Multi recunosc in el profesorul, altii isi regasesc poezia anilor trecuti, ceilalti vad omul care strabate cu rabdare lumina dintre nastere si renastere, în cumintenia celui care intelege rostul lumii de dincolo de politici, organizari, structuri si zilnicele prefaceri sau refaceri.
Dumitru Tiganiuc a trait pentru cuvant. Fie ca l-a slujit la catedra, fie ca l-a slefuit poetic. A devenit de notorietate, chiar daca o notorietate subversiva, intr-un timp, ca Dumitru Tiganiuc este poetul care a scris despre copiii cu "cheile la gat".
Putini dintre cei care astazi isi consuma excesiv libertatea si libertatile mai stiu ce inseamna aceasta sintagma. Pentru ceilalti, care acum isi poarta copiii fara chei, le oferim mai jos, spre aducere aminte, poemul lui Dumitru Ţiganiuc.
"Bunul Dumnezeu şi părinţii m-au înzestrat mai întâi cu o memorie bună. Deşi eram de trei ani şi jumătate când au venit ruşii peste noi, îmi amintesc scene şi întâmplări tulburătoare din sat şi din curtea casei. Parcă văd şi acum doi bondari uriaşi zumzăind ciudat nu dinspre Prut, ci dinspre apus, avioane care-au mitraliat chiar strada unde-mi era casa, şi parc-o văd pe mama acoperindu-mă cu o plapumă şi împingându-mă sub un pat în timp ce aud şi acum exploziile bombelor aruncate peste fabrica de zahăr şi spirt de la Ripiceni. Iar apoi, peste Prut, pe malul basarabean zăream cazanele uriaşe portocalii (nu se ştia atunci de PDL), unde se depozitase melasa de la fabrică, stând lângă o serie de motoare dezmembrate aparţinând fabricii distruse", marturisea Dumitru Ţiganiuc in urma cu cativa ani, intr-un interviu pentru revista Hyperion.
In acelasi interviu, poetul Dumitru Ţiganiuc poposeste asupra amintirilor despre copilarie, parinti, satul de obarsie, toate devenite mai tarziu poeme. "Părinţii mei, la obârşie ţărani, au lucrat efectiv la fabrica de zahăr, eu păstrându-le şi acum carnetele de muncă. Şi chiar din acele începuturi de viaţă păstrez amintiri tulburătoare pe care le-am înscris pe nişte pagini de caiet. Nu pot uita când copil mic, cu păr cârlionţat, eram în braţele unei vecine, iar lângă fruntea ei un ofiţer rus îndreptase un pistol. Martori erau chiar copiii săi mai mari decât mine, băiatul, Niţă, e posibil să traiască încă pe la Dorohoi. Se pare că eu am fost salvatorul vieţii acelei femei. Lacrimile curate şi vărsate cândva parcă ar curăţa şi ilumina acele momente mai puţin fericite. Şi mă văd cu picioarele goale, înfundate până mai sus de glezne într-un praf cenuşiu, sub un soare realmente de foc, adunând spice de grâu căzute din căruţe sau rămase pe mirişte, spice cărora mama le lua boabele şi le ducea la o râşniţă şi din care obţinea câţiva pumni de făină să facă turte coapte (era prin 1946)".
"Satul în genere, nu doar casa mea, a suferit şi-a plâns în acei ani, urmaţi de perioada colectivizării forţate. Poezia mea s-a filtrat de la început prin pâinea curată a lacrimilor mele şi ale mamei mele, de aceea tonurile elegiace nu sunt construite ca-ntr-un joc, ci naturale, autentice. Nu cred, însă, că oricine a suferit şi a plâns devine poet. Poezia se naşte şi din har, dar şi din şcoală, din iubirea faţă de cărţi, care încă din copilărie era uneori mai importantă decât pâinea zilnică. Şi cum să nu fi plâns în mine mai mult, decât exteriorizându-mă, când în grădina casei mele de la Ripiceni, când s-a realizat lacul de acumulare de pe Prut, au fost aşezate alte două case şi raiul grădinii mele cu trandafiri, vie, pomişoară, pruni, meri, peri, zarzări, cu tufe de zmeură s-a spulberat. Peste întuneric, nedreptăţi şi suferinţe, lacrima din cântec a devenit punctul meu real de sprijin".
Dumitru Ţiganiuc a fost profesor la Colegiul National "A.T.Laurian". Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, promotia 1965. Imediat dupa absolvire a activat, pana in 1966, ca profesor de limba si literatura romana, la Liceul Teoretic din Darabani.
Urmatorii doi ani i-a petrecut la Centrul Regional al Creatiei Populare Suceava, ca instructor. Se intoarce repede la catedra. Din 1969 pana in 1974 este profesor la Liceul Teoretic Saveni, urmatorii ani, pana in 1982, profeseaza la Liceul Electrocontact Botosani.
Dupa 1982 vine la Laurian, unde, din 1999, este profesor titular la catedra de limba si literatura romana.
A colaborat la diverse publicatii periodice din Botosani si din tara cu versuri, articole literare si recenzii: Caiete botosanene, Amfitrion, Hyperion, Ateneu, Cronica, Convorbiri literare, Contemporanul, Romania literara, Luceafarul, Tribuna s.a.
A condus cenaclul literar al Casei Corpului Didactic si cel al filialei Botosani a Uniunii Scriitorilor. Face parte din colegiul de redactie al revistei de cultura Hyperion - Caiete botosanene. Este prezent intr-o serie de culegeri de versuri si proza aparute pe plan local si national.
Debuteaza in anul 1964, inca din facultate, la revista Luceafarul.
In ianuarie 2000, prin Decret Prezidential, i se acorda, pentru contributia sa deosebita la promovarea operei eminesciene, Brevetul si Medalia comemorativa - 150 de ani de la nasterea lui Eminescu.
Premiul I al Editurii Junimea, pentru debut, 1976.
Ştiri Botoşani ii ureaza distinsului poet LA MULTI ANI, multa sanatate sufleteasca si trupeasca, putere de a petrece zilele in bucurie si in poezie!
(Florentina Toniţă)
DUMITRU TIGANIUC - CHEILE
Vulturu-şi leagă aerul de oase,
şi rama poartă iar pământ
pe rât
şi pe sub teii ce a duh miroase
copiii trec cu cheile la gât.
Din limba brazilor sar veveriţe
ca un cuvânt de taină, într-atât
că dincolo de străzile pestriţe
copiii fug cu cheile la gât.
Pe ochiul florii doarme-o gâză-amară
şi greierul îi ţine de urât
până-aşteptaţii pasi din bloc coboară - ciudaţi
copii cu cheile la gât.
şi clopotele-atârnă de biserici
precum tălăngile la miei, încât
parcă alungă turme
de nori sferici aceşti
copii cu cheile la gât.
Aleargă neopriţi
de orizonturi,
ca o lumină trec peste urât
fără a ţine cont de timp,
de conturi,
sublimi copii cu cheile la gât.
Şi când se-ntorc părinţii
dintre noapte,
copiii-s întrebaţi de cum
şi cât,
iar ei răspund, ca visele,
în şoapte,
alunecând în somn cu chei
la gât.
Citeste si interviul Poetul la 70 de ani