La mulţi ani, CORNELIU DUMITRIU: "Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal. Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară!"

La mulţi ani, CORNELIU DUMITRIU: "Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal. Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară!"

 CORNELIU DUMITRIU  

Arta lui Corneliu Dumitriu nu se ghiceşte, chiar dacă pare să ofere libertatea de a hălădui prin culoare. Aparent fără formă, compozitii nă(l)ucitoare sau doar discret sugerate, formele create de pictor îşi stăpanesc cu forţa privitorul, o forţă halucinantă, nepământeană. Corneliu Dumitriu nu este dintre artiştii grăbiţi, el dăruindu-se necondiţionat picturii doar atunci când decide că drumul este fără întoarcere. Abordând teme riscante, unele părând demult uzate artistic în pictură, a reusit să descopere alţi cai, alte păsări, să făureasca alte nuanţe decât cele cu care ochiul părea deja familiar. Stăpânit de o tehnică specifică sieşi, Corneliu Dumitriu a creat tablouri surprinzătoare tocmai prin modalitatea de alăturare a culorilor, prin franchetea tonurilor acolo unde spaţiul se rupe, dar numai cât să creeze o altă stare. Peisaje de iarnă, păsări aruncate pe tonuri de gri, cai încremeniti şi totuşi ameţitori în mişcare, sunt doar câteva dintre imaginile cu care Corneliu Dumitriu parcă îşi pândeste mereu privitorul, îl cucereşte, îl surprinde.

-Domnule Corneliu Dumitriu, aş dori să începem discuţia noastră pornind de la momentul Rădăuţi Prut, acum 60 de ani...
-Am fost al zecelea copil al familiei Dumitriu. Era un moment după război, 1954 era la zece ani de la război, în perioada aceea stalinistă, cu colectivizarea şi situaţia dificilă din ţară. Tata a fost un independent, fusese funcţionar public. Eu am prins perioada lui de bătrâneţe, nu a mai avut posibilitatea să lucreze în comunism. Avea un ajutor social, pentru că pensia pe care ar fi trebuit să o primească trebuia obţinută pe baza unor documente din Basarabia...

-Părinţii erau veniţi în Rădăuţi-Prut?
-Erau din Rădăuţi-Prut. Mama, mult mai tânără decât tata, era la o vârstă acceptabilă pentru a fi mamă încă. Şi la urmă au venit 3 copii, trei băieţi, eu fiind cel mai mic. A contat mult că mama a ţinut foarte mult la noi, în special la mine. Mă proteja să mă joc, să mă bucur. Era o familie nu de oameni necăjiţi, pentru că atunci toată lumea era la fel, dar, într-un fel, de oameni fericiţi.

-Eraţi lângă Prutul de graniţă, despre care au scris miraculos (fabulos chiar!) scriitorii Alexandru D. Lungu sau Grigore Vieru...
-Am devenit conştient de Prut cam din perioada grădiniţei. Nu aveam voie să ne apropiem, nu aveam voie să arătăm cu degetul către cei din partea cealaltă. Dincolo de Prut era Leţcaniul, pe care nu am apucat să-l văd...

-De partea cealaltă a Prutului era Grigore Vieru...
-Da, era Grigore Vieru, puţin mai la vale, în dreptul Miorcaniului. Îmi aduc aminte o lecţie de desen, când învăţătoarea ne-a scos la cimitir, cimitirul fiind exact pe malul Prutului. O privelişte extraordinară. O atracţie extraordinară era însuşi faptul că nu aveam voie să ne apropiem de zona de graniţă. Era un adevărat mister, o imensă insulă cu tot felul de animale fabuloase pentru noi. Nişte lupi roşii foarte mari, de vreo doi metri lungime, nu am mai văzut în viaţa mea, îi vedeam împuşcaţi de grăniceri. La inundaţii veneau fel de fel de animale ciudate, mistreţi căprioare...

-Veneau spre sat...
-Da. Şi nişte păsări, un fel de acvile uriaşe. Era o zonă absolut fabuloasă pentru noi.

-Se regăseşte acest fabulos în pictura dvs.? Metaforic vorbind, a "revărsat" Prutul, mai târziu, pe pânza pictorului Corneliu Dumitriu? 
-Sigur. Am multe lucrări cu Lunca Prutului. Nu pe toate le-am definitivat, unele sunt gata. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să spun tot ceea ce aş vrea să spun. Pictura are un defect, o linie atrage altă linie, o culoare altă culoare şi te obligă. De altfel, eu lucrez cu foarte multă plăcere. Mă pasionează atât de mult încât mi se pare că pierd vremea de fiecare dată când nu sunt la lucru.

-Să ne întoarcem în sat. Să zicem că închideţi ochii şi aduceţi în prezent câteva chipuri de oameni. Care ar fi acestea?
-Erau nişte oameni extraordinari. În casă la Dumitriu nu intra oricine. Tata era un tip elevat, un om foarte credincios, a avut o tinereţe tumultoasă. Era la a treia nevastă, celelalte murind, aşa erau vremurile... Oamenii erau foarte interesanţi. Se vorbea în şoaptă, se cântau melodii care erau interzise... Sunt uimit şi astăzi de aceste amintiri. Se cântau arii din operetă! Privesc acum şi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu lumea aceea. Oamenii de azi au păstrat foarte puţin sau nimic.

-Alt chip, în afară de cel al tatei...
-Mama şi tata. Vă daţi seama că sunt subiectiv. Mama era o femeie foarte frumoasă.

-Cum o chema?
-Varvara. Ştia foarte multe lucruri. Era o cultură populară transmisă din om în om, o cultură vie. Era plină de tot felul de ghicitori, de glume. A avut foarte mare încredere în mine pentru că a văzut că eram tentat să citesc. Tata m-a molipsit de lucrul acesta, mă trimitea mereu la biblioteca din sat.

-Ce cărţi erau în biblioteca din Rădăuţi Prut, în anii 60-70, când ştim că erau foarte bine triate de vigilenţa comunistă?
-Erau foarte multe cărţi, dar îmi amintesc de "Hotar" a lui Alexandru D. Lungu (Editura bucureşti, 1960, n.red.), care se citea pe sub mână. În rest, cărţile copilăriei noastre... La noi în casă nu era bibliotecă, în afară de Biblie mai erau doar câteva cărţi, dar asta nu m-a împiedicat să citesc mai târziu. Am făcut primii ani de liceu în Rădăuţi Prut. Am avut un noroc extraordinar de un profesor Călin, un oltean care fusese repartizat la Rădăuţi Prut, era proaspăt absolvent, trăieşte şi azi la Rădăuţi Prut domnul profesor Călin. Era profesor de Limba română. M-a încântat să văd la ce nivel este. El m-a determinat să citesc România literară, încă din clasa a IX-a. Toate lecturile mi-au satisfăcut un anume principiu de evoluţie, pe care l-am simţit, ştiam că trebuie să fac ceva, nu ştiam ce. M-am gândit la un moment dat să scriu.

-Când aţi plecat de acasă?
-După Rădăuţi Prut, am terminat liceul în Bucureşti. Asta a fost o salvare pentru mine. Era prin 1972. La Bucureşti am avut bucuria să văd stagiunea integrală la Teatrul Naţional, eram tentat de viaţa culturală. Nu am putut să merg la facultate pentru că nu aveam posibilitate materială. Am intrat în şcoala tehnică, unde aveam şi un post de pedagog, supraveghetor se anumea, pentru asta primeam hrană şi cazare gratuită.



"Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu!"

-A existat o lucrare, o primă lucrare, în faţa căreia aţi conştientizat că începe un drum în pictură?
-Am început să pictez abia când am ajuns la Botoşani, unde am fost repartizat după ce am terminat o şcoală tehnică de doi ani jumătate. Aici am găsit Şcoala Populară de Artă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că este un profesor, domnul Victor Hreniuc, cineva care să ştie despre ce este vorba. Era un tip pregătit, eu eram pasionat de Sabin Bălaşa, prima mea lucrare a însemnat ceva asemănător, am prezentat acea lucrare la D55 (Corneliu Dumitriu, 55 de ani, n.red.), lumea nu ştia ce caută acolo, dar era prima mea lucrare. Am lucrat cu foarte multă pasiune. Simţeam că pot dărâma lumea, că pot schimba universul aşa cum vreau eu. Privind  retrospectiv, mi se părea că eram într-o linie de evoluţie fantastică, şi nu era nici pe departe aşa, fiecare dintre noi are deasupra capului o peliculă de care nu trece, îşi apără cu îndârjire mediocritatea. Apoi am avut şansa extraordinară de a merge în tabere organizate de Uniunea Artiştilor Plastici, am fost acceptat inclusiv de Constantin Piliuţă, care a fost foarte încântat de desenele mele de stradă. M-a încurajat mult lucrul acesta. E greu să bagi o masă de oameni sub control. Adică una este să desenezi personaje de operetă gen prezentare de modă, să desenezi acolo nişte falsuri, seamănă toţi, alta este să redai caractere, să simplifici la maximum atitudini, să le pui în relaţie... Eu am avut "norocul" să fiu urmărit tot timpul şi de mici imitatori. Făceam grafică la început. Şi mi-am spus hai să intru într-o altă zonă.

-Eu nu le-aş spune imitatori, ci copiatori de-a dreptul.
-Este ruşinos pentru cei care primesc astfel de lucrări, mai ales dacă sunt instituţii. Eu când văd o lucrare de-a mea făcută prost de altcineva şi expusă la Primărie, de exemplu, mi se pare o absurditate... Faptul că omul lucrează nu este nicio problemă, dar faptul că societatea civilă acceptă ca fiind valoare un lucru copiat mi se pare absurd!

-Pentru că vorbim despre imitare şi despre ceea ce merită copiat, m-am oprit la Cenino Cenini, cu al său "Tratat de pictură". Şi are el un îndemn extraordinar: "Fii cu luare aminte! Cea mai desăvârşită călăuză pe care o poţi avea, ca şi cea mai bună direcţie pe care o poţi urma spre partea sărbătorească a desenului este natura. Ea întrece toate desenele şi numai pe ea trebuie s-o urmezi cu înflăcărare". Dvs., domnule Corneliu Dumitriu, în cine sau în ce aveţi încredere?
-Era şi sfatul lui Piliuţă, el spunea tot timpul: "Fraţilor, natură, natură!". Eu stau în natură cu cea mai mare plăcere. Eu cred că raiul este pe pământ. Totul este să vezi. Capacitatea noastră de a vedea este însă limitată de modul în care ne formăm această capacitate. Se spune că toată lumea priveşte, dar pictorul vede! A vedea înseamnă să vezi lumina, să vezi proporţiile, să vezi din ce e construit, care este metodologia de a putea să redai... Ori natura este un exemplu foarte viu. Dacă lucrez o lucrare în natură, chiar dacă nu fac ceea ce văd, dar dacă pe şevaletul din faţa ta priveşti şi ai un asemenea şoc de realitate pe care îl ai când priveşti tabloul, lucrarea aceea va avea o energie superioară şi care va învinge întotdeauna, pentru că are autenticul pe care ţi-l dă numai Dumnezeu, Dumnezeu este cel care este infinit, superior minţilor umane. Deşi, ca să fiu cinstit, consider că arta este o formă supremă de sinteză a ceea ce dă Dumnezeu. Arta plastică nu este nici poezie, nici muzică, nici filosofie. Ea generează toate acestea. De aceea este criminal să copiezi pe cineva, când cel pe care trebuie să îl copiezi este Dumnezeu!

-Dumnezeu a dat, prin natură, pentru fiecare ceva de copiat..
-Şi nu neapărat din natură. Să privim strada. Strada este un spectacol uluitor. Sunt atâtea caractere, atâta diversitate, varietate infinită...


-Spuneam despre vedere. Lucrările dvs. sunt, în cea mai mare parte, lipsite de liniile care delimitează clar obiecte, oameni. Sunt mai mult stări, percepţii. O să vă mărturisesc cum un copil care a văzut prima dată un tablou al dvs., şi care nu mai intrase niciodată într-o galerie, a venit la mine foarte surprins că nimeni nu observa ceea ce el văzuse. Mi-a spus: Doamna, aţi văzut că tabloul acela de pe perete nu e terminat? De fapt, mintea lui de copil continua acea lucrare cu propria viziune artistică.
-Eu aş lega într-un fel de altceva. Preocuparea mea de bază este să creez nişte polisemantisme. Eu am posibilitatea să dezvolt cât mai multe idei, dar pe care nu vreau să le dezvolt eu. Nu am ideea unei stăpâniri riguroase, să spun asta este cutare lucru, adică: asta am vrut eu să spun. Eu nu vreau să spun nimic la modul defintiv, ca o sinteză a nu ştiu cărei gândiri pe care eu o posed şi pe care vreau să o bag pe gât celuilalt. Accept ideea că pot cuprinde întreg universul. Dacă văd un cal alergând, eu văd cum vine în trap, îi văd copita cum se desface, cum se dezvoltă perfect. Misiunea mea nu este să îţi desenez un cal, că îl ştii! Dar pot să îţi desenez un zbor în care tu să recunoşti că e un cal care zboară. Alţii vor avea altă viziune, desigur. Şi este un mijloc de comunicare fără să oblig pe nimeni să parcurgă ceea ce am văzut eu. Eu sunt doar un element liber care vrea să transmită ceva unui alt liber.


-Provocarea de a trece dincolo de văzutul obişnuit, cu o participare directă...
-Aşa este, trebuie să laşi omul să descopere mereu ceva şi altceva. Îmi pare rău că nu m-am ocupat mai mult de arta abstractă care permite mai mult lucrurile acestea, o descătuşare de forme convenţionale, de acceptări...

-Care este, totuşi, o zonă de mai mare interiorizare...
-Desigur că toate sunt făcute cu acceptul tău lăuntric, cu aspiraţiile tale.

"...cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?"

-Domnule Corneliu Dumitriu, parcurgem un timp ingrat, aş risca spunând chiar că trăim o ipocrizie a promovării unor oameni care se confundă cu valoarea. Noi, trecătorii prin acest timp, ne lăsăm cuprinşi de această confuzie, în această înşelare. Devenim oare complici la cultivarea nonvalorii? Suntem vinovaţi că nu recunoaştem singuri ceea ce este cu adevărat valoros şi primim, iată, doar ceea ce ni se oferă cu ostentaţie?
-Valoarea este una singură! Absolut, clar. Indiferent de ce face persoana, omul nu este decât ceea ce face. Deci nimic în afară de ceea ce face nu este omul! Indiferent cum se comportă el, cum face scandal, cum face zgomot, dacă ceea ce face el nu este cu adevărat corect, cinstit, profund, dacă nu vine cu un grad suficient de autentic, nu vine cu originalitatea unui spirit care s-a distanţat de toate celelalte spirite care îi sunt contemporane, dacă nu găseşte amprenta aceea definitivă - ăsta-i ăla!, dacă nu ai aşa ceva înseamnă că nu exişti. Toate celelalte furtişaguri, şmecherii, compilaţii, de pe internet, de la alţii, dacă nu se macerează într-o personalitate proprie, adică nu ajungi acolo încât să devină definitorii ca mijloc de exprimare cu certitudine personală a eului tău, care este unic -şi categoric cel mai important lucru din univers este că suntem unici... Este formidabil, cea mai extraordinară şansă a omului este că suntem unici. Ori cum poţi să copiezi pe cineva dacă tu eşti unic?!

-Toate aceste compilaţii, imitaţii nu ar avea succes dacă ar veni în faţa unui public avizat, educat.
-A înţelege arta înseamnă să ai o cultură plastică. Cultura plastică nu se obţine peste noapte. Dacă cineva a avut acasă o raţă pe perete, un kitsch-işor sau mai ştiu eu ce, el vine să judece după propria încărcătură culturală, care este aceea. Eu nici nu consider că există vreun stres că cineva este în confuzie. Omul are ceea ce merită. Nivelul lui cere nivelul corespunzător. Fiecare individ mediocru îşi apără cu îndârjire mediocritatea.

-De ambele părţi: şi creatorul şi consumatorul de artă au ceea ce merită.
-Absolut! Apoi, reuşita în domeniul artei este o problemă de administrare personală. Artistul foarte bun ştie să-şi gestioneze personallitatea astfel încât ea să devină importantă, să i se dea locul pe care îl merită. Am văzut de multi ori critici de bună calitate vorbind contra cost despre un artist, făcând nişte elogii absolut aberante doar pentru că li s-a plătit. Ori mi se pare o adevărată crimă să deviezi, pentru că misiunea unui critic este de educare a masei, de educare a lumii. De aceea te numeşti critic de artă sau literar, ca să dai veto-ul tău. Ori foarte puţini sunt oameni de caracter, iar acolo unde sunt forţaje nu trebuie să ne sperie. Noi trăim prin ceea ce ne rezervă viitorul.



Sărbătoare cu invitaţi!

-Domnule Corneliu Dumitriu, surpriza noastră, pentru aniversarea celor 60 de ani, sper să vă fie şi bucurie. Am invitat în interviul nostru mai mulţi oameni care au transmis întrebări, alături de frumoase urări de LA MULŢI ANI!

Primul invitat este Marius Rusu, actor al Teatrului Vasilache din Botoşani: "Îl cunosc pe domnul Corneliu Dumitriu pentru ca l-am vazut de multe ori in sala de spectacole. Ce e mai greu pentru un artist plastic? Sa-si prezinte propriile lucrari? Sa puna mana pe o pensula si sa lase inspiratia divina sa i se prelinga printre degete, ori sa analizeze cu puterea sufletului alte creatii? Corneliu Dumitriu este un artist al culorii si cred ca diversitatea in exprimare vine din frumusetea interioara. Sa fii stapanul propriilor armonii n-o fi o treaba la indemana oricui, dar se pare ca le stapaneste cu toata fiinta. Aceasta veselie, sincer afisata in aproape toate lucrarile, vine cumva sa compenseze memoria trecutului, sau sa o completeze?". 

-Ei, e foarte complicat, se poate face un interviu numai pe tema asta. Fără armonie nu se întâmplă nimic. Fiinţa umană este prin natura ei armonică. Noi toţi suntem dotaţi să cântăm. Eu înlăuntrul meu cânt foarte frumos. Pictura este un complex de energie care se revarsă către ceilalţi. Eu întotdeauna am ţinut oarecum cont, şi asta m-a şi salvat ca pictor, căci atunci când am tăiat craca şi m-am hotărât că nu mai fac nimic altceva decât pictură, mi-am pus problema relaţiei cu celălalt. Muzeele sunt pline de lucrări care stau în depozite şi pe care nişte tipi care le administrează le mai scot din când în când sau niciodată, şi care sunt simple obiecte de inventar şi cu număr de patrimoniu. Ori cel mai mare compliment este acea femeie sau acea familie care te ţine în sufragerie, în dormitor, care se mândreşte cu tine. Complimente mai mari pentru un pictor nu există! Şi dacă tu eşti cinstit şi reuşeşti ca ceea ce faci să fie în casele oamenilor... Armonie există, plăcere există, filosofie atât cât este! Filosofia unui pictor este dată de capacitatea lui permanentă de a vedea cu sufletul, cu mintea. Eu niciodată nu desenez! Tabloul vine de la sine, el singur spune ce vrea să fie, când vrea să se oprească, de unde vine.
-Voi puncta, din întrebarea lui Marius Rusu: analizaţi, "cu puterea sufletului", alte creaţii?
-Sunt artişti care-mi plac, dar niciodată nu am simţit tentaţia de a-i imita. Când am văzut că cineva a făcut un lucru bun pe direcţia respectivă, eu spun ok, foarte frumos, foarte bine, eu o să o iau pe partea cealaltă. La începuturi, goana de celălalt, pe undeva m-a determinat să cred că e foarte bine să îţi asiguri o securitate personală vizavi de ceilalţi. E important să rămân în eul meu, să desluşesc ce anume mă caracterizează şi să merg spre acele lucruri. Îmi plac foarte mulţi artişti. Un om pe care puţină lume îl percepe este Ion Grigore. Este singurul artist pe care aş putea să îl ţin în casa mea. Dacă aş fi obligat să stau într-un spaţiu închis şi nu aş vrea să am o lucrare de-a mea, l-aş accepta pe Ion Grigore. Este pentru mine un pictor înduhovnicit, un termen aproape de îndumnezeit, are ceva aproape perfect ca vibraţie, ca rezonanţă. Îi simt acel suflet frumos, acea dăruire, fără nimic meschin, este o destăinuire curată. Este un înger. Cea mai frumoasă pictură este în rai. Cine a apucat să vadă raiul... este atât de colorat, atât de frumos, până şi păsările sunt aşa de mari şi aşa de frumoase!

-Al doilea invitat, domnul profesor Constantin Ionescu...
-Dirigintele meu...
-Iată întrebarea domnului profesor Constantin Ionescu: "În pictura contemporană se poate vorbi de-acum de un "stil Corneliu Dumitriu". Ai încercat în toți acești ani să-ți schimbi stilul de a picta și să cauți alte "cărări" în modul tău de exprimare picturală?".
 
-Ideea de stil nu o pot eu defini, nu am un reper clar în privinţa asta. Dar la nivel naţional sunt definit ca fiind recognoscibil. Dacă mă recunoaşte lumea este un pas mare pentru un pictor. Este rodul îndârjirii de a nu te lăsa tăvălit. Eu nu vreau să schimb ceea ce gândesc. Nu mă tem nici de manierism, nu cred că trebuie să îmi pun probleme de genul acesta. Trebuie să fiu corect, cinstit, onest în raport cu ceea ce gândesc şi ceea ce fac. Să fiu întotdeauna nemulţumit, pentru că mie nu îmi place ce am făcut.
-Cu toate acestea nu aţi schimba nimic...
-Nu! Consider că aleargă după altceva acei oameni care nu s-au regăsit. Este foarte important să ai sentimentul că există un anumit grad de securitate. Singurul lucru bun pe care poţi să-l faci este să te faci pe tine. Problema este atunci când apar imitatori.
-Iată a doua întrebare a domnului profesor Ionescu: "Care a fost, în decursul anilor, relația ta cu criticii ce ți-au analizat lucrările? Când te întreb acest lucru gândul mă duce la un citat din Antoin de Saint Exupery care spune cam așa: Îți aduce folos numai ceea ce îți opune rezistență".
-La noi, critica de artă este în general laudativă. Consider totuşi că această atitudine pozitivă faţă de un artist este benefică, îl încurajează pe artist, dar dacă totuşi îl încurajează în mod fals, înseamnă că ceva nu este în regulă cu criticul, nu cu artistul. Relaţia mea cu criticii a fost foarte bună. De la primele reacţii am fost perceput bine.
-Numiţi câţiva dintre critici...
-Radu Ionescu, a scris foarte frumos despre mine, Virgil Mocanu. Valentin Ciucă, un om care laudă pe toată lumea, dar o şi face de multe ori, unde este cazul, cu foarte multă competenţă. Cel mai bun critic este cel care şi pictează. Cum era cazul lui Nicolae Tonitza, pe care dvs. bănuiesc că îl ştiţi foarte bine, care a fost unul dintre cei mai buni critici de artă şi, după modesta mea părere, şi cel mai bun pictor român, şi spun asta nu pentru că îmi luaţi dvs. interviu! Adică a depăşit prin culoare cam tot ce s-a putut spune.
-Este nevoie şi de o foarte frumoasă generozitate, ca pictor, să vorbeşti onest despre confraţi.
-Şi multă înţelepciune, capacitate de dublare. Ieşi din propriile tale legi după care te construieşti în ceea ce faci şi te duci în acceptarea unor alte legi, ale celuilalt. 

A răspuns invitaţiei noastre şi violonista Marieta Baciu, care de asemenea vă transmite frumoase urări. Iată mesajul distinsei doamne: "La ceas aniversar, urez pictorului Corneliu Dumitriu multa sanatate, putere si inspiratie in nobila sa misiune! Am impresia ca domnul profesor Victor Hreniuc ne-a oferit  cel mai clar portret al pictorului: "Nefiind tentat de realitatea aparenta si nici de schitarea interpretativa a acesteia, Corneliu Dumitriu o talmaceste, descifrandu-i cele mai semnificative stari  sugestive, restituind senzatia atemporalitatii peisajului (ca stare de spirit), printr-o invadare a culorii ce curge aidoma unei mase de lava topind in calea sa orice forma pana la inaltul grad al expresiei artistice" (Album Corneliu Dumitriu -Editura Grafik-Art, 2003). In nevoia fireasca de a darui, avem sansa sa ne aratam celorlalti ca exponenti culturali ai spatiului din care venim. Va rog sa ne conturati opinia dumneavoastra in ceea ce priveste locul, rolul si valentele Botosaniului in contextul cultural national si international?".

-În ce priveşte activitatea muzicală, la Botoşani este una dintre cele mai bune orchestre din ţară şi consider că doamna Marieta Baciu are perfectă dreptate să pună o asemenea întrebare, considerând că ceea ce au făcut ei la Filarmonică este cu adevărat remarcabil, fiind nişte oameni care muncesc cu atâta pasiune şi cu aşa multă dăruire. Dăruirea (generozitatea, dacă vorbim despre dăruire artistică) este obligatorie. Dacă nu eşti un om bun, curat, dacă nu plângi din nimic... nu te poţi dărui! Din nefericire, omul întinează propria sa fiinţă cu tot felul de gânduri urâte, mizerabile. Noi suntem făcuţi să fim extraordinari... Noi suntem născuţi îngeri. Ori generozitatea artistului este obligatorie. Eu spun că şi cel mai rău artist este cel mai bun dintre oameni. Revenind la locul şi rolul Botoşaniului... Provincialism există, dar el există şi în Bucureşti. În toate domeniile artei există oameni care vin din provincie şi fac totul. Dovadă că el nu este provincial şi nu aparţine provinciei, ci acelei naţii. Eu aş vrea să fac o expoziţie a Botoşanilor, deşi e greu să aduni mai mulţi oameni la un loc. E important locul şi rolul în ţară şi în lume, în măsura în care ieşim în ţară şi în lume. Bucureştiul este pentru mine cel mai important loc de verificare. Dacă ai reuşit în Bucureşti o să reuşeşti oricunde în lume. Mă refer la arte plastice, desigur!
 

-Pentru final, avem încă o surpriză. În luna noiembrie aţi găzduit, la City Gallery, expoziţia copiilor care activează în cadrul Atelierului de Artă decorativă, din cadrul Clubului "La Nistorică". Le-aţi vorbit atunci micilor artişti şi ştiu că împactul asupra lor a fost unul important. Astăzi am invitat doi dintre ei să vă "scotocească" prin viaţa de artist. Alexandru Cotoi este elev al Liceului de Artă, are 9 ani şi vă întreabă: "Domnule Dumitriu, vă rog să îmi spuneţi care este frumuseţea vieţii de pictor şi, dacă nu aţi fi fost pictor, ce altceva v-ar fi plăcut să faceţi în viaţă?".

-Pictura este ceva care te implineşte atât de mult, chiar dacă este foarte greu, chiar dacă eşti nemulţumit, chiar dacă ceea ce alţii consideră că este o mare realizare pentru tine poate să fie un eşec, chiar dacă primeşti aplauze şi nu asta te interesează, pentru că cel mai mult mă irită laudele, e un mod subtil de a te îndepărta de adevăratul tău sens. Este cea mai frumoasă meserie din lume! Evoluţia este foarte dificilă.... acumularea de bază, în care nu ştii ce e bine şi ce e rău, trebuie să înveţi mult de la tine. Tot ce este creaţie este foarte important. Dar pictura este în avantaj faţă de muzică pentru că nu ai nevoie de orchestră, nu ai nevoie de dirijor, de cineva care să scrie o partitură. Ai nevoie doar de un penson, uneori nici de penson. Eşti propriul dirijor. Dacă reuşeşti să fii şi manager cultural, să poţi să şi trăieşti din asta, este un pas excelent. Dacă nu aş fi fost pictor cred că aş fi scris!

Ayleen Ivasciuc are 10 ani şi este pasionată de artă. Cântă şi pictează pe sticlă. Vrea să ştie dacă "vi s-a întâmplat vreodată ca, lucrând la un tablou, să uitaţi cu totul de dvs. mai exact, după ce aţi terminat un tablou v-aţi simţit vreodată singur?". Nu pot să nu vă spun varianta iniţială a întrebării ei, care avea o altă formă de final, şi anume: "după ce aţi terminat un tablou v-aţi simţit vreodată pustiit şi vestejit?".

-Frumos spus. Da, cel mai bine se vede la o expoziţie. Eşti total gol. Nu îţi mai rămâne nimic. Acum nu mai sunt atât de emotiv, nu mă mai impresionează foarte mult, după aproape 30 de vernisaje..., dar ca participare este la fel. Când vine ziua vernisajului.... O lucrare foarte bună niciodată nu o termin, mereu rămâne un ceva ce trebuie adăugat. Până nu dai totul nu iese nimic. Acel ceva se petrece independent de voinţa ta. Eşti un burete imens pe care ţi-l umple Dumnezeu. Tot ce facem noi este energie. Oamenii care consumă puţin primesc puţin. Dumnezeu există ca emoţie puternică necesară în tot ce avem de făcut. 

-Domnule Corneliu Dumitriu, vă mulţumim pentru interviu şi vă dorim LA MULŢI ANI creativi!

(A consemnat Florentina Toniţă, 1 iunie 2014)

Sursă biografie şi foto picturi: www.corneliudumitriu.ro





CORNELIU DUMITRIU s-a născut în Rădăuţi-Prut, România, 1 iunie 1954
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din anul 1994

A realizat un album de autor editat de Editura "Grafik-Art", Botoşani.
A înfiinţat şi conduce Galeria de Artă "City Gallery"-Botoşani
Premii: "Marele premiu pentru pictură" al Fundaţiei "Lascăr Viorel" -  Bienala Naţională de Pictură Piatra Neamţ, 1999; Premiul III – Concursul Naţional de Artă Plastică "Voroneţiana", 1994; Premiul I -  Concursul Republican de Pictură (1981, 1983, 1985, 1987, 1989); Premiul I  - "Studio´87", 1987; Marele Premiu "Studio´88", 1988; Premiile  Galeriei de Artă "Avanpost" (1995, 1997, 2001)

Expoziţii personale:
Botoşani (Galeriile de Artă "Ştefan Luchian", Galeria de Artă "City Gallery"): 1980, 1982, 1984, 1986, 1988, 1989, 1992,  2000, 2001, 2010, Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" -  Sala "Horia Bernea" – ianuarie 2013;
Piatra Neamţ - Galeriile de Artă "Lascăr Viorel" – 1997;
New York (Romanian Institute Of Orthodox Theology and Spirituality) – 1998;
Bucureşti: Teatrul Foarte Mic - 1986, Galeriile de Artă "Avanpost" - 1992 World Trade Center,  World Trade Center Vilage - 1996,  Galeriile de Artă "Apollo" – Teatrul Naţional Bucureşti - 2002, Galeriile de Artă "Căminul Artei", Galeriile de Artă "Atelier", Palatul Parlamentului – Sala "Constantin Brâncuşi" – iunie 2013,  Galeriile de Artă "Orizont" – iulie-august 2013;
Iaşi (Galeriile de Artă “Cupola) - 1994
Frankfurt (Germania) – 1998
Suceava – 1987

Referinţe critice: Radu Ionescu, Constantin Prut, Valentin Ciucă, Virgil Mocanu, Traian Mocanu, Aurel Dorcu, Constantin Doroftei, Victor Hreniuc, Mircea A. Diaconu, Alexandru Pleşca, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Valerian Ţopa, Val Gheorghiu, Petre Anghel, Cornel Radu Constantinescu, Radu Negru.



 

 

 

 
 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Costel Enache, după înfrângerea cu Astra: Am văzut un film cu un cuprins bun, dar cu introducerea şi finalul ca un thriller

Vineri, 15 Decembrie 2017
306

În acelaşi timp tehnicianul a rămas optimist spunând că echipa este la mâna ei în ceea ce priveşte accederea în play-off. De asemenea, acesta a ţinut să precizeze c...

Edi Iordănescu: Era frustrant dacă nu reuşeam să câştigăm acest joc

Vineri, 15 Decembrie 2017
48

Totuşi acesta şi-a taxat jucătorii pentru greşelile făcute în timpul meciului, cele mai grave fiind eliminarea lui Abang şi lovitura de la 11 metri dată de central în urma unei eror...

Botoșani: Bătaie în trafic între doi şoferi care şi-au abandonat maşinile!- VIDEO

Vineri, 15 Decembrie 2017
5203

Bătaia a avul loc pe strada Primăverii, în apropierea intersecţiei cu strada Sucevei, când şoferii a două maşini VW şi-au abandonat autovehiculele şi s-au luat la bătaie în ...