multă empatie. Eu am avut norocul să dau peste o profesoară, în gimnaziu, la chimie. Empatiza cu noi, toți o consideram ca o mamă. Ne întreba dacă suntem triști. În timpul orei își făsea treaba. Cu cât empatizezi mai mult, cu atât ne apropiem și ne place și materia, deși nu mereu o înțelegem.

-E ceva ce nu se învață în școală și ar trebui?

-Cred că trebuie mai multă artă, în toate liceele. Nu toată lumea e artistă, dar trebuie să învățăm să apreciem opera de artă. Când intri într-o galerie trebuie să știi ce cauți într-o lucrare. Noi învățăm la istoria artei. În toate liceele e necesară istoria artei, o oră opțională, pentru cultură generală.

-De ce crezi că e necesar acest opțional? Cum se schimbă un om care intră în expoziții, care merge la concerte, care citește?

-E mult mai sensibil. Începe să perceapă lucrurile puțin altfel. De la culorile pe care le vezi pe stradă până la sunetele pe care le auzi de la păsări. Pentru că, odată ce vezi o culoare, rămâne impregnată, îți lasă o vibrație în suflet. La fel și un sunet. Devii sensibil la chestii care par banale. Arta e sensul vieții. Culoarea, sunetul, gestul.



"Și voi ar trebui să vă ridicați pe de treptele voastre. Chiar ar trebui!"


-Ce le transmiți celor care vor citi acest interviu?  

-Să creadă în ei! Fiecare are câte o treaptă pe care să urce. Acele trepte vor fi grele, dificile, la un moment dat o să vreți să renunțați. Dar atunci așezați-vă pe treaptă și gândiți-vă: oare chiar trebuie să renunț? Și gândiți-vă: cine sunt eu și de ce vreau să ajung acolo? Ce m-a făcut atât de mult să vreau să urc treptele astea? Încercați să vă amintiți asta și credeți-mă că atunci vă veți ridica și veți merge până la capăt!

-Te-ai așezat vreodată pe treptă, gata să renunți?

-M-am așezat, am vrut să renunț. Apoi mi-am spus: Nu, Luiza, dacă renunți, renunți la o parte din tine. Și nu poți să renunți la o parte din tine, pentru că tu ți-ai construit asta, pentru că treptele astea sunt costruite de tine, iar renunțând distrugi orice sentiment pe care ai fi putut să îl ai. Și renunțând te complaci. Fiecare om e capabil de chestii fantastice. Iar eu când m-am așezat pe treaptă mi-am spus că am oameni care mă iubesc, pe care îi iubesc și care așteaptă să fac lucruri, să îmi urmez visul, să urc treptele, fie multe, fie puține. Și atunci m-am ridicat, m-am scuturat de praf și am încercat să merg mai departe. La următoarea treaptă poate am dat peste ceva mult mai greu, poate m-am așezat din nou. Și tot așa.

-Ai găsit oameni gata să renunțe, pe care i-ai luat de mână?

-Da. Și pot să spun că am reușit cu o mică parte. Prima persoană e sora mea, am susținut-o foarte mult să meargă la facultate. Eu, fiind mai mică, am avut curaj să o ridic de mână și i-am spus: E timpul să te ridici. A urcat, a reușit și sunt foarte mândră de ea. Încerc tuturor să dau o mână de ajutor, cum și mie mi-au dat alții o mână de ajutor, când eu am fost pe treptele mele. Și acum mă așez pe trepte, dar mă ridic. Și voi ar trebui să vă ridicați pe de treptele voastre. Chiar ar trebui!

 

Dacă vedeți pe străzile orașului o fată zburătăcind, tăind aerul cu mâinile ca și cum ar înota în văzduh, să știți că e Luiza și e artistă.
 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ce drept ar avea sclavul contra mea, când tot ce are el îmi aparține?

Duminică, 22 Octombrie 2017
981

În urmă cu câteva săptămâni mă aflam în fața a zeci de elevi, invitată fiind în două licee din Botoșani să vorbim despre cele ale vieții, privite prin prisma ju...

Elena Ferrante, prietena mea genială!

Duminică, 22 Octombrie 2017
362

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, ...

MARIA MOȘNEAGU: "Părintele Justin Pârvu s-a uitat la mine și mi-a spus: tu să scrii, că poți!"

Vineri, 20 Octombrie 2017
2446

Femeie simpla, curata, luminoasa. Are 75 de ani. A venit pe lume in anii grei ai razboiului. Tata era pe front cand s-a nascut micuta Maria, al cincilea copil al unei familii de tarani saraci. Pe...