FLORENTIN ŢUCA: "Eroul cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie"

FLORENTIN ŢUCA: "Eroul cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie"

 FLORENTIN TUCA  infolegal.ro

Florentin Ţuca recreează modelul de român din interbelic, îmbinând latura profesională cu cea spirituală, umană. Interesul practic, material, cognitiv al vieţii interferează cu o atât de rar întâlnită disponibilitate personală de a comunica, a scrie, a transmite, a interpreta şi reda cu luciditate aspecte din realitatea politică, socială a României contemporane.

Florentin Ţuca s-a născut în 1969, în comuna Vârfu Câmpului, din judeţul Botoşani. A urmat studii liceale pedagogice la Suceava, iar în 1993 a absolvit cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. În acelaşi an, în septembrie, este primit în Baroul Bucureşti, iar următorii 8 ani este mâna dreaptă a avocatului Gheorghe Muşat, pentru ca apoi, în anul 2005, să fondeze propria firmă de avocatură. În scurt timp, asociindu-se cu un alt avocat, Gabriel Zbarcea, a reuşit să creeze una dintre cele mai mari firme de acest gen din România, practicând într-un domeniu nou, avocatura de business.

În anul 2007 obţine doctoratul în Drept, cu o teză despre parteneriatul public-privat. În anul 2012, publicaţia londoneză The Lawyer în conferă titlul "European Managing Partner of the Year". Este editor al revistei Dilema Veche, iar colegii de breaslă vorbesc despre el ca despre un "aristocrat al Dreptului".

A pledat în procese dificile, fiind specializat în litigii şi arbitraj international, reprezentând cu succes statul roman în dosare de anvergură. "Am fost mereu un tip ambițios. Dar am mai avut și șansa unei conjuncturi istorice favorabile, cu oportunități fantastice de dezvoltare profesională. Eu și cei din generația mea, având ocazia de a ne școli după căderea comunismului și de a ne forma pe un teren aproape virgin, am prins trenuri ce ne-au marcat destinul", a mărturisit Florentin Țuca, într-un interviu acordat în anul 2011 pentru publicația Avocați de Top.

În urmă cu un an a lansat volumul "Gâlceava cu juristul din mine", o culegere de texte scrise în ultimii ani şi publicate în diverse publicaţii, de la Business Standard şi Ziarul Financiar, la Dilema Veche sau Q Magazin. Cartea, apărută la Editura Humanitas, are un Cuvânt de însoţire semnat de Andrei Pleşu. "Florentin Țuca e, neîndoielnic, un «expert», dar e un expert atent la spectacolul multicolor din afara expertizei sale, un om lacom de realitate, reactiv, deschis, necomplezent și ingenios. Scrie cu dexteritate, cu umor și, uneori, cu un incomod sarcasm", remarca Andrei Pleșu.

Chiar dacă este un avocat de succes, Florentin Ţucă ştie că "se întâmplă să şi pierzi cu dreptatea în mână", dar şi că "avocatul care nu pierde niciun proces nu există". Dincolo de frustrări şi gustul amar al insuccesului de moment, nu a făcut niciodată plângere împotriva unul magistrat. Când a trăit o asemenea frustrare? "A fost celebrul caz "Ţiganca împuţită", când asistându-l pe preşedintele Traian Băsescu am pierdut în apel", spune avocatul Florentin Ţuca, dar continua: "Era o cauză în care chiar credeam şi sentimentul de frustrare a fost cât se poate de îndreptăţit. Din fericire, însă, am reuşit să întorc scorul în recurs".

Succesul în avocatura de business este o avocatură de echipă. Cu toate acestea, nu fiecare caz înseamnă neapărat un câştig. "Dacă este o cauză pierdută din start preferăm să stăm deoparte. Dar dacă există totuşi cea mai mică şansă şi clientul acceptă şi înţelege riscurile, acceptăm să ne batem şi pe asemenea şanse reduse".

A reprezentat statul roman în cazuri de arbitraj internaţional, necesitând intervenţii extrem de complexe în foarte multe domenii de drept, audieri a zeci de martori, experţi tehnici şi legali, zile şi nopţi de muncă. Dosarul EDF vs. România a durat patru ani şi avut 60.000 de pagini. Este vorba despre cererea de arbitraj depusă la Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investitii (ICSID) din Washington, prin care firma EDF cerea statului român 110 milioane de dolari.

Un volum uriaş de muncă. "În final, în ciuda acestor dificultăţi, am avut câştig de cauză. Apropo de sentimentele pe care le trăieşti când pierzi un dosar, vă pot spune şi despre sentimentul trăit atunci când ai o victorie de mare anvergură. Eram la Madrid şi am primit vestea la ora unu şi ceva noaptea, moment în care am ţipat ca la golul lui Hagi din meciul cu Argentina. Cred că am trezit jumatate de hotel", povesteşte avocatul Florentin Ţuca

Se spune despre el că este "avocatul care câştigă 10.000 de euro pe zi". Bani pe care Florentin Ţuca îi "investeşte", prin firma de avocatură, în trei direcţii: în acţiuni caritabile, sprijin pentru elite (olimpicii din loturile internaţionale de matematică) şi sprijin pentru educaţie şi cultură (Festivalul Enescu, Fundaţia Celibidache, Festivalul "Cannes à Bucarest" etc). 

Florentin Ţucă recreează modelul de român din interbelic, îmbinând latura profesională cu cea spirituală, umană. Interesul practic, material, cognitiv al vieţii interferează cu sensibilitatea, cu o atât de rar întâlnită disponibilitate personală în a comunica, a scrie, a transmite, a interpreta.

Textele lui Florentin Ţucă nu sunt doar de o neaşteptată erudiţie, de o complexitate surprinzătoare prin natura subiectelor abordate, dar ele se impun atenţiei în special prin limbajul lejer, un stil al oralităţii intime, colegiale, precum şi prin nota educativă, însă vorbim despre o notă lipsită de complexele şi de rigorile sistemului comun de educaţie, atât de blamat şi de criticat în ultimul sfert de secol. Pentru că Florentin Ţuca decojeşte conceptele de tot soiul de prejudecăţi, nu se mulţumeşte să preia ideologii, să respecte cutume doar pentru că o practică îndelungată le-a împământenit în sistemul de drept, economic sau social. Dimpotrivă, precum un aristocrat sigur pe bagajul său cultural şi spiritual, se manifestă liber, creativ, plămădind astfel un cadru de discuţie favorabil, unde se pot dezvolta ulterior idei, concepte noi, cu rădăcini sănătoase.

Este elocvent, în acest sens, textul său referitor la război, susţinut şi în faţa studenţilor de la Facultatea de Drept din Bucureşti, în cadrul unei Şuete Culturale. Nevoia de modele, nevoia de comunicare şi de comuniune a devenit prioritară pentru Florentin Ţuca, avocatul organizând el însuşi conferinţe, întâlniri mai mult sau mai puţin protocolare, invitaţii fiind din varii domenii, în special cel cultural.

Impresionant este că Florentin Ţuca se bucură de apreciere în rândul colegilor, dar şi de susţinere şi de încredere în mediul cultural sau de business. Mircea Fica scrie, pentru legalmagazin.ro, într-un text despre avocatul născut în Vârfu Câmpului, câteva cuvinte despre "Ce ar putea fi FlorentinȚuca?": "Dacă ar dori să intre în viața politică, Florentin Țuca ar putea fi un foarte bun ministru de justiție, de Externe sau de Transporturi. Poate chiar un premier eficient sau un comisar european important"

Meritul lui Florentin Ţuca, dincolo de a fi ceea ce este –un avocat de succes – este acela de a sesiza anomaliile sociale, culurale, juridice, de a atrage atenţia asupra procesului de alienare individuală şi colectivă, proces instalat în România postbelică şi amplificat odată cu tranziţia postdecembristă. Iar rolul pe care şi-l asumă – lucru rar în societatea contemporană – este de a crea acea "tensiune culturală a ne-uitării omului faţă de om" (de la Ionuţ Isac zicere) şi de a scoate fiinţa umană din uitarea în care a lăsat-o societatea.

Vom lăsa spre final să se deruleze textul referitor la război, fenomen istoric pe care Florentin Ţuca îl consideră ca fiind o ameninţare la adresa Dreptului. Textul a fost scris şi ca reacţie la modul în care se discută astăzi despre război. "Lumea vorbeşte despre geopolitică cu o uşurinţă absolut inconştientă. Se vorbeşte despre alianţe, despre cine pe cine ar trebui să bombardeze". Şi îşi aminteşte, în faţa studenţilor de la Facultatea de Drept din Bucureşti, de o întâmplare: "Eram pe terenul de tenis şi am auzit un huruit atât de urât, ca şi cum ar fi fost un avion în prăbuşire. Ne-am oprit din meci, ne-am uitat, nu părea să cadă nimic peste noi. Huruitul s-a accentuat şi pe deasupra terenului au trecut două aparate de zbor. Erau avioane militare, cu un şuierat absolut odios. Partenerul meu de tenis mi-a spus: "Îţi dai seama cum ar fi să fie pe bune?". Lipsa acestor proiecţii din partea analiştilor - zişi militari - pe mine mă enervează. Motiv pentru care găsesc că războiul în sine - care pare iminent şi în zonele noastre - este un mare pericol care va ciopârţi Dreptul, şi cel internaţional, şi dreptul statelor afectate".

Finalul textului despre război este unul care ţine loc de concluzie, dar o concluzie dureroasă, alarmantă: "În ceea ce mă privește, eroul necunoscut întruchipat de mica mea statuetă, erou cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie".


Războiul care nu-mi dă pace
Florentin Ţuca


La sfârșitul lui 2013, s-a prăpădit Mikhail Khalashnikov, adulatul  inventator  și fabricant al celebrei arme care-i poartă numele cu fală și rafală de foc automat. Povestea zice că ideea inovatoare i-a venit rusului când acesta se afla pe un pat de spital și auzea camarazi de arme care deplângeau, postbelic, slaba dotare a Armatei Roșii. Era prin 1947, iar de atunci încoace se spune că industria militară sovietică a fabricat și răspândit în lume peste o sută de milioane de exemplare AK 47 (nu știu dacă în inventarul ăsta intră și armele plagiate prin lumea a cincea, dar asta contează mai puțin). Cu adevărat interesant este că celebra armă a fost nu soluția salvatoare în războiul cu naziștii, ci instrumentul prin care omenirea a tot celebrat, așa cum s-a priceput, cu intense focuri ca de artificii, aproape zi de zi, sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale.

Am citit relativ recent un interesant articol despre Mikhail Kalashnikov semnat de  Robert Fisk, reputat și credibil analist care a avut și ocazia să-și întălnească muza față în față (The Independent, 25 decembrie 2013). După ce amintește câteva momente memorabile din biografia medaliatului inventator sovietic și povestește întâlniri proprii cu acesta și cu fiul său, Robert Fisk se întreabă retoric dacă, după atâta sânge cât a curs din țevile kalașnikoavelor, marele Erou al Muncii Socialiste se află acum în rai sau în iad. Întreg articolul este interesant, însă un paragraf m-a mișcat în mod particular. Este acela în care jurnalistul britanic evocă fala lui Mikhail Kalashnikov și emoția cu care rusul povestea despre diversele recunoașteri și pupături istorice pe care le-a primit pe frunte: telefonul de la președintele Putin de ziua sa de naștere; statuia imensă și muzeul care-i poartă numele, ambele edificate în orașul lui natal; medaliile nenumărate și eroismul muncii socialiste; o discuție cu un ministru al apărării din Mozambic care-i mulțumea că imaginea armei sale fusese imprimată pe drapelul național; satisfacția sa că, după un război african regional, bebelușii băștinașilor învingători începuseră să primească numele Kalash. Toate aceste evocări i-au amintit lui Robert Fisk și că cei doi "l" ai cuvântului "Allah" din drapelul mișcării Hamas sunt o imagine stilizată a kalașnikovului. Iar mie, mândria celebrului rus, onorurile care i-au fost acordate și revelația lui Fisk, mi-au adus aminte de întrebări la care n-am răspuns.
 
Cu riscul de a fi sancționat ca naiv, o să încerc inventarierea câtorva.

1. Așadar, prima credulă curiozitate: cât de rău (și cât de necesar) este războiul? Având în minte toate atrocitățile cauzate de confruntările militare, toate crimele, mutilările, distrugerile, nenorocirile și haosul aferente, plus crizele postbelice, fiecare dintre noi am fi înclinați să zicem, fără ezitare, că războiul este cea mai mare pacoste care dezumanizează omenirea. Este motivul pentru care Kalașnikov, păcătosul, are un loc rezervat în iad, unde probabil șade lângă Stalin. Se vor auzi însă vocile unor mari înțelepți și luminați filozofi care vor pleda că măcelurile militarizate fac parte dintre legitățile funcționării planetei, că ele au rolul lor în ecosistemul mondial și că violența este inerentă naturii umane. Homo homini lupus, alea jacta est, les jeux sont faits. Ei vor accepta, concesiv, că războiul este un rău dar, dintr-o perspectivă stratosferică, vor susține că este exemplul absolut de rău necesar: războiul ca formă de exorcism, războiul ca șansă a învierii, războiul ca supremă expresie a selecției naturale. Nu țin să provoc o dezbatere în direcția asta, nu am înțelepciunea necesară, nu mă pricep. Dumnezeu știe… În ce mă privește însă, ca să pot să-mi duc dubiile lumești până la capăt, țin să mă mulțumesc cu prozaica premisă că, oricât o fi de necesar pentru zei, războiul rămâne, pentru muritorii de rând, un imens rău, o mare și teribilă catastrofă.

2. Dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), cum de acceptăm cu atâta ușurință ca niște demenți să decidă că necesitatea asta este imediată și este subordonată intereselor lor meschine și umorilor lor de moment? Cum de tolerăm declanșarea unor conflicte militare cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional, adică a normelor pe care comunitatea internațională le-a adoptat imediat după sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale tocmai în scopul de a preveni altele? (Descălecarea trupelor NATO în Irak și Afganistan în 2003 reprezintă, probabil, cel mai potrivit și recent exemplu, dar nu e singurul. Foarte discutabile din perspectiva normelor juridice sunt și intervențiile militare din ultimul deceniu ale Rusiei în Georgia, ale Franței în Mali, ale Israelului în Siria, bombardarea Libiei etc.) Mai departe, cum de acceptăm ca vinovații pentru crimele de război (da, se scrie cum se aude, "crime de război") să rânjească pe ecranele televizoarelor fără urmă de regret autentic și de sinceră căință și fără ca cineva să fi îndrăznit măcar să-i tragă la răspundere. (Îmi amintesc  de o audiere a lui Tony Blair într-o comisie care investiga legalitatea invaziei în Irak pe care am urmărit-o în ianuarie 2011 în direct la BBC. Blair, încărunțit de destin și de temerea că cineva îi va cere, într-o bună zi, socoteală, constata că socoteala pe care i-o cereau membrii comisiei de anchetă era destul de formală și amicală. Aceea însă pe care o reclamau privirile care-i străpungeau ca niște gloanțe ceafa încărunțită semăna cu un rechizitoriu ce-i refuza dreptul la orice apărare. Erau privirile aistenților la dezbateri care își pierduseră apropiații pe frontul deschis undeva departe de casa și de înțelegerea lor. Oameni care, în fața regretelor formale exprimate de Mr. Blair, n-aveau decât puterea unui singur strigăt de protest: "It’s too late!") În continuare, în același registru al curiozităților retorice, cum se poate ca o revistă de prestigiul de care se bucură The Economist să vorbească despre potențialul "succes" al unui război împotriva Iranului (The Economist, “Bombing Iran, 25 februarie 2012) și cum de International Herald Tribune publică texte care încurajează intervenția militară în Siria pe motiv că, "deși ilegală, este legitimă" (Ian Hurd, "Bomb Syria, even if it is illegal", International Herald Tribune, 29 august 2013)? Cum de nu hohotește mapamondul de râs-plâns în fața apărărilor lui John Kerry care, încolțit pe tema unei potențiale intervenții americane unilaterale în Siria, anunțate ca certe, la vremea respectivă, de Casa Dalbă, s-a repliat în colțul clasei cu genunchii pe coji de nucă și a jurat că intervenția militară va fi "incredibil de mică" ("unbelievably small"). Cum adică, "unbelievably small"?!... Ne vor tăia doar urechile, nu și capul?!... Incredibil de bine, într-adevăr. Stați liniștiți, pagube colaterale vor fi doar femeile și copiii, no problem, sir, așa că trecem mai departe.

3. Mai departe, unde ne confruntăm cu altă naivă curiozitate: dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), nu strigătoare la Dumnezeu sunt trilioanele și trilioanele alocate bugetelor militare în condițiile în care planeta suferă de sete și sărăcie? Conform statisticilor, peste jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi, în condițiile în care regimurile politice care și-ar putea ajuta proprii săraci se concentrază pe "înzestrare militară". Ce cinică și expresia asta, bombele ca zestre…

4. În continuare, dacă admintem că războiul este rău (chiar necesar să fie), de ce este atât de glorificat și slăvit? Știu și admit că națiunile au nevoie și ele de mituri și modele eroice. Știu și admit că au existat războaie drepte, în slujba unor cauze juste și legitime (jus ad bellum, dreptul la război). Știu și admit, în fine, că eroii acelor războaie drepte merită cinstiți (recunosc că am rezerve față de mitizări și elogii idolatre). Da, cred că Churchill a fost un erou. Eroi or fi fost și alții care chiar s-au identificat cu cauza nobilă a neamului lor. Și totuși, acceptând toate astea, de ce eroismul este asociat și în zilele noastre, înainte de toate, cu cinicul și stupidul șablon "fapte de arme"? De ce, dacă și războaiele drepte aduc moarte și nenorociri, trebuie să le glorific pe prima pagină a manualului de istorie (e ca și cum eu mi-aș trece în c-v-ul personal că, în legitimă apărare fiind, i-am spart dinții agresorului și i-am scos ochii). De ce figurile grandioase ale istoriei scrise sunt mareșalii și generalii și nu scriitorii sau savanții? De ce imnurile naționale ale omenirii mileniului trei sunt marșuri de luptă, scandări războinice și apeluri la supt sângele dușmanilor (negreșit "barbari")?  De ce zilele naționale de la noi și de aiurea sunt aniversate prin parade de modă militară, cu defilarea pe War Fashion Avenue a ultimelor colecții de tancuri en vogue, a  kalașnikoavelor haut cuture, a grațioaselor rachete cu rază de acțiune trendy și a noilor branduri de bombardiere de lux, toate laolaltă proaspăt sfințite de soborul de sfinți? Respect pentru tradiție, vor zice unii. Dacă de tradiție e vorba, niște călușari ori alte dansuri păgâne sau tribale n-ar fi fost mai potrivite?, mă întreb. Arc de triumf, glorios arc de triumf peste timp, vor replica alții.  Aici aș rămâne fără răspuns pentru că m-aș încurca în definiția "gloriei" și a "triumfului" și m-aș bloca în fața clișeelor de plastic, pompoase și expirate. Despre asemenea șabloane, la întrebarea care urmează.

5. Dacă tot acceptăm că este rău (chiar necesar să fie), de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? "Război sfânt" (ce oribil oximoron!), "eroism pe câmpul de luptă", "căzut la datorie", "erou care și-a dat viața pentru țară", "căzut pe teatrul de operațiuni", "răpus în ostilități", "jertfit pentru un viitor mai bun"… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. Și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo? Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?

6. Și-aș mai avea o ultimă curiozitate absolut retorică: cum se scrie, de fapt, istoria? Ce vor afla strănepoții noștri despre anii trăiți de noi? Ce vor învăța ei din și despre Revoluția română și despre războiul din Irak, de exemplu? Din păcate pentru mine, habar nu am. Ce mi-aș dori însă este ca, dacă istoria se va scrie tot în termeni de eroism, glorie și măreție, locurile centrale ale lui Alexandru cel Mare și Napoleon să fie cedate lui Enstein și Mozart, iar cel al lui Mihai Viteazul, lui Brâncuși. Iar imensa statuie a lui Kalashnikov să fie topită și din ea fabricate milioane de portrete dedicate eroilor dumneavoastră, eroi necunoscuți și fără baionetă. În ceea ce mă privește, eroul necunoscut întruchipat de mica mea statuetă, erou cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie.
 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Unde va fi atunci România noastră? Va mai fi? - VIDEO

Joi, 23 Noiembrie 2017
244

"Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale,/ Trei turme de miei..." fără ciobănei! Cei trei ciobănei - "unu-i moldovan,/ unu-i ...

BRÂNDUȘA COVALCIUC - CIOBANU, un destin construit prin cântec!

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
3345

S-a născut în prima zi de primăvară, pe 1 martie 1964. Mama Eleonora își amintea mai târziu cum, în Maternitatea din Dorohoi, mogâldeața de fetiță pe care o ținea...

"În largul nostru". Un spectacol despre manipulare și adevărata libertate! FOTO, VIDEO

Miercuri, 22 Noiembrie 2017
411

Ce legătură poate fi între o plută cu naufragiați și un studio de televiziune? Ce sens are foamea într-un întins de apă și cum ucide ea "în direct"? Teatrul Mi...