LARISA ONCIU - S-a născut pentru ca noi să vedem Lumina! FOTO, VIDEO

LARISA ONCIU - S-a născut pentru ca noi să vedem Lumina! FOTO, VIDEO
Inițial era vorba despre un interviu. Un om, un caz... În mai puțin de o oră, însă, primeam în dar o poveste demnă de Pateric. Pe drumul de întoarcere am înțeles că materialul meu de presă nu mai are un erou, nu mai poate fi un caz. Materialul meu de presă se transformase într-o nouă percepție asupra vieții, într-o (ne)voită tăcere.

Larisa Onciu are 25 de ani. A venit însoțită de părinții ei și, privindu-i împreună, nu poți să nu observi aerul de pace care îi înconjoară. Larisa poartă ochelari negri, brațul ei se lipește cu încredere de cel al mamei. Este nevăzătoare. "Așa spunem noi, nevăzătoare, nu oarbă", îmi șoptește mama.

Încerc să așez în dreptul lentilelor negre o privire. Să îmi imaginez sclipirea sufletului ascuns acolo, într-un trup mic de fată. Chipul Larisei este semeț, curat, luminos. Și-mi dau seama, brusc, de un lucru la care nu mă gândisem până atunci: că toți oamenii orbi, atunci când merg, au chipul îndreptat în sus. Și că OM vine din grecescul "anthropos", care înseamnă cel ce privește în sus. Iată un om care privește spre Dumnezeu, îmi zic. Zâmbesc și simt că, din întunericul firesc, Larisa zâmbește și ea.  

Materialul meu nu va avea o eroină, pentru simplul fapt că în față mi se dezvăluie trei oameni dintre care nu poți să alegi unul singur. O fată nevăzătoare, cu o forță incredibilă și o voce excepțională. O femeie simplă, a cărei metodă de educație poate fi oricând omologată și oferită drept studiu de caz în întreaga lume. Și un bărbat sensibil, tăcut, care pare să fi adunat în suflet tot ceea ce ființele dragi nu au putut duce în ultimul sfert de secol, în viața lor dimpreună.

Dumnezeu a pregătit-o: A visat că va naște un copil fără ochi!

Acum mai bine de 25 de ani, o femeie din Podriga, județul Botoșani, aștepta cu emoție nașterea unui copil. Se afla după o tragedie din care nu își revenise complet: primul copil murise, la o săptămână de la naștere.

"Pierdusem un băiețel pe care mi l-am dorit enorm! Eu fusesem transferată la Botoșani, copilul rămăsese la Săveni, unde a murit. Eu nu l-am văzut, doar un pic, viu. Soțul meu l-a luat din Maternitate și l-a înmormântat, fără ca eu să fiu acasă. A fost o tragedie pentru mine", povestește mama.

Băiatul a murit după o naștere foarte grea, în condițiile spitalicești ale anilor de dinainte de 1989, la care s-a adăugat neglijența unor cadre medicale. Sufletul neîmpăcat și plin de durere al mamei aștepta acum, cu înfrigurare, un alt copil, care nu avea să îl înlocuiască pe cel pierdut, dar putea să aline suferința adâncă.

"Așteptam acest copil. Când eram însărcinată cu Larisa, am avut un vis. Am visat că o să am o fată nevăzătoare. Nu am spus nimic nimănui", povesteste mama. "Am avut o naștere foarte grea. Când mi-am revenit, primul lucru pe care l-am întrebat a fost dacă fetița mea are ochi. Nu și-a dat nimeni seama de la început. Fiind o naștere foarte grea, au crezut că are ochișorii acoperiți".

"Orice chip ar avea, Te rog, Doamne, să nu mi-l iei niciodată!"

Larisa s-a născut fără globul ocular. Fără ochi adică sau, în termeni medicali, cu anoftalmie. Caz foarte rar în România și în lume.

"Eu eram pregătită într-un fel. Soțul meu a avut un mare șoc! Îi spuneam lui Dumnezeu: orice chip va avea, e copilul meu și o să-l iubesc oricum, numai Te rog, Doamne, să nu mi-l iei niciodată!", își amintește mama clipele din urmă cu 25 de ani.

Toate mamele care născuseră prunci sănătoși și oamenii din jur spuneau necontenit: "mai are rost să mai trăiască? Fă-i ceva să moară, las-o să răcească...". Le spunea: "și dacă vezi o gâzuliță, undeva, tot o dai sub o frunză, să nu o bată bruma, dar un copil...".
 
La un an și două luni, simte cu degețelele ochii mamei!

Larisa a fost un copil special, sensibil și foarte inteligent. "La șase luni vorbea", spune cu mândrie tatăl. La un an și două luni, a venit primul moment greu: Larisa și-a dat seama că ea nu are ochi!

"Eu tot timpul, când stăteam cu mama și cu tata, aveam obiceiul să pipăi. Și am simțit ceva, acolo, ca un glob, și am văzut că eu nu am. Simțeam ochii mamei!", povestește Larisa.

"A simțit că noi avem ceva și ea nu are. A fost cel mai mare șoc pentru noi! Avea un an și două luni", se aude imediat vocea mamei.

"Mama, să știi că eu v-am ales pe voi!"

Niciodată Larisa nu a fost o povară, iar părinții nu au făcut decât să își reverse asupra copilului lor imensa dragoste și bucurie cu care Dumnezeu îi înzestrase.

"Este o binecuvântare pentru noi. A fost un copil foarte sensibil. Nu știu dacă ar fi putut trăi într-o familie în care să nu fi fost iubită sau în care părinții nu se iubesc. Dar ea a primit atâta dragoste... Ne-a și spus: "Mama. Să știi că eu v-am ales pe voi!" Am luptat foarte mult pentru ea. I-am dat tot timpul puterea de a învăța școală. Soțul meu, fiind mai sensibil, îi spunea mereu: dacă nu îți place la școală, nu te mai du", povestește mama.



Școala, calea spre viața îndependentă!

Larisa a mers la școală, înțelegând dorinta mamei de a-i oferi, astfel, adevărata independența de care un nevăzător are nevoie.

"Mergând odată la Timișoara, în tren era o femeie care nu vedea și cerșea. Larisa era lângă mine și m-a întrebat: "De ce toată lumea spune: săraca, săraca, e oarbă!" I-am spus: Este o femeie la fel ca tine, care nu vede, dar care nu a făcut școală. Și atunci cere tot timpul. De asta mama spune să mergi la școală, să înveți carte, să faci ceva pentru tine, să nu stai cu mânuța întinsă, că nu știi cine îți dă, ce îți dă. Acesta a fost punctul forte de a porni în școală. A fost foarte greu.  Viața în cămin... Niciodată nu s-a plâns. Se plânge acum. Spune uite asta am pățit în clasa întâi... Dar atunci, de frică să nu i se spună să vină acasă, nu s-a plâns niciodată!".


 
Larisa a mers mai întâi la școala specială de la Târgu Frumos, iar liceul l-a urmat la București, la Centrul Școlar "Regina Elisabeta". Și nu s-a oprit aici. Tot la București a absolvit Școala Postliceală de Balneofizioterapie și, în paralel, Școala Populară de Artă, cu renumita profesoară de canto popular Ana Piuaru.

"Inițial îmi dorisem muzică ușoară", spune Larisa. Nu regretă că a absolvit canto popular. Întâlnirea cu profesoara Ana Piuaru a fost un câștig și o mare bucurie.

"Profesia mea este de asistent medical în balneo-kinetoterapie și recuperare. Am lucrat o perioada ca persoană fizică autorizată la Spitalul de Recuperare Botoșani, și acum lucrez în satul Podriga, la o asociație de caritate, ca voluntar".
 
Își dorește, însă, un loc de muncă, cu contract și cu toate responsabilitățile care decurg din asta. Știe că ceea ce a învățat poate veni în ajutorul pacienților. O meserie de care, recunoaște Larisa, a profitat și ea.

"Au fost pacienți care mi-au mulțumit după ce, în urma tratamentului, s-au simțit bine. Sinceră să fiu, eu nu prea eram comunicativă. În spital am învățat să mai comunic cu oamenii. A fost o terapie reciprocă".

Muzica, deschiderea spre o lume nouă!

Cântă de mică. Însă vocea, singură, nu i-a fost de ajuns. A vrut să învețe să cânte, să devină un artist în adevăratul sens al cuvântului. Și rezultatele au fost pe măsură: premii, aplauze, bucurii nemăsurate!

"În 2006 am obținut Premiul I la Bistrița Năsăud, în 2007 Premiul I la Botoșani, anul următor Premiul II la Suceava, în 2010, la Bacău, Premiul II, iar în 2011 Premiul I la Satule, mândră grădină la Bucecea. În 2012 Premiul II la Tinere talente Botoșani, în 2013, la Constanța, la Dobroge, vatră de folclor, Premiul I, și tot în 2013, la Trec magii prin Vatra Moldovei, tot locul I".

"Mamă, spune-i să-mi asculte vocea!"

Nu s-a simțit niciodată tratată altfel sau discriminată, în sens pozitiv sau negativ, indiferent de concursurile la care a participat, chiar dacă nu concura doar cu persoane nevăzătoare.

"O discriminare a fost atunci când am fost să o înscriem la școala populară de artă, la București. O doamnă de acolo ne-a spus că ea nu are cum să facă școala de artă, pentru că ea are probleme cu vederea. Și Larisa m-a strâns un pic de mână și mi-a șoptit: "mama, spune-i că sunt doar nevăzătoare, să îmi asculte vocea!" Doamna profesoară Piuaru a luptat mult ca ea să facă școala, după ce a ascultat-o. Datorită ei a terminat școala, și, bineînțeles, prin talent", își amintește mama Larisei.

Ce mesaj să le transmitem celor care nu au forța lor?


"Părinții să fie foarte buni prieteni cu copiii lor, să se înțeleagă reciproc, fiecare după nevoile lor, să aibă răbdare necesară unul pentru altul. Sunt copii nevăzători care nu știu să facă multe lucruri, au mereu nevoie de cineva pentru absolut orice. Si nu este bine. Larisa știe să coase, se îmbracă, se piaptănă, gătește. Nu face prăjituri, dar mă ajută la sărmăluțe, la salată. Părinții trebuie să-i responsabilizeze pe copii".

Da, depinde de noi ca acești copii să devină o bucurie, și satisfacțiile vin mai târziu, dar este nevoie de multă muncă și multă răbdare.

"Să îi ia tot timpul cu ei... Lucruri mărunte, să împodobească bradul, să șteargă o fereastră... Piaptăn-o pe mama... Fă gogoși! Atunci vine acea unire sufletească, acea bucurie sufletească. Dacă îi lăsăm într-un colț nu e bine pentru ei".

Nu, nu a învățat-o nimeni, și totuși a aplicat o pedagogie care nu poate fi găsită în niciun tratat medical.

"Când Larisa a început să priceapă unele lucruri, stătea prinsă cu mâinile de gâtul meu și cu picioarele prinse de mijloc, și îi povesteam tot: mama a mutat un scaun, acum am deschis o ușă, am mutat o farfurie. Era la școală și când venea acasă simțea dacă în casă este var proaspăt sau dacă era covorul proaspăt spălat. I-am explicat mereu lucruri mărunte".

Fata cea mică, ivită pe lume după Larisa, lucrează astăzi în învățământ. S-a înclinat cu respect și a spus, asemenea Larisei: "Mama, îți mulțumesc pentru educația pe care mi-ai dat-o!".

"Ce le doresc eu românilor nu știu dacă se poate realiza!"

Larisa așteaptă sărbătorile cu bucurie, optimism și speranță. "Eu mă bucur foarte mult că vin sărbătorile, cu perioada colindelor... Nașterea Mântuitorului, asta înseamnă Crăciunul... Vin copiii să colinde!".

Ce le dorește românilor de sărbători? Un an cât mai bun, cu împliniri, multă sănătate și în primul rând optimism.



Așteptări de la noul an? "Știu ce îmi doresc, dar nu știu dacă se poate! Îmi doresc ca oamenii să fie mai uniți! Să fie mai optimiști. Să se înțeleagă unii pe alții. Asta îmi doresc cel mai mult!".

Trei oameni, în fața mea, pe lângă care am mai trecut. Oameni despre care acum o oră nu știam nimic. De asta materialul meu de presă nu are eroi, pentru că el a devenit o poveste despre noi toți. Despre o fată care s-a născut pentru a ne aduce Lumină. Și despre niște părinți care au știut să transforme întunericul în binecuvântare, durerea în bucurie, lupta în biruință. Singuri, fără să îi învețe nimeni. Fără programe finanțate stufos și cu nume de birocratice salvări guvernamentale.

Larisa Onciu este o artistă adevărată. Pe alte meleaguri, vocea ei ar fi fost difuzată zilnic, exemplul ei și al familiei ei ar fi devenit școală pe băncile vieții. Din păcate, nu și în România!

Din partea noastră, a botoșănenilor, RESPECT, LARISA ONCIU! Sărbători binecuvântate și sincere reverențe oamenilor care te-au plămădit!

(Florentina Toniță)

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Poliţist botoşănean, acuzat de purtare abuzivă

Luni, 25 Septembrie 2017
1225

Achitat de Judecătoria Botoşani, fostul şef al Secţiei de poliţie rurală Flămânzi, inspectorul de poliţie Mihai Cliveţ, se va prezenta şi în faţa unei instanţe a Curţii de Ape...

Lansare de carte: "Animetria", de Ionuț-Bogdan Cărăușu

Luni, 25 Septembrie 2017
135

Editura Timpul și Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani vă invită la lansarea volumului de debut al poetului Ionuț-Bogdan Cărăușu.Lansarea vol...

Întâlnire emoţionantă între fraţii de peste Prut! FOTO

Luni, 25 Septembrie 2017
730

Basarabia – pământ românesc – răpită de la patria mamă în anul 1940, tragicul an al istoriei românilor, trăieşte şi simte încă româneşte. Am si...