La taifas cu TEODOR VALENCIUC: "Mă, dacă tu știi lucrurile astea la ce ai mai venit aici? Să ne înveți pe noi cum se face?"

La taifas cu TEODOR VALENCIUC: "Mă, dacă tu știi lucrurile astea la ce ai mai venit aici? Să ne înveți pe noi cum se face?"

Teodor Valenciuc

La 87 de ani, Teodor Valenciuc trăiește viața ca pe o sărbătoare. Pășește domol pe aleile orașului și, dacă ar fi să aleagă între freamătul de vorbe și tăcerea dinlăuntru, spune că alege liniștea. Scrie și citește. Cântă și astăzi la vioară și în muzică se abandonează cu aceeași voluptate ca în tinerețe. Culoarea i-a rămas alături, la fel cum alături îi sunt amintirile dragi despre oameni pe care i-a cunoscut. Despre întâmplări care l-au marcat. Începem împreună o călătorie prin viață. "Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul. O poveste care începe, hăt!, în Botoșaniul interbelic.


Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini!

1 martie 1930. Iarna se mai pitea încă pe sub garduri, iar pe la colțurile însorite ale caselor iarba își ițea cu inocență verdele crud. În Știubienii Botoșanilor, familia Valenciuc se mărea cu încă un prunc. Toderiță, așa cum îl strigau pe ultimul născut, avea să fie pentru totdeauna cel mai mic. Mezinul casei. Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini, spunea mama. Și mai avea mama o vorbă: E bine ca cei mici să învețe de la cei mari. Și Toderiță a prins a se ține bine de urma fratelui Nicolae, față de care a avut mereu o admirație aparte. Dintre cei patru frați, Nicolae este singurul care i-a părăsit, la 81 de ani. Fratele cel mare trăiește și azi în casa părintească. Are 93 de ani, iar sora va împlini 90 de ani.

Nicolae a fost profesor universitar la Iași. A făcut Școala Normală la Șendriceni, a fost învățător, apoi a intrat în învățământul superior. Ar fi putut deveni un strălucit filolog, dar până la urmă a făcut cercetare științifică, cu doctorat în speologie. "Nu există biolog pe aici care să nu și-l amintească pe Nicolae Valenciuc. Era cunoscut pentru obiectivitate, pentru faptul că totdeauna când se discuta o lucrare de doctorat era chemat pentru arbitraj, era echilibrat și cunoscător în domeniul biologiei. Noi am crescut în spiritul învățătorului interbelic. A murit la 81 de ani, după o boală mai grea, dar a lucrat la universitate până în ultima lună. Avea 51 de ani de activitate didactică în cadrul universității", spune cu domoală nostalgie Teodor Valenciuc. "Viața mea s-a cuplat cu a lui, începând de mic, eram cei mai apropiați din familie. El era cel care mă îndrăgea mai mult".

Datorită fratelui Nicolae a prins drag de carte. L-a urmat la Șendriceni, la Școala Normală, un loc unde, spune pictorul, erau avantaje, dar și dezavantaje. "Faptul că eram izolați, eram rupți de lumea reală, în câmp, aveam un program foarte sever, aproape milităresc, lăsa loc pentru anumite preocupări pe care în altă parte le-ai fi irosit ca timp, ca idee. Aici s-au format foarte mulți oameni. Unii au rămas în învățământ, alții în diverse domenii: inginerie, medicină, cercetare".

Și tare se lumina inima mamei când vedea că și mezinul umblă la școală. Doi învățători într-o familie de țărani era o mare cinste. În familia Valenciuc, mama nu știa carte. Tatăl, care își pierduse de timpuriu mama și crescuse greu alături de cei șase frați, învățase a scrie și a citi târziu, în timpul războiului. "Tata fusese chemat la armată și trimis pentru grăniceri, începând de la Hotin până la Nistru, dar și la Balcic. Avea un prieten din București care știa carte. Cu el a învățat să citească și să scrie", spune fiul și vocea se face ascunziș de alte și alte amintiri.


Slujba de sub masă și primele desene!

Fără a avea o pregătire specială, părinții lui Teodor Valenciuc erau buni creștini și omenia stătea la loc de mare cinste. "Eu credeam că toată lumea era într-un fel de armonie, așa cum era la noi. La noi era o înțelegere și vorbă frumoasă între părinți, ceea ce ne-a determinat și pe noi să fim atenți. Un bun simț total. Și încrederea lor că, atunci când am plecat la școală, vom învăța carte. Noi, rând pe rând, ne-am dovedit a fi școlari conștiincioși".

Mezinul familiei Valenciuc prindea greu rând la opinci, astfel că iarna de cele mai multe ori era nevoit să rămână singur acasă. Cobora clopotul din pod și, pitit sub masă, ținea câte o slujbă strașnică. "Tata mergea des la biserică, mama era mai casnică, avea grijă permanent de noi. Erau oameni care respectau regulile creștine. Auzisem și eu de pe la biserică, mai învățam și o urătură…"

Tot atunci începe a desena. În Europa se pornise războiul și veștile erau dintre cele mai îngrijorătoare. Un unchi care avea grijă de caii directorului de școală rătăcea mereu prin buzunare ziare care se desfășurau sub ochii lor, pe prispa casei. "Poveștile erau interesante, pe mine însă imaginile din război mă impresionau. Mă preocupa mai mult desenul. Neavând ce face altceva, desenam cai mai ales. Adevărat, când am ajuns la școală eram mai deosebit de alții, ziceam eu că îmi făcusem clasa de pregătire acasă".


Refugiul. Mareșalul Antonescu aterizează la mănăstire!

Copilăria anilor 40-50 a fost una a încercărilor crunte, a fugii din calea războiului. La 14 ani a părăsit casa natală și a plecat în refugiu tocmai la Craiova, unde a stat un an întreg. "Am întrebat un coleg de atunci, care azi are 90 de ani și a fost de asemenea cadru didactic, să îmi spună o întâmplare care l-a marcat: întoarcerea din refugiu pe jos, mi-a spus, pe la Iași, prin Dângeni. Eram vreo 15, eu eram cel mai mic, veneam din Craiova, unde stătusem un an în refugiu. Era iarnă, nu aveam unde dormi, ne-am culcat undeva pe un vagon platformă".

Vocea artistului urcă și coboară, după cum îl poartă imaginile de demult. Primăvara i-a prins la Târgu Neamț. Era aprilie și creștinătatea se pregătea să strige "Hristos a Înviat!" Refugiații au rămas la Mănăstirea Neamț o lună. Amintirile de atunci au străbătut deceniile și se derulează și astăzi cu o claritate impresionantă: chipul starețului, chilia cu soba albă și icoana din perete. Bombardamentele și răpăielile de mitralieră. Biplanul din care a coborât maiestuos Mareșalul Antonescu. Și un prieten care avea să revină peste timp…

"Am avut o perioadă foarte intens religioasă. Pentru mine toate lucrurile erau noi, receptam orice. La Neamț m-a impresionat extraordinar fastul cu care se făceau slujbele, eram în preajma Paștilor, în aprilie. Acolo, la Mănăstire, aveam un consătean proaspăt călugărit. El, știind că desenez, mi-a dat într-o zi hârtie și creion. Și am desenat figura starețului. A luat desenul, s-a dus la stareț și starețul a spus: aveți grijă de acest băiat, că e talentat. Și mi-au dat o chilie numai mie, un pat, o icoană și o sobă albă. Am fost în miezul unor situații. Am cunoscut viața monahală. Am avut și multe lucruri de reținut".

Seara, grupul de băieți ieșea să cutreiere împrejurimile. Frontul ajunsese la Tg. Neamț, tot pământul gemea de cazemate. Spre Tg. Neamț, pe lângă Ozana, se zăreau luminile orizontului, zdruncinate de zgomotul de mitraliere, de explozii sau de focul care se năpustise peste sate. A aflat mai târziu că în același timp, la acea mănăstire, se afla și Petre Achițenie, care făcea ucenicie acolo ca pictor iconar.

În preajma Paștilor, un biplan survolează zona și coboară într-un unghi la Mănăstire, pe un islaz unde pășteau oile călugărilor. Băieții, vreo 5-6, au alergat să vadă de aproape "zburătoarea". "Când am ajuns, din biplan cobora Mareșalul Antonescu, pe care îl știam din cărți. A urcat într-o mașină neagră, căreia noi îi spuneam broscuța, și a plecat. Noi am rămas cu aviatorul, care se distra pe seama noastră".

Peste ani, la o expoziție la Galeriile de Artă din Botoșani, Petre Achițenie se frământa dintr-o parte în alta. Cineva i-a spus că a venit Valenciuc. Un nume de care auzise la București, îi admirase picturile. Teodor Valenciuc îl știa și el din publicații, din cronici, îi studiase biografia și aștepta, cu aceeași bucurie, întâlnirea. "Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am cunoaște de când lumea. De unde ne cunoaștem?, a zis el. Eu, știindu-i bine biografia, am râs și am spus: Păi de la Havârna până la Știubieni e distanță mică, nu e exclus să fi trecut la târg la Săveni. A râs și el și a spus: Da, domnule, odată am mers cu jițâca la târg la Săveni, să o vindem. Când m-a trimis la mănăstire nu aveam bani și ne-am dus la târg, mama ducea jițâca și eu o mânam din urmă".

Au râs ca doi buni prieteni. Și totuși, lui Teodor Valenciuc ziua în care văzuse biplanul nu îi ieșea din minte. Fără să se fi știut măcar atunci, simțea că întâlnirea lor se petrecuse cu mult înainte. "L-am întrebat: îți amintești când am alergat la biplanul din care a coborât Antonescu? El a rămas stupefiat și a zis: Da, domnule, ai fost și mata acolo?! Iarăși ne-am îmbrățișat. El avea slăbiciune pentru Antonescu".

 

Anchetat de comuniști. Caricaturile cu bucluc!

Școala Normală de la Șendriceni a fost o perioadă a acumulărilor, dar și a conflictelor. Mâna lui Valenciuc începuse să fie cunoscută datorită caricaturilor. Nu își semna niciodată desenele, dar nici nu era nevoie. "Făceam un desen mai expresionist, punctând anumite trăsături atât fizice, cât și de comportament".

Într-o zi, directorul școlii l-a chemat și i-a spus să facă o caricatură unui maistru care nu se prea ținea de treabă. "O vom afișa doar în cancelarie", l-a asigurat directorul școlii. Maistrul, un tip cam blazat, avea însă un secret pe care nimeni, nici măcar directorul școlii, nu îl aflase încă: era secretarul nou înființatei organizații de partid. "Am făcut un desen sumar, lucram repede direct în peniță. Maistrul nostru, pe care îl aveam în memorie, stătea blazat pe un scaun căruia îi cădeau picioarele, bucăți de scaun pe alături, bucăți de ferăstrău pe perete. Noi îi spuneam Vuzică".

Luni dimineață au venit profesorii, au recunoscut personajul, s-au distrat. Toată lumea s-a întors către profesorul de desen din școală, un pictor renumit: Constantin Radinschi. Dar profesorul Radinschi s-a uitat la lucrare și a spus: E mâna elevului Valenciuc! "La o zi, două, dimineață, a venit o echipă de trei persoane, să mă ancheteze în legătură cu caricatura. Am mers la cancelarie. Caricatura era pe masă. Cum ai ajuns să faci caricatura? Am fost chemat, am răspuns, mi s-a spus să o fac. Știai că Stanciu este secretarul organizației de partid? Habar nu aveam. Directorul voia să atragă atenția că în atelier era debandadă. Atunci am aflat și eu că acela era secretar de partid. Nu am pățit nimic. Mă întrebau niște chestii: de ce am pus scaunul cu picioare frânte și de ce fierăstrăul era cu dinții în dreptul gâtului".

Din toată treaba cu caricatura, l-au dat afară pe director. După aceea a început ca directorul școlii să fie membru de partid. Așa a venit un director care preda și româna. Bineînțeles, a urmat o nouă caricatură. "Noi îi spuneam Scripcă, un tip mai puțin cadru didactic, care încerca să își bată joc de noi. Când venea un profesor nou, eu obișnuiam să îi rețin figura. Când trebuia să vină, am mers la tablă și am făcut o vioară, cu cizme Burger, cum purta el. Capul de vioară l-am înlocuit cu capul lui care era foarte expresiv, am pus catalogul sub braț. Am șters repede tabla și am mers în bancă". A început ora. De fapt dictarea, pentru că, mai nou, la română se dicta. "Scoseseră autorii de până atunci și ni se preda despre autori fără importanță. În caietul de română făcusem același desen ca pe tablă. M-a prins. Vede desenul, începe a râde, băieții și-au dat seama. Apoi, când intra în clasă, din ușă striga: să iasă la tablă caricaturistul. Eu îi răspundeam, mă mai înfuriam. Era un război permanent între mine și el. Am terminat școala cu notă mică la română, deși eram printre elevii buni".


Recomandarea ministrului, rătăcită în dulapurile școlii!

Peste scurtă vreme, se făceau repartițiile pentru cei care terminau studiile Școlii Normale din Ședriceni. "Am aflat că e inspecție în școală. Un bărbat înalt, elegant, cu un păr grizonat, vine cu Radinschi. Aceeași întrebare: în afară de caricatură mai ai ceva? Eu aveam un dulăpior în care erau mai multe încercări. Le-au văzut. Radinschi a plecat, eu am intrat cu inspectorul în cancelarie. El m-a pus să scriu o cerere, mi-a dictat: către Ministrul Învățământului, să cer să urmez să urmez învățământul artistic la București. Am scris, am plecat. Mai târziu am aflat că acel inspector era chiar ministrul Constantinescu-Iași. Nu am mai dat importanță acestui fapt".

A mers la Drăgușeni, unde a fost repartizat. În primăvară este sunat de către inspectorul de la Săveni, fiind singurul care nu își ridicase diploma, pentru atestatul de învățător. "Am intrat la cancelarie, era Dăscălescu. Când mă vede, bucuros, îmi arată diploma, iar lângă diplomă era aprobarea din partea ministrului să mă prezint la facultate la București. Nu m-am dus, era târziu, prin aprilie. M-am întors acasă și am lucrat mai departe. Am fost mereu un autodidact".

La Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București a ajuns peste vreo doi ani. "M-am dus și am venit înapoi. Am mers la perioada de pregătire. I-am cunoscut atunci pe Amza Pellea, pe Draga Olteanu, eram la un loc cu toții, ei la teatru, eu la arte plastice. De fapt i-am recunoscut mai târziu". Bucureștiul l-a chinuit până la suferință. Căldura de august, plus "o apă ticăloasă pe care nu o puteam bea". Dar șocul cel mare avea să vină chiar în preziua examenului! "Nu m-am adaptat deloc, așteptam ziua de concurs. A doua zi fiind examen, s-au afișat probele. Prima probă: o lucrare scrisă la limba rusă. Eu, care nu știam să scriu cu caractere chirilice! Nimeni nu se aștepta, explicația a venit ami târziu: ei trimiteau la studii în Uniunea Sovietică, pe cei care știau un pic rusește. Eu m-am înfuriat, am ridicat dosarul și am plecat. Nici nu m-am dus acasă, am plecat prin Transilvania. Nu m-am mai întors la București".

S-a întors în sat și a început să muncească îndârjit. "Am făcut de toate. Muzică corală, teatru, coregrafie. Toată vara mergeam pe la tot felul de tabere, cursuri, stațiuni. Veneam toamna eliberat. A fost o perioadă în care mă impusesem pe linie culturală. La căminul cultural mi-am făcut sală nouă, mă apucasem serios cu gând să fac asta toată viața".


"Atunci am hotărât să plec la facultate!"

Ceea ce credea că este pecetluit, însă, s-a năruit repede. Necazuri neprevăzute i-au readus în casa părintească frații mai mari. O nouă încercare de a merge la facultate își făcuse loc în sufletul învățătorului artist. "Eu trebuia să stau la o gazdă. Mi s-a oferit la Săveni, dar mie târgul acela nu mi-a plăcut. Am stat un an, apoi am găsit un fost coleg care să mă înlocuiască. Era tocmai viitorul socru al lui Egner. Atunci am hotărât să plec la facultate". Nu la București, însă. La Facultatea de Arte Plastice din Iaşi.

Cel mai mult s-a mirat fratele Nicolae, de la Iași. "Se gândea că m-am liniștit, îmi văd de treabă. La un moment dat am fost pe la niște tabere de creație, am observat că mă simțeam bine printre artiști. Am plecat la Iași hotărât să nu mă mai întorc acasă".

Trecuse de 30 de ani, știa multe despre viață și mai multe despre ce înseamnă pictura și arta plastică. Într-o zi, în atelier a intrat val-vârtej un pictor. Nu era grupa lui, dar murise de curând un profesor și el trebuia să acopere ora. A aruncat în fața studenților niște obiecte și a plecat. "Eu aveam un comportament de cadru didactic, aveam disciplina muncii, eram convins că altfel nu se poate. La admitere, când dădeam prima probă, decanul s-a oprit în spatele meu și a spus: acesta e un băiat foarte talentat, trebuie urmărit cu atenție. Și a venit acest profesor, a aruncat materialele pe catedră, să facem natură statică. M-am dus eu și am făcut natura statică, am aranjat compoziția din elementele avute la îndemână. La final apare profesorul: Cine a așezat obiectele? Valenciuc, spun colegii. Mă, dacă tu știi lucrurile astea la ce ai mai venit aici? Să ne înveți pe noi cum se face?"

Profesorul era Petre Hârtopeanu (născut la Dângeni, lucrase cu Tonitza la pictura de la Durău). Au devenit buni prieteni și și-au purtat apoi, în timp, reciprocă admirație.


Înapoi la Botoșani! "Tot așa democrat ai rămas?"

După facultate, a ajuns director de casă de cultură la Botoșani. Era aproape imposibil să obții repartiție dacă nu prezinți un buletin de oraș, însă l-a recomandat faptul că fusese director de casă de cultură la Săveni. "Apoi mi-am făcut loc profesional. Nu am făcut artă numai ca să am o profesie. Am vrut să fac ceva cu adevărat".

Nu s-a ploconit, nu și-a plecat privirea. Era cunoscut ca un om care spune ce gândește, chiar dacă asta i-a creat numeroase neplăceri. La Suceava, odată, a ajuns la unul în fața căruia trebuia să te ploconești. "Eu m-am dus ca la o veche cunoștință cu care am stat în bancă odată, i-am dat bună ziua. El se făcea că scrie și spune: Tot așa democrat ai rămas?" Noroc de șeful de la regiune, responsabil la Cultură. "Știa că știu muzică, am făcut cursuri de coregrafie, că fac pictură. Venind la Botoșani, m-am cocoțat undeva sus, să văd toată lumea cum arată, în special în lumea noastră, a plasticienilor. Să văd cu cine pot lucra".

Ce se vedea de acolo, de sus? "Eu vedem lucrurile, la Botoșani, ca lipsă de organizare în domeniu. Teatrul avea teatru de profesioniști, se sărbătorea, erau Zilele Eminescu, era o filarmonică. Artele plastice nu au nimic. Erau anii 65. Încep cu Ștefăneștii, locul de naștere al lui Luchian. Cu cine pot să mă iau de mână? Am găsit băieți de vârsta mea, am încercat să ieșim din anonimat. Mergeam în tabere. După ce s-au înființat județele am colaborat mai departe. Am avut prilejul să ne cunoaștem, să creștem. Exista o jurizare atunci, foarte importantă, făcută de oameni în domeniu. Te bucurai că vine Ion Frunzetti, critic de artă, și spune: acesta e bun! Sau când te vedeai intrat într-o expoziție la Dalles, la o expoziție națională, știai că acolo se intră după o jurizare. Am încercat să încurajez și pe alții, tinerii mai ales".

La acea vreme, Școala Populară de Artă era în regiunea Suceava. Regiunea avea o casă de creație la Suceava. "Am făcut aici, la Botoșani, un cerc de artă plastică. Când l-am făcut dispuneam de bugetul casei de cultură, aveam culori, materiale". Cercul acela a stârnit curiozitatea multora. Printre ei, George Holcă, primul director al Liceului de Artă. "Eu așa ceva nu am la școală. Nu vrei să vii la noi la școală?", i-a spus George Holcă. Teodor Valenciuc a mers la Liceul de Artă. "Am introdus mobilier de atelier, am avut scandal cu contabilitatea, că bugetul nu permite, că am transformat laboratoarele în ateliere… Erau reclamații la primărie! Suntem o școală cu profil artistic, le-am spus. Mi-am asumat niște lucruri. Unii mă luau drept încăpățânat, îngâmfat, alții mă admirau. Dar eu făceam pictura ca un profesionist. Voiam să mă profesionalizez, să mă ridic. Aveam câteva succese pe linie expozițională. La școală îmi făceam orele cinstit. Pe linie didactică, la București, după ce mi-am dat gradul, mi s-a solicitat să am o colaborare cu ei pentru programa de învățământ artistic. Am făcut și asta. Eram și dascăl, și organizator. Mi-am făcut datoria. Eram încântat de ce fac".

Tot în acea vreme s-a înființat și Școala Populară de Artă. "Am sunat la Suceava, la directorul Casei de Creație, care fusese un fost coleg de-al meu care terminase la Cluj, la Andreescu: Dă-mi o clasă de acolo!, i-am zis. De azi te trec cu clasă detașată, a spus colegul. Grupa mea de elevi a fost transformată în Școală Populară de Artă. Ei lucrau în condiții foarte bune". Teodor Valenciuc a intrat apoi în învățământ. La Școala Populară de Artă au venit alți profesori. Până în 1972, când a ajuns la Botoșani Victor Hreniuc. "Îl găsisem la Dumbrăveni, unde îi făcusem inspecție de grad. Apoi ne-am împrietenit, deși e o diferență de 12 ani între noi. Dar am găsit în el un colaborator. În plus, el avea de învățat din experiența mea, deși era un mult mai bun gospodar decât mine. Taberele erau organizate de mine, luam legătura cu oamenii, programam, solicitam fonduri, dar aici, când se cumpărau materiale, restul, el se ocupa. Noi la artiștii plastici nu aveam fonduri, se desființase Uniunea, pensionarii nu mai erau plătiți. Mergeam pe cunoștințe. Am cunoscut toți miniștrii, de la Gâdea încoace".

 

În anul 1969 artistul deschide prima expoziţie personală, de pictură, la sediul Muzeul Judeţean Botoşani, urmată -  în aproape jumătate de secol  de activitate artistică -  de numeroase expoziţii personale şi de grup. De asemenea, Teodor Valenciuc participă şi la expoziţii de grup naţionale, în: 1979, 1981, 1983 -  la Saloanele naţionale de pictură şi grafică, de la Sala Dalles, Bucureşti şi în 1984, 1986 – la Bienale de pictură şi grafică, Sala Dalles, Bucureşti şi la tabere de creaţie organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România la: Portiţa – Jurilovca, Măgura Bacăului – Tescani, Agafton, Ipoteşti.

Lucrări ale artistului botoşănean, pentru care a fost remarcat şi premiat, se află în colecţii particulare din România, Grecia, Franţa, Irlanda sau Canada. Pasionat de frumos, de muzică şi de literatură, Teodor Valenciuc va aborda şi critica de artă, făcând aprecieri şi prezentând  articole în  publicaţii de specialitate. În anul 2014, artistul Teodor Valenciuc a revenit pe simezele  botoşănene, după o altă "restrospectivă" vernisată în 14 iunie 2010, în spaţiul Galeriilor  de Artă "Ştefan Luchian", cu o expoziţie interesantă, cu peste 40 de lucrări de grafică şi pictură.

"Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul la 87 de ani. De aceea, pentru Teodor Valenciuc, călătoria continuă!

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

La mulți ani, Teodor Valenciuc!

Miercuri, 1 Martie 2017
402

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Memoria zilei - 7 ani fără Rodica Tapalagă! VIDEO

astăzi, 10:05
244

Rodica Tapalaga s-a nascut pe 12 ianuarie 1939, la Dorohoi. "Fiecare an in plus este un prilej de a constata stupefiat ca imbatranesti, ca ti se intampla si tie, asa pe negandite, nedre...

Festivalul Minorităților Naționale, la Botoșani: "Am găsit libertatea la străini, trăiesc fără frică!" - FOTO, VIDEO

astăzi, 01:40
567

"Am găsit libertatea la străini, trăiesc fără frică, în spiritul armenilor. Mă întorc la tine, te iau în brațe și te strâng la piept, mi-e teamă că nu mai găse...

Bucuria Nașterii Domnului, un concert-binecuvântare la Botoșani: "Colindele sunt un liant între generații!" - FOTO, VIDEO

Sâmbătă, 16 Decembrie 2017
2729

Preot cu chitară, preot cu bundiță, preot-tenor, un ierarh cu chip de poveste. Maici cu chip blajin și colindul lin. Mame cu voce 'naltă, preotese lunecând sprințar în cânt...