EPISTIMIA DĂNILĂ, măicuţa care a botezat peste 2000 de prunci!

EPISTIMIA DĂNILĂ, măicuţa care a botezat peste 2000 de prunci!

Maica Epistimia Danila
cartea Monahii ortodoxe purtatoare de lumina...

Într-o ţară care cânta pe stadioane comunismul înfloritor, ele au trăit o istorie zbuciumată. Lumea le-a fost atunci încercare şi ispită, dar parcă nicicând nu au fost mai departe de lume şi de oameni ca acum. Îmbrăcate în negru, şonticăind cu greu prin biserică sau alunecând odată cu timpul pe aleea lungă a mănăstirii, urmărite de batalioane de mâţe, măicuţele de la Agafton s-au împăcat cu tăcerea care le acoperă de ani buni mănăstirea. Bătrâne şi bolnave, îşi duc aplecate de spate credinţa, participă la slujbe şi se roagă pentru botoşăneni şi pentru conducătorii acestei ţări.

Puţini botoşăneni ştiu drumul spre mănăstire. Turiştii de departe nici atât! Chiar dacă în cimitirul Mănăstirii Agafton odihnesc mătuşile lui Eminescu! Chiar dacă poetul botoşănean petrecea zile întregi aici, în linistea de har şi pace a Agaftonului multisecular.

Nici la aniversările sau comemorările lui Mihai Eminescu nu mai coboară nimeni în Agafton. Însă măicuţele şi părintele ieromonah Siluan Antoci, slujitor la sfânta mănăstire, îl cinstesc an de an pe Eminescu. Sunt înmormântate aici mătuşile lui Mihai: Olimpiada, Fevronia şi Sofia Iurascu, surori bune ale mamei poetului, Raluca Iurascu.


O altă administraţie, interesată de turismul cultural şi, de ce nu, religios, ar crea cărări nesfârşite către Agafton! Botoşănenii, sensibili la credinţă şi impresionabili la nevoinţa măicuţelor din mănăstiri, preferă, însă, să parcurgă sute de kilometri şi să ajute alte mănăstiri! Aici, aproape de noi, pereţii unui lăcas de cult ascund drame umane greu de imaginat. Aceste drame sunt trăite însă într-o pocăinţă exemplară, într-o credinţă curată, fără strigate de ajutor!

Mănăstirea Păcii, lăcaş uitat de vreme!

Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60, monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.

Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt!  

În urmă cu vreo 10 ani, Instituţia Prefectului, prin pomposul pe atunci Compartiment de integrare europeană, iniţia un proiect de înfiinţare a unui Parc de Agrement şi Educaţie Culturală Mihai Eminescu, pe axa Complex Memorial Ipoteşti, Lac, cetăţile dacice de la Stânceşti şi Mănăstirea Agafton, ceea ce presupune investiţii pentru refacerea satului în scop turistic, cultural şi educativ. NU s-a făcut nimic până acum...


Pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat. Urmărite de securitate în toţi anii, monitorizate, ameninţate, alungate, astăzi îşi poartă în tăcere anii. Neştiute, necunoscute. Mulţi botoşăneni merg în continuare la mănăstirile umblate de milioane de oameni, întreţinând pe pământurile sucevene adevărate afaceri prospere care funcţionează pe lângă lăcaşurile de cult din Bucovina. Aici, la câţiva kilometri de oraş, o mână de maici se roagă în tăcere pentru noi.

Monahia Epistimia Dănilă, o viaţă greu încercată!

Monahia Epistimia Dănilă s-a născut pe 7 ianuarie 1931, în Vorniceni, fiind prima dintre cei şapte copii ai familiei. Primele patru clase le-a urmat în sat, şi încă trei mai târziu, la Mănăstirea Agafton, unde intră de la 14 ani. Zece ani mai târziu, în 1955, este tunsă în monahism. Bucuria călugăriei avea să fie umbrită de cumpliţii ani ce vor urma. În 4 februarie 1960 este izgonită din mănăstire, în urma Decretului 410 din 1959.  

Aproape 20 de ani, din 1962 până în 1985, lucrează ca infirmieră la secţia de nou-născuţi a Spitalului Judeţean Botoşani. Botează aproximativ 2000 de copii născuţi vii, dar aflaţi în pragul morţii, mulţi dintre ei cu şanse mici de supravieţuire.
 
Se întoarce la Agafton în 1990, unde se află şi astăzi.

Intrată de copilă în mănăstire, la început a lucrat la covoare, în atelier. Covoarele lucrate de măicuţe erau luate de stat şi trimise în străinătate.

După decret, în 1959, s-a arătat pustia!

Au primit ordin să plece, pentru că se desfiinţează mănăstirile! Comuniştii au venit cu camioanele, urcau maicile şi le duceau. "Veneau în aşa fel, că dacă nu erai în chilie, ei puneau lacăt şi rămâneai afară cu ce erai pe tine, nu te mai lăsau să mai iei ceva din casă, te puneau în camion şi hai... ca pe animale, aşa ne-au scos în camionul acela, da! Cum ieşea din casă o maică, veneau şi puneau sigiliul pe uşă, aşa încât nu mai avea voie să intre în casă", mărturiseşte Maica Epistimia într-un interviu ("Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", de Ieromonah Siluan Atoci, Editura Doxologia, 2012).

Plecarea de la mănăstire întrece orice închipuire, ca într-o scriere de Dostoievski. Câteva maici au ajuns la Agapia, şi mai puţine pe la Suceviţa. Cele mai multe au purces în lume. "N-aveam cu ce să ne îmbrăcăm. Aveam un capot pe mine, în luna februarie, când era un ger aşa de mare şi nu aveam cu ce mă îmbrăca".  

Unele maici s-au aşezat în faţa camionului. "Da! Au zis maicile că mai degrabă "calcă-ne cu maşina decât să ne scoţi afară!". Dacă aţi şti ce plâns, ce răcnete erau acolo în acele momente îngrozitoare! Maicile ieşeau din casă şi răcneau, altele plângeau, era ceva de neînchipuit. Era iarnă şi era frig cumplit afară".

Le-au scos pe 2 februarie 1960. Ziua Întâmpinării Domnului. Ca să le mai îmbuneze sufletele, părintele protopop a venit şi le-a întins câte 600 de lei, "de cheltuială". Maica Epistimia a refuzat. "Eu nu am vrut să-i primesc. Am zis că am avut ascultare în mănăstire şi nu vreau să fie ascultarea mea plătită".

"...cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile"

În capot, cu spatele încovoiat de povară, Maica Epistimia a plecat în lume. Pentru ea, lumea mare era în Botoşani, unde a lucrat tot la covoare la început.

În lume, nu au scăpat de urmăritori. Din când în când, securitatea le vizita "pentru a vedea cum ne comportăm şi dacă ne conformăm situaţiilor". Nu aveau voie să poarte fustă lungă, "veneau cu foarfecele să ni le taie, în special nouă, care eram mai tinere". Dacă nu ascultau indicaţiile, erau ameninţate sau chemate la poliţie.

"Uneori îmi doream să fi murit decât să trăiesc clipele alea, dar Maica Domnului m-a salvat, mă întărea. Din toate părţile eram izgonite".

A stat la o gazdă, într-o cameră fără sobă. "Aveam o pernă rezemată pe un perete şi după perna aceea era zăpadă şi aşa adormeam". Mai târziu a adus o sobă şi a scos prin perete, afară, burlanul pentru fum. De frică să nu iasă scântei şi să provoace vreun incendiu, de multe ori adormea fără foc. De mâncare pregătea la o lampă cu gaz. "La început cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile".

Apoi a lucrat la Maternitate, la secţia de nou-născuţi. S-a mutat într-o garsonieră cu căldură, apă. Cu cât treceau anii, cu atât gândul că se va întoarce la mănăstire se îndepărta tot mai mult. Cu toate acestea, nu s-a gândit niciodată la căsătorie.
Părintele Galaction, unchiul Maicii Epistimia, era şi el urmărit de securitate. Îl ajutase mult pe viitorul Patriarh Teoctist. "Unchiul meu l-a dat pe PF Teoctist la liceu, la Piatra Neamţ. Pe urmă la celelalte şcoli pe care le-a urmat. Preafericitul îl numea pe unchiul meu tată pentru ajutorul dat. Când era episcop la Iaşi, PF Teoctist totdeauna venea la mănăstire să-l viziteze pe părintele Galaction. Unchiul meu ţinea mult la dânsul".

A botezat peste 2000 de copilaşi!

În Maternitate a botezat mulţi copii. Dacă vedea nou-născuţi "slabi şi bolnavi" sau născuţi prematur, le îndemna pe mame să îi boteze repede, să nu moară nebotezaţi. "Am învăţat la şcoala de religie cum trebuie să facem. Spuneam aşa: "În numele Tatălui, Amin" şi stropeam cu aghiazmă. Dacă nu era aghiazmă stropeam cu apă. Luam de la robinet apă şi stropeam copilaşul. Apoi spuneam mai departe: "şi al Fiului, Amin şi al Sfântului Duh, Amin", şi "se botează robul lui Dumnezeu...". Pe urmă făceam cruce deasupra lui şi spuneam Tatăl Nostru şi Crezul. Dacă era băiat îi ziceam Ioan, dacă era fată îi ziceam Ioana. În 25 de ani am spus cuvintele de botez la peste 2000 de copilaşi!".

A văzut multe minuni. Copii născuţi prematur, sub un kilogram, care după ce au fost botezaţi au supravieţuit. "Cunosc o maică la Agapia, care vine la mănăstire la noi, şi căreia i-am zis să mă pomenească atunci când va auzi că am murit; eu am botezat-o. Cunosc un profesor la Băiceni, pe care l-am botezat, iar mama lui, când vine în vizită, îmi aduce câte o pâine şi struguri".

"Orice făceai erai urmărit şi peste tot erau infiltraţi spioni de la securitate şi de la partid".

S-a reîntors la Mănăstirea Agafton în 1990. "Eu am tras clopotul prima dată!".

De atunci au mai trecut 25 de ani. De libertate, dar de crunte încercări. Însă nimic nu mai tulbură pacea Maicii Epistimia. Pentru că, după 30 de ani de vieţuire printre oameni, şi-a găsit din nou locul acasă la ea, în Agaftonul Păcii.
 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
1173

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...

22 septembrie: Se năștea la Vorniceni călugărul în fața căruia mai târziu s-a închinat Prințul Charles al Marii Britanii!

Vineri, 22 Septembrie 2017
1564

Parintele Dionisie Ignat s-a nascut in 22 septembrie 1909, in comuna Vorniceni din judetul Botosani, intr-o familie de tarani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Ta...

PROMISIUNEA. Sute de botoșăneni au fost martori ai unei povești în care dragostea face istorie!

Joi, 21 Septembrie 2017
1997

Pe 21 septembrie, armenii își sărbătoresc independența. Pe 21 septembrie, armenii stau cu capul sus în fața istoriei, chiar dacă ea, istoria, nu se încumetă încă să-i ...