IULIAN ROTARIU: "Dintre toate forţele lumii acesteia, pentru mine Dragostea este cea mai mare"

IULIAN ROTARIU: "Dintre toate forţele lumii acesteia, pentru mine Dragostea este cea mai mare"

 IULIAN ROTARIU  

"Dragostea şi rugăciunea pot zgudui lumea", spunea buna Maică Gavrilia Papaiannis, şi cuvintele s-au aşezat cu stăruinţă în minte. Privesc, a câta oară, un om care pare un izvor nesfârşit de răbdare. "Dintre toate forţele lumii acesteia, pentru mine Dragostea este cea mai mare", rosteşte simplu şi nu doar din vorbe. Iulian Rotariu trăieşte, luptă, se roagă, aleargă.

S-a întors de la 1000km Balkan Charity Challenge, unde a alergat 420 de kilometri pe distanţa Sofia-Bucureşti, pentru copiii cu autism din Botoşani care au nevoie de o cameră multisenzorială. Alături de el, alţi trei oameni cu suflet mare au luptat pentru ca viaţa micuţilor din Botoşani, dar şi a părinţilor lor, să poată câştiga speranţa şi încrederea în ziua de mâine: Radu Preda (Bucureşti, originar din Botoşani), Victor Vlad (Bucureşti) şi Pieter Wessel (Olanda).

Dacă sunteţi alături de Iulian Rotariu, intraţi pe pagina lui şi donaţi pentru copiii cu autism din Botoşani. Nu este mai mare bucurie pentru el decât să ştie că v-a inspirat şi că v-a convins că Dragostea este cea mai mare forţă din univers: CLICK PENTRU DONATII AICI!


"După cele 7 zile petrecute renăscând de la o zi la alta eu am retrăit cei 7 ani de acasă..."

-Iulian, tu şi o alergătoare din Japonia aţi fost singurii care aţi străbătut întregul traseu de 420 de km: 7 ultra-maratoane, în 7 zile consecutive, în 7 locaţii diferite. A fost greu?

IULIAN ROTARIU: A fost o competiţie grea, dar frumoasă. Pentru mine, ca o competiţie să fie frumoasă trebuie să fie şi adversari pe măsură. Au fost sportivi foarte buni: din Japonia, o doamnă care a terminat competiţia al patrulea an consecutiv, un sportiv din Bulgaria, ultramaratonişti cunoscuţi, un sportiv din Olanda foarte cunoscut ca ultramaratonist... Mai puţin cunoscut eu, care am avut curajul să mă înscriu la competiţia celor 420 de km. Acesta a fost traseul Sofia-Bucureşti, alergare pe asfalt, cea mai mare parte a traseului Sofia-Ruse, pe vechiul drum rutier, până să se construiască autostrada.

-Un competitor care şi-a câştigat respectul a fost un căţel. Care am înţeles că nu era tocmai străin de experienţa unui maraton...


-Câinele care a alergat alături de noi a alergat în primăvară în maratonul de la Plevna, cu sportivii de atunci . Noi am ajuns la Plevna în a treia zi, iar el a pornit împreună cu noi de dimineaţă şi după 60 de km era fresh. A vrut să continue şi a doua zi, organizatorii l-au lăsat până când au considerat că e prea mult pentru el. În fiecare zi el şi-a făcut cursa lui, în funcţie de cum au stabilit organizatorii, de trafic şi de traseu. A ajuns în final în România, s-a hotărât de cine va fi adoptat, el este acum la Bucureşti, în grija unui sportiv. A fost un strălucit ultramaratonist.

-Ce ai simţit în timpul cursei, ştiindă că alergi pentru copiii cu autism din Botoşani?

-Pentru mine a fost o onoare să particip la această competiţie, să pot alerga pentru cauza copiilor din Botoşani. Imi doream de mult să alerg pentru copiii din Botoşani, indiferent de cauză. Voiam să mă implic în a face un bine şi pentru copilaşii din oraşul meu natal.

-Au fost 7 zile, un efort continuu, fără zile de pauză în care să te refaci. Cum vezi competiţia acum, la final?

-Competiţia am văzut-o ca pe o viaţă de om desfăşurată într-o singură zi şi în acelaşi timp, vreme de 7 zile diferite. Am văzut alergarea primului ultra-maraton ca şi cum un copil pleacă dimineaţa la drum, nu ştie despre ce este vorba, este crud, este tânăr, este fraged. La amiază am ajuns matur, organismul se încălzise, puteam să fac cursa după bunul meu plac. Spre seară ajungeam în toamna vieţii, unde eram lovit de cârcei, de oboseală, stres, toţi factorii pe care o zi întreagă îi dusesem în spate încercând să răzbat. Ca după aceea, a doua zi o altă competiţie, un alt ultra-maraton, o altă zi din viaţă, care însemna o altă viaţă de om.

- Ce acumulezi ca om, ca sportiv, dintr-o astfel de experienţă?

-Am considerat că după cele 7 zile petrecute renăscând de la o zi la alta eu am retrăit cei 7 ani de acasă, în care am învăţat să am răbdare, să iubesc, să dăruiesc, să fiu prieten, să fiu bun. Apoi mi-au crescut aripi şi am plecat cu părere de rău din cadrul familiei care se închegase acolo, dar trebuia să ajung la familia care mă aştepta acasă. A fost o experienţă care mă va ajuta, sper că m-a făcut mai calm, mai bun, mai răbdător şi cu bucuria de a  încerca să dăruiesc mai mult.



"Aici cronometrul era în faptele bune, în dorinţa de a ajuta, de a fi uniţi"

-Nu a fost o competiţie în sine, nu au existat câştigători, trofee, premii. Şi totuşi, un sportiv care participă la un astfel de eveniment ştie că a câştigat mult mai mult decât toate acestea la un loc.

-Încerci să faci un maraton al bucuriei. Te bucuri de fiecare clipă, eşti trist pentru că nu toţi sunt aşa privilegiaţi ca tine, nu sunt la fel de norocoşi ca tine. Mi-am dat seama că, indiferent cât de greu mi-ar fi, sunt oameni cărora le este de mii de ori mai greu. În cadrul competiţiei, deosebit de alte competiţii, a fost climatul familial. Am fost prieteni, fraţi, ne-am ajutat între noi pentru ca fiecare să ducă mai departe cauza. Cadrul, organizarea, familia care s-a întruchipat acolo, eu aş schimba denumirea în Familia 1000km Balkan Charity Challenge! Nu am fost obişnuit să intru într-o comptiţie în care să simt atâta grijă, până acum intrasem în curse doar contra cronometru. Aici cronometrul era în faptele bune, în dorinţa de a ajuta, de a fi uniţi.

-Aţi împărtăşit între voi cauzele pentru care alergaţi, au aflat ceilalţi sportivi despre copiii cu autism de la Botoşani?

-Fiecare alerga pentru cauza sa. La sfârşitul fiecărei zile, când ne puneam să îmbucăm ceva pentru a doua zi, după ce termina ultimul concurent, stăteam de vorbă , împărtăşeam soarta celor mai puţin norocoşi, scopul pentru care alergăm. Am aflat despre cauzele celorlalţi. Fiecare cauză are dorinţa de a fi realizată cât mai repede, sunt lucruri care nu aşteaptă amânare, orice zi în minus poate avea urmări ireversibile.

-Acum, după ce i-ai cunoscut pe aceşti copii, după ce ai simţit durerea părinţilor lor, cum le-ai explica oamenilor care au posibilitatea să ajute că şi cel mai mic ajutor contează?

-Eu, dacă aş avea mai mulţi bani - mă întruchipez în postura oamenilor cu bani -, dacă m-aş ridica de la masă şi aş fi sătul aş vrea ca şi cei de lângă mine să fie sătui. Dacă eu am posibilitatea să merg la cinema cu copilul meu, aş vrea ca şi cei de lângă mine să aibă posibilitatea de a merge la cinema cu copilul lor. Dacă eu am posibilitatea să mă plimb pe stradă cu copilul meu şi să mă înţeleg cu el, aş vrea ca şi cei de lângă mine să poată merge pe stradă alături de copiii lor. Am cunoscut puţin din viaţa copiilor cu autism şi mă doare sufletul când văd că nu pot merge alături de părinţi pe stradă. Simplul fapt că ieşi la o plimbare, că intri într-un magazin să îi cumperi o bomboană, este un lucru mic, dar cu o însemnătate foarte mare.  Nu există bucurie mai mare în această lume decât să auzi râsetul unui copil. Numai simplul fapt de amerge pe stradă, de a putea spune ce îl doare, de a spune diferenţa între o culoare şi alta, e un lucru extrem de mare pentru copiii afectaţi de această boală.



"...când "vorbesc" cu Dumnezeu, îi spun planurile mele de viitor, şi Dumnezeu râde"

-Cum te-ai simţit alături de echipa care a alergat pentru cauza copiilor din Botoşani: Radu Preda (Bucureşti, dar născut la Botoşani), Victor Vlad (Bucureşti) şi Pieter Wessel (Olanda)?

-În numele meu mulţumesc tuturor celor care au participat la eveniment, organizatorilor, sportivilor alături de care am concurat, alături de care am trăit aceste 7 zile. Sunt oameni deosebiţi, sportivi de performanţă, renumiţi, oameni cu suflet mare. Echipa noastră a fost foarte compactă, având în vedere că eu am concurat toată distanţa nu am putut ţine legătura cu pagina mea, dar ceilalţi au fost solidari, comunicau permanent, au dat dovadă de generozitate maximă. Le mulţumesc!

-Ce urmează după 1000km Balkan Charity Challenge?

-Ce urmează? Planurile sunt multe. Mă întreb tot timpul dacă ştie cineva cum poate să îl facă pe Dumnezeu să zâmbească. Eu de fiecare dată îi spun, şi cam des în ultima perioadă, când "vorbesc" cu Dumnezeu, îi spun planurile mele de viitor, şi Dumnezeu râde, nu doar zâmbeşte! Îmi doresc multe, să ajut cum şi eu la rândul meu am fost ajutat, îmi doresc maratoane umanitare, al doilea vis al meu, să ajung într-o competiţie de ultra anduranţă, poate în Namibia, Deşertul Gobi, dar important este să pot alerga pentru o cauză, pentru un scop mai nobil decât cel de a ajunge primul. Dacă am şi sufletul împăcat că am făcut o faptă bună este cel mai important pentru mine. Apoi vine competiţia în sine.

-Este diferită o competiţie în care alergi pentru tine, pentru palmares, de una ca cea pe care tocmai ai încheiat-o?

-Când concurezi doar pentru tine, dacă nu este şi o facere de bine, oricărei competiţii îi lipseşte ceva. Dintre toate forţele lumii acesteia, pentru mine Dragostea este cea mai mare. Dacă oamenii de lângă noi sunt mulţumiţi sufleteşte poţi realiza multe lucruri.

-Sunt mulţi oameni care au fost lângă tine de-a lungul timpului!

-Da. Mulţumesc colegilor mei din Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Botoşani, care m-au ajutat şi în competiţia asta, şi în cele care au fost, alături de toţi colegii din Botoşani şi nu numai, domnilor comandanţi, ofiţeri şi subofiţeri, care au avut grijă să pot participa la competiţii, să pot primi un sfat bun, să văd viaţa cu alţi ochi, să simt căldura soarelui de câte ori am nevoie. Familiei mele, care a fost tot timpul alături de mine şi care m-a învăţat să preţuiesc lucrurile simple, dar cu mare însemnătate. Nu în ultimul rând, doamnei prof. Dana Vieru, care m-a învăţat să alerg. Până nu demult nu pot spune că alergam, doar participam. După ce am văzut ajutorul unui profesionist care te şlefuieşte capeţi o mai mare încredere, porneşti de la un alt nivel. Sunt competiţii unde nu merg mulţi sportivi la competiţii de anduranţă, pentru că uzura este foarte mare. O competiţie pe care teoretic poţi să nu o termini. Sunt sportivi foarte buni care, din diferite motive, nu finalizează. E nevoie de o pregătire fizică, psihică, şi părerea mea esenţială este că trebuie să îţi fie îngăduit şi de Sus să participi la competiţia respectivă, să ai o cauză să te motiveze. Am simţit asta de la început. Mi-am dorit cauza, am fost onorat că am fost eu ales, onorat şi faţă de ei care şi-au dorit să îi reprezint în competiţia respectivă, dar am fost onorat şi faţă de Divinitate, dacă pot spune aşa, pentru că mi s-a dat posibilitatea, şi de asta am ştiut că voi reuşi să o duc până la capăt. Ştiam că este o cauză nobilă, sunt copii care au nevoie de ajutor. 



 
Visul copiilor cu autism din Botoşani este realizarea unei camere multisenzoriale: INTRA AICI PENTRU DONAŢII!!

Terapia senzorială este una dintre terapiile standard recomandate de furnizorii naționali și internaționali de sănătate și educație pentru copiii cu dizabilități / tulburari senzoriale. Terapiile senzoriale ajuta copiii cu întârzieri în dezvoltare și dizabilități senzoriale (ca și cele din spectru autist) să-și dezvolte inteligența, abilitățile sociale și autonomia personala.

Singura modalitate de a pune în aplicare terapia senzoriala este crearea unui mediu senzorial. Scopul acestui proiect este de a finanța amenajarea unui spațiu multisenzorial, o camera care să fie pusă la dispoziția  Centrului TSA (Centrul de Asistență Specializată pentru Copilul cu TSA) din cadrul Complexului de Servicii Comunitare pentru Copilul cu Dizabilități SF. Spiridon aflat în structura DGASPC Botoșani, respectiv APCA Botoșani. Aceasta camera‎ va oferi un mediu propice aplicării / punerii în practică a terapiei semzoriale pentru copiii diagnosticați cu tulburări din spectru autist, întârzieri psihomotorii și alte dizabilități senzoriale (orbire, surzenie, sindromul Down, paralizie cerebrala etc.). Camera senzorială va integra culorile, stimulii olfactivi, sunetul, lumina, materiale cu diferite texturi și obiecte tactile în vederea producerii stimulării senzoriale. În prezent terapia ocupațional-senzorială este singura care lipsește din veriga metodele de terapie disponibile la Botoșani furnizându-se doar următoarele terapii: terapia comportamentală individuală, terapia de grup, terapia tulburărilor de limbaj / vorbirii, terapia prin artă, terapia prin muzică, ergoterapie, terapia prin joc, activități sociale.


(Sursă fotografii: Facebook)

Rugăciunea fără dragoste, spun sfinţii părinţi, este ca o pasăre fără aripi: i se pare că-i frumoasă, dar nu are aripi şi nu poate zbura.  Pentru Iulian Rotariu, fapta bună înseamnă cea mai frumoasă rugăciune din câte există. Şi pentru că ştie asta el poate să zboare. El aleargă pentru semenii care au nevoie, pentru copiii aflaţi în suferinţă, pentru fiecare dintre noi, cei care, încremeniţi în comodităţile noastre cotidiene, credem cu tărie că suntem frumoşi. Chiar dacă nu avem aripi şi nu putem zbura!

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

Duminică, 19 Noiembrie 2017
863

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1977

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
191

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...