La Taifas cu LENUȘ TEODORA MORARU: Și a fost să fie teatru!

A vrut de la teatru ori TOTUL, ori NIMIC! Dar teatrul a primit-o atunci când ființa s-a împlinit în așteptare, când dragostea s-a dezpătimit. A visat să devină jurnalist, apoi profesor de religie. Nu a fost să fie, pentru că ființa se împlinise și scena avea nevoie de dragostea ei dezpătimită.

La Taifas cu LENUȘ TEODORA MORARU: Și a fost să fie teatru!

 LENUȘ TEODORA MORARU  Foto: Adi Bulboacă

Un taifas cu Lenuș Teodora Moraru te lasă pe tine, ca jurnalist, într-o apăsătoare și chinuitoare senzație de nesfârșit dialog, cu senzația că ai terminat tocmai atunci când ar fi trebuit să începi. "Eu vorbesc mult", mă avertizează Lenuș, și cu toate astea trăiești, ca interlocutor, neputința de a pune punct. Pentru că după acel punct stă ascunsă mereu o altă spusă care fascinează. Despre Lenuș Teodora Moraru e greu să scrii și să o încadrezi într-un tipar, într-un calapod al actorului de teatru. Pentru că, dincolo de rolurile de pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, publicul a aplaudat în 20 de ani și regizorul, dar și profesorul, îndrumătorul generațiilor de adolescenți. O ieșeancă pe care Botoșanii au primit-o în dar!   

Discuția noastră se așază chiar înaintea Festivalul de Teatru Adolescent AmFiTeatru, un eveniment organizat de Atelierul de Teatru, prin coordonatorii săi - Gelu Rîșca și Lenuș Teodora Moraru. Plus zeci de voluntari!


Doamna Colonel. Dragostea pentru cafea și lecțiile copilăriei!

Obosită, dar cu tot zâmbetul împrăștiat în privire, Lenuș acceptă răbdătoare scotocitoarele întrebări despre ce și cum, cu toate dece-urile care iscodesc, dar mai ales despre cine și de unde?

De unde vine, Lenuș, zâmbetul acesta? Cine din familia ta a muncit atât de mult că tu să fii mereu în astă strălucire, o întreb și, cum era de așteptat, chipul izbucnește din nou în zâmbetul care inundă. "Mama! Mămica, de la ea vine". Cum e mama? Liniștea rămâne suspendată într-un răsuflu care nu mai vrea să se astâmpere. Cum e mama, Lenuș? "O femeie căreia îi datorez viața, care a făcut foarte multe sacrificii ca să mă aibă. Noi am crescut împreună. Noi două. De aceea legătura e foarte, foarte puternică".

E un om care zâmbește? "Da, e un om care zâmbește. Mama este militar de carieră, ofițer în Armata Română. S-a pensionat cu grad de locotenent-colonel în rezervă. A avut o viață foarte dură. Și a făcut anumite alegeri ca să îmi fie mie bine. Știu că a făcut multe, multe pentru mine! De la ea mi se trage dragostea pentru cafea. Nu știu de ce. Când erau fetele ofițer, la cămin, cafeaua era o chestie de bună dispoziție și pentru mine cafeaua a rămas ceva de extremă fericire, de pace. Nici mirosul Crăciunului nu mă impresionează atât de mult. Când aveam teze și învățam noaptea, până pe la 3-4, dimineața mămica mă aștepta la ușă cu o cafea, ca să îmi revin. Aveam 15-16 ani… Eram mică, dar așa,la un moment important, mama îmi dădea o cafea. Din cauza asta nu am nicio amintire negativă legată de cafea. Dimpotrivă, când era mică eu voiam să cresc mare ca să pot bea cafea".

A avut mama vreun rol în alegerea unicului copil de a face teatru? "Da, pentru că m-a lăsat liberă și m-a încurajat să fac exact ce îmi place, nu mi-a impus nimic. Are un foarte mare rol și în faptul că îmi place să povestesc despre lucruri care mă pasionează, adică să predau. Când eram mică, îmi spunea: uite, eu nu știu lecția, tu o înveți și apoi mi-o spui și mie. Și eu o învățam și i-o predam ei. Este extrem de importantă pentru mine. M-a încurajat să fiu pe scenă, i-a plăcut să fiu acolo. Sunt multe lucruri pe care mi le-a transmis. Este foarte iubită, zâmbește tot timpul. Ea e Doamna colonel!, mereu tonică și mult mai tare decât mine. Admir la mama mea că ea a fost cea care a spart o grămadă de clișee în viața mea. Nu a contat ce spune vecinul, ce zice prietena. M-a încurajat să fac ceea ce îmi face mie bine, fără a mă raporta la rigiditatea vremurilor. Să fiu mândră și cu capul ridicat. Nu am avut niciodată o presiune extraordinară din partea ei să fiu într-un fel, să fiu de nota 10. Deși am fost un copil care învăța. Citeam mult. Îmi spune și azi că am fost un copil cuminte, deși eu nu îmi aduc aminte asta (râde). Indiferent ce aș face eu, pentru mama e bine!"
 

Și a fost să fie teatru! "Practic, mi-am ales profesorul"

Prima dată a picat cu brio admiterea la teatru. "Nu pentru că ar fi fost vorba de talent, dar nu cred că eram eu pregătită atunci". Nu s-a încăpățânat, nu a suferit. A lucrat la revista de cultură "Timpul" din Iași, unde a făcut mai de toate: secretară, corector, dactilograf, tehnoredactor. "Nici nu mă duceam la teatru, mă durea foarte tare, eram convinsă că o să fac jurnalism". Dar la un moment dat a aflat că prof. Emil Coșeru va lua clasă la Actorie, împreună cu doamna Cornelia Gheorghiu. "Îmi plăcea foarte mult domnul Emil Coșeru, iar combinația cu doamna Corneliu Gherorghiu a fost minunată pentru mine". A început să se pregătească în secret și în 1993 a dat din nou admitere. "Practic, mi-am ales profesorul. Când i-am spus mamei, cu o lună înainte de admitere, că o să dau la teatru, a zis: O să intri! Nu mă transformasem în spectatorul consumator care a ratat să fie în teatru. Era ori totul, ori nimic! Probabil dacă ar mai fi trecut ceva timp m-aș fi liniștit".

Și dacă, din nou, ar fi fost să nu fie teatru? "Dacă nu intram, a doua variantă nu era jurnalismul, ci religia, pedagogie religioasă. Eram mai mistică atunci. O să predau religie, îmi spuneam. La mănăstire nu vreau să mă duc, dar în schimb voi preda".

Însă a fost să fie teatru. Cu experiențe importante acumulate între timp. "Cei trei ani de la Timpul m-au ajutat enorm, am învățat foarte multe. Cred că nu ar fi fost aceeași experiență cu teatrul fără cei trei ani. Probabil și întoarcerea mea a fost un fel de probă. Am simțit că locul meu e acolo și că toată viața mea voi fi nefericită dacă nu încerc".

Din anii de facultate, cel mai mult au fascinat-o discuțiile cu profesorii. "Mă simțeam foarte bine când vorbeam cu ei, când repetam, mi-aduc aminte primul examen, când am avut emoții și nu înțelegeam de ce râdea lumea în sală. Repetițiile, programul acela infernal care îmi plăcea foarte mult, când plecam dimineața și veneam seara... Doamna Gheorghiu avea un aer de lady care mă fascina, era parcă din altă epocă, cum își purta ea marca asta era fascinant… Am avut un șoc când i-am văzut pe scenă, la lucru, în repetiție. Domnul Coșeru, foarte vulcanic la școală, acolo era cel mai cuminte actor. M-a uimit diferența. Ochii lui albaștri erau și mai albaștri, și mai mari. Doamna Cornelia Gheorghiu în scenă era fascinantă. Mie îmi lua aerul, era atât de acolo! Avea un labirint de idei… Te trăgea pur și simplu!"


"Când am aflat că Eminescu s-a născut la Botoșani mi s-a părut o trădare extraordinară!"

În 1997, după absolvire, a venit la Botoșani. Cu trenul, o călătorie parcă nesfârșită. Nu știa nimic despre Botoșani în afară de faptul că, în copilărie, suferise de ghimpele sfredelitor al geloziei. "Eu am crescut în Copou, lângă Eminescu și Creangă, cu toate poveștile pe care mi le spuneau mama, bunicii, cu Teiul din Copou… Când am aflat, prin clasa a IV-a, că Eminescu cu care eu crescusem, despre care știam că fusese la Timpul, că fusese în Iași, în București, când am aflat că s-a născut… în Botoșani, mi s-a părut o trădare extraordinară. Cum să se nască cineva atât de mare în Botoșani?! Nu avea nicio logică pentru mine la vremea aceea".

A venit la Botoșani să stea puțin. În anul trei de facultate, un coleg mai mare a venit și a ispitit-o cu Botoșanii. Acel coleg era Volin Costin. Apoi, după absolvire, o întâlnire cu doamna Sanda Manu. "M-a întrebat ce fac, i-am spus că mă duc la Bacău sau la Botoșani. A, mi-a spus, mergi la Botoșani, acolo e Sapdaru! Un an de zile e bine… Doar nu o să te măriți acolo!, mi-a spus".


"I-am spus taximetristului: la teatru. La teatrul mare?, m-a întrebat. O, Dumnezeule, adică sunt două teatre!"

Își amintește primul contact cu orașul Botoșani. "Am venit cu trenul de la Iași, un drum absolut chinuitor atunci! M-am urcat în taxi și i-am spus taximetristului: la teatru. La teatrul mare?, m-a întrebat. O, Dumnezeule, adică sunt două teatre! M-am dus la concurs, eu seara plecam în Bulgaria, la un workshop. Am văzut întâi blocurile cu patru etaje și mi-am spus: a, e bine, în caz de cutremur! Mă uitam după clădirea teatrului și îmi amintesc că prima dată am văzut Casa Armatei și mi-am zis: hm, ce micuț. Apoi am văzut clădirea Teatrului!"

Sunt 20 de ani, iată! A rămas. Mai rodea gândul că se află la Botoșani pentru un an? "Eu în anul acela nu mi-am pus problema. Am venit să muncesc un an și după un an, dacă e să plec, voi pleca. Dar m-am implicat foarte bine, timpul pe care mi-l rezervasem, de un an, nu l-am trăit la jumătate".

În cei 20 de ani, în viața ei au intrat oameni frumoși, a construit personaje, a experimentat, a muncit… Îi rămân toți în suflet, dar mai aproape decât toți e Ion Sapdaru. "Pentru că am lucrat mult cu el și m-a format. Dar de la toți oamenii de aici am învățat câte ceva, orice, începând cu domnul Adam, care m-a certat că nu am venit la nu știu ce repetiție…  Ion Sapdaru, Daniela Bucătaru, Marius Rogojinschi, Volin Costin, Irina Mititelu, echipa de la Hamlet care m-a marcat, Țara lui Gufi...,  evident, Gelu. Mi-e frică să fac ierarhii, pentru că nimic nu vine ca vârf dacă nu este o bază. Și dacă te uiți în urmă și vezi pasul făcut, îți dai seama. Când lucrezi la un personaj, vezi momentul de pe scenă - exploziv sau intens, dar de fapt rădăcina e în altă parte. Nu ai cum să joci ceva pe moment, ci ceva care se adună, se adună, se adună… Mai am și o frică de a nu nedreptăți întâlnirile care sunt importante, dar discrete. Am cunoscut mulți oameni discreți, care nu au fost spectaculoși în viața mea, dar au spus ceva la au moment dat care a declanșat în mine ceva ce era adunat, de care aveam nevoie la momentul respectiv".

Întâlnirea cu Vica Bucun. "Când a venit Vica la Botoșani, nu am mai plecat. În Botoșani am rămas și pentru Gelu. Cu Vica voiam să lucrez din facultate, o știam din poveștile cu colegii de atunci. Când a venit Vica în Botoșani a fost dragoste la prima vedere! Îmi place să lucrez cu ea, este un profesionist desăvârșit".

Privind înapoi cu același zâmbet-strălucire, ce înseamnă cei 20 de ani? Roluri, spectacole, oameni, întâmplări. Și cel mai mare dar pe care i l-a dat Botoșaniul: băiatul lor, al lui Lenuș și al lui Gelu. Toma. "Fără el nu se poate, e minunatul meu profesor care m-a ajutat și m-a inspirat la toate spectacolele mele. Nu le-am făcut doar cu copiii, e o bună bucată din Toma în fiecare - ori inspirație, ori lumină, ori pur și simplu așteptarea lui să vin acasă", spune Lenuș.



"Succesul este 51% meritul copilului, insuccesul este 51% eșecul profesorului. Acel 1% face diferența!"
    
Schimbăm perspectiva și ne așezăm de partea cealaltă. De partea celor care au lucrat cu Lenuș Teodora Moraru. Ne așezăm în sufletul Atelierului de Teatru și vedem atâția actori împrăștiați prin teatrele României! Ce îi leagă, ce îi unește? În biografiile lor există un numitor comun: Lenuș Teodora Moraru.

"Nucleul de bază al Atelierului era cu Bogdan Horga, Victor Manovici, George Bonceag, acum mai bine de 20 de ani, trupa pornită de domnul Daniel Botezatu. Eu am ajuns în trupă când erau Cătălin Babliuc, Augustina Bădărău, o trupă extrem de bine închegată".

Astăzi ei sunt undeva sus, acolo, actori mari. Punctul comun al poveștilor lor este Lenuș. Cum se simte știind că a așezat o pietricică în destinul fiecăruia? "Mă simt foarte bine! Dar ei sunt cei vizibili, actorii. Prin meseriile pe care le aleg, nu toți sunt în ochii publicului. Alexandra Popa, fostă Burlacu, și-a găsit pasiunea în pedagogie prin asta, e extrem de mulțumită. Niciodată nu știi unde este contribuția ta și unde este contribuția copilului sau a părintelui. Mă simt extrem de mândră, îmi validează munca, mai ales implicarea. Ce încerc să le transmit este să ajungă într-un loc unde le este bine și să facă tot posibilul omenesc să ajungă acolo. Îi ajut, dacă cer un sfat îl dau, dacă nu îl cer nu îl dau, pentru că le respect mândria. Nu mai știu al cui e norocul! Eu mă simt bine când ne întâlnim la mijloc. Dacă nominalizez pe unii îi nedreptățesc pe alții. Sunt mulți care vin la liceu pentru această trupă. E o dragoste, o alegere conștientă. Nu vreau să schimb nimic, nu vreau să analizez nimic. Dacă încerc să cuantific s-ar putea să greșesc. Succesul este 51% meritul copilului, insuccesul este 51% eșecul profesorului. Și acel 1% face diferența. Până la urmă e succesul lui, nu al meu".


(Silvana Mihai, Lenuș Teodora Moraru, Sabina Bălan. Foto: Facebook )

Cum erau adolescenții de acum 15 ani față de cei de azi? "Atunci erau mult mai revoltați, ceea ce nu e rău. Revolta e un semn de sănătate mintală. Erau foarte personali, foarte cristalizați. Acum parcă sunt mai cuminți decât generațiile de demult. Fiecare copil acum caută la teatru ceea ce are el nevoie. Indiferent de formă, există o nevoie a copilului de aventură. Fiecare generație are felul ei de a sări calul. A fost generația olimpicilor, cum le spun eu, cu oameni extrem de puternici, cu studioșii, de asta le și spun olimpici. Ei sunt cuminți, studioși, de nota 10. Dar simt nevoia de aventură, găsesc terenul aici, și o fac intuitiv, instinctiv. Simt că trebuie să se dezvolte și se duc acolo. Unii se duc spre dans pentru a descătușa energia, este o energie care trebuie canalizată, pentru că altfel face implozie".

Ce ar face dacă într-o zi cineva i-ar cere să revoluționeze sistemul de învățământ? "Dacă aș vrea să revoluționez sistemul, dar nu îmi cere nimeni asta, din păcate, ar fi toată lumea oripilată de ceea ce vreau eu. Trei lucruri: să înceapă școala la ora 9.00, să se scoată băncile, și a treia să se coloreze școala. Normal că nu poți face așa ceva! Dar, ca părinte, eu simt că e prea rigid sistemul".

Este Amfiteatru un fel de a colora școala? "Da. Și mi se pare o școală foarte bună. Pentru că învață multe lucruri care le vor folosi mai târziu, și învață să fie eficienți și mai severi cu timpul lor. Nu mai vorbim de socializare, dar produsul ăsta pe care îl fac prin fire invizibile împreună îi unește foarte tare. Mai mult, voluntarii mi se par un punct extrem de important pentru că prin ei este consintentă această comunitate".


 Amfiteatru la Botoșani, povestea care se rostogolește an de an!

Vorbim despre Festivalul de Teatru Adolescent AmFiTeatru (vezi aici), care debutează la Botoșani miercuri, 26 aprilie, şi în cadrul căruia se vor produce trupe de teatru din Bucureşti, Braşov şi Bacău. De ce să vină adolescenții la teatru? "Este ideal pentru cei care nu sunt într-o trupă de teatru, care sunt adolescenți, să vină la teatru și să vadă spectacolele. Sunt făcute pentru ei, sunt ale colegilor lor din Botoșani sau din alte părți, care spun lucruri despre ei. S-ar putea să nu găsească aceste lucruri în alte spectacole. Nu se știe, poate în aceste trei zile vin, întâmplător, și află ceva esențial despre ei. Se întorc mai îmbogățiți".

Întâlnirea cu teatrul este imprevizibilă, trebuie doar să se întâmple! În Germania, la un festival studențesc din Giessen, a cunoscut o franțuzoaică, Helene, studentă și ea acolo. "Ne-am împrietenit - suntem și acum, între timp ne-am vizitat și în România și în Franța - și mi-a povestit o chestie uimitoare. Ea avea pe atunci 24 de ani și era considerată bătrână, dar se hotărâse să facă teatru doar de vreo doi ani. Eu, care eram cu teatrul de mică în suflet, am întrebat-o cum e posibil. Și ea mi-a spus că nu fusese la teatru până la 20 de ani pentru că biletele i se păreau scumpe - și chiar erau - și că nu găsise ocazia și nu se gândise la asta. Dar la 20 de ani a văzut pentru prima dată un spectacol de teatru al unei trupe de teatru de stradă, cum sunt multe companii pe acolo. Și atât de mult i-a plăcut minunea aia și a simțit o pasiune atât de mare, încât s-a apucat după aceea să meargă pe la facultăți, să studieze, să își ia joburi part-time ca să-și poată plăti taxele - că știi că acolo e altfel. Partea frumoasă este că ea a simțit o neliniște atât de mare, că nu s-a potolit, a ajuns până-n New York, a făcut o companie de teatru acolo, a locuit câțiva ani în Mexic. Acum are un one woman show cu care se plimbă prin toată lumea. Și asta de la un simplu spectacol văzut întămplător. Cumva, dacă nu s-a dus ea la teatru, a dat teatrul peste ea. Nu costă pe nimeni nimic să intre în sală și să arunce un ochi. Cine știe ce revelație ai!"



(Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșca. Foto: Cristina Venedict)

Amfiteatru la Botoșani unește nu doar adolescenții, ci și comunitatea. Într-un oraș în care clădirile devin ruine, spiritul se înnoiește și arde cu fiecare om care vine la spectacol. "Teatrul este mai vechi decât multe pe lumea asta, decât orice sistem politic. Are o putere de a lega o comunitate. Iar la noi, în Botoșani, avem o mare problemă, că nu mai avem clădirea aceea care ne lega. Eu simt că sunt dezrădăcinată, nu mai sunt în casa mea. Simt că teatrul, în comunitate, poate spune mai mult, trebuie să spună mai mult. Invitația este deschisă pentru toți oamenii care iubesc teatrul! Spectacolele sunt alese bine, cu actori minunați".

Amfiteatru la Botoșani este o poveste care se rostogolește an de an, spectacol cu spectacol. Amfiteatru este Viața cu toate ale ei: prietenie, iubire, eșec, drum de la capăt, împăcare, iertare, îndoială, încredere. "Dacă vrei să te împrietenești cu cineva, mergi la teatru și apoi știi exact cum să faci asta. Dacă ai greșit cuiva, vrei să ceri iertare și nu știi cum, te duci la teatru și vezi cum să faci asta. Dacă vrei să spui unui om că îl iubești, te duci la teatru și vezi asta. Dacă nu știi cum să faci un cadou, te duci la teatru și vezi că acolo, în fața ochilor tăi, se petrece minunea. Se întâmplă lucruri care se transmit prin oamenii aceia de pe scenă. Dacă ai vreo îndoială, te duci la teatru, dacă ai vreo dilemă, te duci la teatru, dacă te simți perfect împăcat cu tine, te duci la teatru ca să verifici dacă ești cu adevărat împăcat cu tine. Săptămâna asta e o ocazie foarte bună să le treci pe toate în revistă. Și la sfârșit o să fii foarte împăcat cu tine. Sunt acolo probleme care se prezintă în fața ta discret, noninvaziv, dulce ca un medicament și eficient".


 
(Lenuș Teodora Moraru la Ideo Ideis. Foto: Facebook)
 

Lenuș Teodora Moraru s-a născut la Iași. A absolvit, în 1997, Academia de Arte "George Enescu" Iași, specializarea Actorie, la clasa prof. Cornelia Gheorghiu și Emil Coșeru. Tot în 1997, a participat la un workshop organizat la Sofia (Bulgaria), iar în 2006, la Ipotesti, la workshop-ul coordonat de Ion Caramitru si Emil Brumaru. De 20 de ani joacă pe scena Teatrului Mihai Eminescu Botoșani, unde a și regizat spectacole îndrăgite de public.  

A jucat de la început în spectacole regizate de Ion Sapdaru (de la Țara lui Gufi, de Matei Vișniec, sau Hamlet de W. Shakespeare, în stagiunea 1997-1998), primind apoi roluri în Bădăranii (Felice), de Carlo Goldoni, în regia lui Nikolov Perveli Vili. De-a lungul anilor o regăsim pe Lenuș Teodora Moraru în spectacole diverse, Comedie pe intuneric de P. Schaeffer (regia Andreea Vulpe), Falstaff dupa W. Shakespeare (regia Ion Sapdaru), Cucoana Chirita dupa V. Alecsandri (regia Ion Sapdaru), Un veac de singuratate dupa G.G. Marquez (regia Alexandru Vasilache), Doua sageti de A.Volodin (regia Ion Hadarca), Paradisul terestru dupa T. Williams (regia Alexander Hausvater), Ultimul Sutto de D. Crudu (regia Alexandru Vasilache), A douasprezecea noapte de W. Shakespeare (regia Gelu Badea), Suflete moarte dupa N.V.Gogol (regia Ion Sapdaru), Moliere inchipuit (regia Alexandru Vasilache) și încă altele!

A regizat, la Teatrul Mihai Eminescu Botoșani, Buzunarul cu pâine, de Matei Vișniec, Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov, Clubul etichetelor, de John Hughues, Dineu cu proști, de Francis Veber, dar și Nu de gât sau, alături de Vlad Volf, Mai cald decât ieri. Spectacolul Interzis sub 18 ani a fost montat și pe scena Teatrului Excelsior din Bucuresti, tot aici montând și spectacole precum Momo, de Michael Ende, Casa pisicii, de Samuil Marșak. A fost asistentă de regie la spectacole regizate de Ion Sapdaru, Alexandru Vasilache, A. Hausvater.   


(Sursă foto: Facebook Lenuș Teodora Moraru)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Istoria din mijlocul unui orășel basarabean. Florile de sub stema sovietică și eroii care năucesc memoria unui neam!

Miercuri, 28 Iunie 2017
343

La sfârșit de iunie, orășelul basarabean, din coasta barajului, este pustiu. Blocurile cască hulpav către puținii trecători care taie din când în când drumul prin centru...

"STOP umilinței persoanelor cu dizabilități! Voi generați handicapul!" - PETIȚIA pe lângă care nu avem voie să trecem pasivi! VIDEO

Miercuri, 28 Iunie 2017
1514

Mihaela Mihăescu a avut parte de o experiență nu doar epuizantă, periculoasă chiar, dacă e să privim imaginile filmate în urmă cu câteva zile, ci și umilitoare. A fost nevoită să călăto...

"Dumnezeu mi se întâmplă cu adevărat, dar aș vrea să fie și oamenii". Carmelia Leonte, "La umbra lui Don Quijote"

Marţi, 27 Iunie 2017
1165

După ultima pagină a acestei cărți, coperta a patra închide, parcă, o lume spre care ai privit năuc, prin fantele luminoase ale scrisului. O carte pe care o trăiești pândind, adulm...