ELENA MÂNDRESCU: "Avem nevoie de oameni puternici care să iasă în faţă. Generaţiile care vin vor întreba: Ce aţi făcut, oameni buni, de ce aţi tăcut?"

ELENA MÂNDRESCU: "Avem nevoie de oameni puternici care să iasă în faţă. Generaţiile care vin vor întreba: Ce aţi făcut, oameni buni, de ce aţi tăcut?"

ELENA MANDRESCU

Fiecare poveste are un drum al ei. A scrie despre un om e aidoma unei călătorii. Din când în când te opreşti şi însemni în ţărna memoriei o sclipire, un gest, o strălucire a voii pe care nu i-o bănuiai. Nu cobori privirea, nu poposeşti de unul singur, oricât de îmbietoare ar fi umbra sau cât te-ar ispiti odihna. A scrie despre un om e ca şi cum l-ai privi din spatele oglinzii. Nu îi vezi chipul, dar îi simţi bucuriile, spaimele, grijile, frumuseţile trăirii, tristeţile, chiar şi urcuşurile duhovniceşti.

Pe Elena Mândrescu am întâlnit-o mai întâi sub un soare tomnatic. Am rugat-o să vorbească despre o tânără interpretă care atunci îşi lansa primul album. M-a impresionat prin generozitate, prin risipa de vorbe frumoase şi bucuria împărtăşirii lor. În altă zi a venit să vorbim din nou. M-a lăsat să intru în toate cămările sufleteşti, să scotocesc, să întreb. Despre părinţii care au lăsat satul şi tot trecutul pentru ca fiica lor să poată construi un vis, despre muncă şi perseverenţă, despre familie, oameni, fapte, întâmplări.

Elena Mândrescu priveşte oamenii din înălţimea scenei. Nu par nici mai mici, nici mai neînsemnaţi decât îi vezi pe stradă, printre necazurile lor. În sala de spectacol o aplaudă pe ea, îi caută privirea, se sprijină pe cântecul ei. Numai că Elena Mândrescu nu rămâne acolo, în privirea înaltă a publicului ei. O găsim printre oameni, uneori printre nevoiaşii cei mai de jos.

A cântat "Rugăciunea" lui Mihai Eminescu într-un fel unic, tulburător. Dar Elena Mândrescu nu doar cântă, ea mărturiseşte şi ne îndeamnă pe toţi să facem asemenea. "Poporul acesta are o limită", îmi spune fără să iasă din blândeţe, dar însemnând pe masă, cu palma hotărâtă, muchiile dârzeniei creştine.


Copilăria: Bătrâna ţigancă, tanti Ghiorghina şi satul care devine nume de artist!
  

-De unde veniţi, doamna Elena Mândrescu?

-M-am născut într-un sătuc pe valea Jijiei, se numeşte Călugăreni, în comuna Ungureni. Mama era din Călugăreni, tata din Mândreşti, două sate alăturate. Mai târziu am împrumutat acest nume, Mândrescu, de la satul tatălui meu, pentru a nu-l supăra prea tare pentru că mi-am schimbat numele. M-am născut în acest sătuc unde erau oameni foarte simpli. Oamenii ascultau muzică populară, se duceau la biserică. Aveam o vecină care era un adevărad rapsod al zonei, ştia tot felul de cântece şi descântece. Primul meu cântec de la ea l-am cules mai târziu, de la mătuşa Gheorghina. Aici am luat primul contact cu muzica.

Evoluţia mea a fost foarte rapidă. Am început să cânt la serbările şcolare, mergeam la concursuri şi am câştigat multe premii. Directorul şcolii le-a spus părinţilor că ar fi bine să merg la oraş, pentru a urma o şcoală de muzică şi astfel să nu mă pierd. Părinţii au luat atunci hotărârea de a pleca din sat. Aveam deja 10 ani.

-Ce a însemnat plecarea din sat?

-A însemnat o mare tragedie. Plângeam toţi pentru ce lăsam în urmă. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Eram şi singurul copil la părinţi, eram foarte iubită de rude, bunici, unchi, dar şi de oamenii din sat. Oamenii erau uniţi şi foarte omenoşi. Simplitatea s-a mai pierdut în timp, am pierdut multe noi în partea asta a ţării, pe plan economic, dar credinţa şi omenia nu cred că s-au pierdut.

-Părinţii ce făceau?

-Părinţii erau oameni simpli, muncitori. Tata lucra în oraş, la CFR, de aceea a fost şi mai uşor să ne transferăm la oraş. Dar a fost grea plecarea din sat. Oamenii mă simţeau că sunt de-a lor. Şi azi, când merg acolo, mă îmbrăţişează. Şi eu i-am iubit pe ei. Probabil că au simţit această sinceritate a mea sufletească.

-Care sunt oamenii care vă vin astăzi în minte, din copilăria de la Ungureni?

-Erau nişte bătrâne care îmi erau foarte dragi. Una nu mai avea pe nimeni, mergeam des şi o îngrijeam, îi duceam ciocolată, îi făceam baie, o spălam. Lucruri pe care astăzi mă gândeam cum puteam să le fac, la vârsta aceea. Mai era o bătrână ţigancă în satul nostru. Eu eram singura care o salutam şi vorbeam cu ea. Nu avea altceva să îmi dea decât nişte pere. Mergeam acasă cu perele, o rugam pe mama să îmi dea nişte lapte să îi duc înapoi. Aşa mi-am petrecut copilăria, cu aceşti oameni.

-Nu v-aţi rupt definitiv de sat.

-Nu, pentru că aveam acolo bunicii, aveam rude. Mă întorceam deseori în sat. Când mi s-a cerut, la Şcoala Populară de Artă, un repertoriu, am luat un magnetofon şi am plecat să caut folclor în zona mea. Şi am început cu mătuşa Gheorghina.

-Câţi ani aveaţi?

-Cred că vreo 16 ani. Foarte tânără. Acum îmi dau seama că eram foarte tânără, dar asta îmi doream, acesta a fost visul meu, să devin interpretă de muzică populară. Şi m-am ţinut de muzică.

-Gestul părinţilor de a renunţa la tot pentru visul copilului lor este, şi el, unul extraordinar.

-Desigur! Au făcut acest pas pentru mine. Au lăsat tot şi au venit la oraş.


Muzica: Şcoala Populară de Artă, Filarmonica, Rapsozii şi Maestrul!

-Cum aţi urmat visul, la oraş fiind?

-Mai târziu am mers la Şcoala Populară de Artă, la canto popular. Acolo am găsit-o pe Alexandra Mircea, corepetitor un domn Bulgaru. Am intrat în acea clădire a Şcolii Populare de Artă, unde făcea şi Filarmonica repetiţii. Şcoala Populară de Artă făcea pe vremea aceea spectacole împreună cu Filarmonica, un fel de producţii. Apăream şi eu în spectacole, aşa m-au văzut cei de la Filarmonică şi au început să mă solicite pentru spectacolele lor proprii.

-Ce a însemnat colaborarea cu Filarmonica?

-Foarte mult! Era o etichetă, erau muzicieni adevăraţi. Era vorba despre orchestra de muzică populară a Filarmonicii, pe vremea aceea dădeau multe spectacole pentru că aveau un plan financiar de îndeplinit.  Aduceau interpreţi din toată ţara, cu instrumentiştii lor foarte buni, spectacolele erau foarte apreciate. Eram o copilă, cred că aveam vreo 18 ani.

-Au fost primele spectacole adevărate, profesioniste, la care participaţi. Ţineţi minte momentul în care aţi conştientizat că sunteţi printre profesionişti?

-Eram într-un turneu prin Bucovina, cu mari emoţii pentru mine. Cântau nume mari pe vremea aceea, iar invitaţi mai erau şi Stela Popescu, Arşinel. Cântau Laura Lavric, Angela Moldovan. Foarte multe turnee făcea Filarmonica cu doamna Angel Moldovan, am cunoscut-o, era o femeie deosebită. Eu eram foarte tânără, foarte încrezătoare că pot să fac şi eu ce fac aceşti mari artişti. Mai târziu mi-am dat seama cât de greu este să faci asta profesinist. Am învăţat mult de la ei, a fost o şansă pentru mine să merg în aceste turnee. Aşa am devenit mai cunoscută în zonă, am intrat în atenţia specialiştilor noştri, a oamenilor de cultură.

-Următorul pas, după Filarmonică, a fost întâlnirea cu domnul Cobâlă...

-Între timp am mai cântat cu o orchestră din Suceava, era dirijor maestrul Viorel Leancă, cu o orchestră de aici, de amatori. Apoi am venit să repet cu Orchestra Rapsozii Botoşanilor pentru concursul Satule, mandră grădină, de la Bucecea. Aveam vreo 19 ani.  Aveam un repertoriu al meu, adunat din zona mea. Maestrul Cobâlă mi-a spus că sunt bune. Cred că a apreciat efortul meu. I-a plăcut. Am pregătit pentru concurs un bocet. Deci primul meu cântec mai important, pe care l-am şi înregistrat în radio, a fost un bocet. De pe atunci am simţit că nu sunt înclinată spre cântecul de joc, mă atrăgeau doinele, bocetul. Am cântat acel bocet, dar exact aşa cum îl cânta tanti Gheorghina la ţară. Cred că asta a impresionat şi specialiştii, am luat şi premiu atunci. Asta a fost întâlnirea cu Rapsozii Botoşanilor, maestrul Cobâlă mi-a propus să colaborez cu orchestra o perioadă de timp. O să mai vii în spectacole?, m-a întrebat. Am mers. La un moment dat s-a dat concurs la orchestră, m-am înscris şi am intrat. Din 1983 sunt la Rapsozii Botoşanilor.

-Rapsozii Botoşanilor a avut două perioade, cea de până în 89 şi după 90. Cum aţi simţit acel moment al schimbării?

-A fost o cotitură atunci, pentru că noi aparţineam de sindicat până în 1989. Nu ştiam cine ne va prelua, cum va fi, dar ne-a preluat atunci Consiliul Judeţean, unde era la vremea aceea domnul Viorel Alexandru, care a fost şi este un iubitor de folclor. Maestrul Cobâlă s-a luptat foarte mult atunci să avem un statut, de aceea îi şi datorăm foarte mult, s-a luptat nu doar pe plan profesional, aducând orchestra la forma care este astăzi, cu înregistrări în radio, dar a impus-o pe plan naţional, chiar internaţional.


Familia: Reunirea întru muzică, evadarea spre medicină!

-Aveţi peste trei decenii în Orchestra Rapsozii Botoşanilor. A însemnat acest fapt împlinirea visului din copilărie?

-A fost ţelul meu! Nu mi-am dorit altceva. La un moment dat mi s-a propus să merg la Ciocârlia, la Bucureşti. L-am cunoscut pe soţul meu, care era militar, lucra în Ministerul de Interne, şi era varianta cea mai bună, el să rămână în Bucureşti, era la judiciar, şi eu să vin la Ciocârlia. Nu am vrut. Am fost legată de această zonă. Aş fi făcut o greşeală să plec, m-aş fi îndepărtat prea mult de această zonă, mă pierdeam.

-Încă o dată, precum în copilărie părinţii lăsau satul în urmă ca să-şi ducă fiica la oraş, o altă persoană dragă a renunţat la ceva pentru ca dvs. să faceţi muzică după cum vă cere sufletul.

-A fost mai bine. Soţul meu era şi el din zona noastră. Eram destul de maturi, am discutat serios, el îşi dorea să fie aici. A procedat corect. Mai mult, el a fost transferat la Botoşani în octombrie 1989, şi în decembrie a început Revoluţia. El lucra chiar în Piaţa Romană, ar fi fost foarte expus, în plinul evenimentelor. A venit la timp!

-Rămânem tot în zona familiei. Şi vreau să vorbiţi despre fiica dvs., pe care am văzut-o într-un clip, vă stătea alături. Fiica despre care doamna Marioara Murărescu vă spunea că veţi creşte o mică-mare-vedetă. Vă calcă pe urme?

-Fiica mea ar fi avut talent, avea ureche muzicală, dar am ferit-o de zona aceasta, deşi doamna Marioara Murărescu mă sfătuia să o las să cânt. Dar fiica mea nu se manifesta foarte tare, cum eram eu, să cânte, să îşi dorească să înregistreze. Ştiam că e un drum foarte greu şi că, dacă nu va reuşi, va suferi. Asta am vrut, să o feresc de suferinţă.

-Ce profesie şi-a ales, care să nu-i aducă suferinţa asta?

-A ales medicina, este în ultimul an. Am fost fericită când a intrat, m-am gândit că este o profesie în care va lucra tot cu oamenii şi că va face mult bine oamenilor. Asta sper să facă fiica mea. Şi este conştientă de ce misiune are.

-Este singurul copil?

-Singurul, şi îmi reproşez că nu am mai făcut un copil sau doi.  Avem peste 25 de ani de căsnicie şi a rezistat bine, chiar dacă spun unii că familiile de artişti nu rezistă. Nu contează profesia într-o căsnicie, soţului meu i-a plăcut muzica populară, nu m-a desconsiderat niciodată, din contră, m-a ajutat cum a putut. M-a înţeles când eram stresată, cu emoţii. Asta a contat. Şi-a iubit copillul, m-a ajutat în creşterea lui. Nu spun că nu au mai fost discuţii, contraziceri, chiar foarte mari. Nu am fost de acord cu multe puncte de vedere, dar am găsit o cale de a merge mai departe.   


Profesia şi oamenii ei: Bogaţi sufleteşte. Cum a prezentat la radio o emisiune în direct!

-Aţi întâlnit mai târziu artişti pe care, în copilărie, îi vedeaţi la televizor, oameni lângă care atunci nu visaţi că veţi cânta. I-aţi găsit aşa cum îi bănuiaţi sau au fost şi artişti care v-au dezamăgit?

-Am avut ocazia să cunosc foarte mulţi artişti, comici, la filmări sau în spectacole. Oameni pe care îi admiram. Dintre cei pe care îi respecttam şi îi admiram foarte tare nici unul nu m-a dezamăgit. Nici din punct de vedere profesional, nici uman. Majoritatea sunt bogaţi sufleteşte, cred că şi de asta au reuşit. Au atâta dragoste încât pot să o dăruiască publicului, au o energie pozitivă pe care o transmit cu uşurinţă. De asta ridică sala în picioare. Doamna Sofia Vicoveanca este un om pe care am avut ocazia să îl cunosc. Un om înzestrat de Dumnezeu, altfel nu ai putea să ai succes la public. Doamna Angela MoldovanDoamna Irina Loghin, cu care am făcut şi un turneu al domniei-sale. Foarte caldă, complexă în acelaşi timp. Dar o interpretă pe care nu am cunoscut-o, toată viaţă am apreciat-o şi mi-a plăcut foarte mult cum a cântat, a fost Ileana Sărăroiu. Rămâne pentru mine un model de artist. Nu am cunoscut-o, dar sunt convinsă că nu m-ar fi dezamăgit. Oamenii aceştia sunt atât de dăruiţi de Dumnezeu, de aceea reuşesc! Au atâta bunătate, şi omul simte că ai sufletul încărcat cu dragoste. Nu e nevoie de cuvinte.


(2014, la TVR, filmare pentru 1 Decembrie)

-Este o meserie care se învaţă şi tehnic, în şcoală. E de ajuns ca artistul să cânte pe scenă corect, fără să se implice emoţional, afectiv, fără să comunice cu sala?

-Nu e de ajuns! Am văzut cântăreţi care nu cântă foarte bine tehnic, dar cuceresc sala, au succes. Cred foarte tare în Dumnezeu şi în ceea ce ne dă el. Nu poate să ne dea la toţi la fel. Unul are mai puţin, altul mai mult. Este felul tău de a fi, asta simte publicul. Dacă ai o inimă strâmtă, aşa cum ne spunea Marin Preda, că noi avem o inimă largă, dar unii o ţin atât de strâmtă că nu încape în ea decât ură… De aceea nu toţi pot strânge în inimă mai multă dragoste pentru a o oferi publicului. Prin cântecul tău, ascultând, oamenii simt. Eu am avut cântece la radio. Oamenii nu mă ştiau, dar mă plăceau. La Radio Iaşi, având multe cerinţe, veneau multe scrisori şi fiind solicitată, cei de la Radio Iaşi m-au chemat să prezint eu emisiunea, în direct. Şi am prezentat, aproape un an de zile. A fost o experienţă extraordinară, mi-a plăcut atât de mult! Vorbeam cu oamenii în direct, trei ore de emisiune. Mă percepeau ca pe una de-a lor, pentru că eu ştiam cum se trăieşte la ţară.

-Aţi înregistrat şi la Electrecord, înainte de Revoluţie, când se ştie că era vorba despre o casă de producţie foarte exigentă.

-La Electrecord se ajungea foarte greu. Am făcut şi înainte de Revoluţie şi după înregistrări la Electrecord. Am mai lucrat apoi cu alte case de producţie, dar nu a fost la fel.


Credinţa: nevoia de mărturisitori şi tăcerea intelectualilor. "Generaţiile care vin vor întreba: Ce aţi făcut, oameni buni, de ce aţi tăcut?"

-Un alt aspect al vieţii dvs., căruia i-aţi făcut loc şi în profesie, este credinţa şi, aş spune eu, mărturisirea credinţei pe care aţi moştenit-o de la părinţi. Când v-aţi apropiat de Dumnezeu?

-M-am apropiat de credinţă încă din copilărie. La ţară nu ai cum să te apropii de folclor dacă nu te apropii de Dumnezeu. Cum ai făcut primii paşi te duce bunica la împărtăşit, te învaţă să te închini. Înainte de 1989 nu m-a oprit nimeni să merg la biserică. La noi în casă se practica, vedeam la părinţi şi făceam şi eu la fel. Nu ştiam foarte multe lucruri atunci. Apoi am citit, am aprofundat. La 20 de ani am avut un impas şi mi-am pus toată nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu m-a ascultat şi asta mi-a întărit foarte tare credinţa. Am devenit în timp practicantă, nu mi-e ruşine să spun acest lucru, toţi ar trebui să mărturisim credinţa, pentru că poate e singurul lucru care ne-a mai rămas, deşi se zbat atâţia să ni-l ia şi pe acesta. Credinţa noastră ne-a făcut puternici şi am putut ţine piept imperiilor, pentru credinţa noastră au murit atâţia oameni. Când citesc cât s-a pătimit în puşcării, câţi sfinţi a dat ţara aceasta… Cum poţi să ponegreşti biserica? Biserica nu este numai Patriarhul. Biserica suntem noi toţi! Sunt în multe locuri în ţara asta oameni care trăiesc în cuvântul lui Dumnezeu. Eu aşa mi-am crescut şi copilul, nu spun că sunt ultrareligioasă, radicală. Eu văd credinţa în primul rând să nu faci rău, dar şi să faci ceea ce spune Dumnezeu. Degeaba spui că nu faci rău, iubeşti şi aşa mai departe, trebuie să faci şi ce spune Dumnezeu.

-Am ajuns într-un timp în care mai greu decât a fi creştin în cămăruţa ta este să mărturiseşti credinţa. Să spui deschis: cred în Dumnezeu şi mărturisesc pe Hristos! Avem nevoie de curajul mărturisirii?

-Avem nevoie de mărturisitori. Mă mir de ce atâţia intelectuali, pentru că sunt vremuri grele, de ce nu ies să vorbească lumii, acesta este rolul lor, şi al filosofilor, să vorbească lumii. Preferă să scrie cărţi în intimitatea lor, dar pentru cine? Oamenii simpli nu ies să cumpere cărţi. Ei ies să cumpere ceapă, cartofi. Atunci intelectualii ar trebui să iasă ei să vorbească oamenilor aici, colo.

-E adevărat că poartă o mare responsabilitate. Spunea Părintele Justin Pârvu: Intelectualilor, mult vi s-a dat, mult vi se va cere!   

-Aşa este. Generaţiile care vin vor întreba: Ce aţi făcut, oameni buni, de ce aţi tăcut? Eu nu am cultura necesară, dar aş avea curajul să spun, să mă lupt. Dar ei sunt pregătiţi, pot învăţa oamenii. Pentru că oamenii sunt rătăciţi, nu mai ştiu pe cine să creadă. Tinerii sunt foarte debusolaţi, dacă nu au din familie o educaţie solidă. Avem nevoie de oameni puternici care să iasă în faţă. Criticăm uşor, ne uităm la televizor, ne lăsăm manipulate de tot felul de idei de acolo şi ne pierdem vremea cu nimicuri. Dar în spate se pierd lucruri importante, care nu se mai pot recupera.

-Lidia Stăniloae, fiica părintelui Stăniloae, povestea că în Germania bisericile sunt încuiate, goale. În Occident bagi o monedă şi aprinzi o lumânare electrică. Credeţi că vom mai rezista mult noi, românii, până când ne va cuprinde acelaşi pustiu?

-Europa a pierdut foarte mult pe plan spiritual. Am rămas ca o rezistenţă aici, şi noi trebuie să spunem Europei: Nu, asta nu ne puteţi lua! Asta avem de mii de ani. Poporul acesta are o limită. Aşa simte românul: acum e sărbătoare, îmi fac cruce, mă duc la biserică… Dacă merge la o nuntă nu o să danseze numai după ritmuri occidentale, tot va simţi nevoia, am văzut asta, vor o sârbă românească. Aşa e sufletul românului. Cei care spun că e primitivism nu sunt sinceri. Să meargă în străinătate să vadă câţi români, intelectuali, primesc folclorul, sunt credincioşi. Noi avem o mare valoare şi vrem să o pierdem şi pe asta.


"Rugăciunea" lui Mihai Eminescu: O mărturisire a credinţei prin cântec

 
-Sunteţi unul dintre artiştii care mărturisesc credinţa prin cântec. Şi nu orice cântec! "Rugăciunea" lui Mihai Eminescu, un produs cultural care rămâne în arhiva de aur a ţării. Cum v-aţi apropiat de această poezie?

-Prin credinţă am fost atrasă spre poezia religioasă. Am găsit această Rugăciune a lui Mihai Eminescu şi mi-a plăcut foarte mult. Ea mai are o linie melodică ce se cantă, dar eu am vorbit cu colegul meu, Dorel Crâşmăreanu, care a reuşit o melodie ce mi-a plăcut foarte mult. După ce am înregistrat cântecul, prin 2005, m-am gândit să vadă cât mai multă lume ce am făcut eu, pentru că era pentru mine o mărturisire a credinţei prin cântec.  

-Aşa aţi ajuns să colaboraţi cu regizorul Marius Rogojinschi…

-Am vorbit cu domnul Marius Rogojinschi, l-am întrebat cum vede această piesă. El a hotărât regia. Mi-a spus că ar prefera să fie şi un copil. Aveam copilul meu, care, neaşteptat, a opus multă rezistenţă. A acceptat greu, dar apoi i-a plăcut cum am lucrat, atmosfera de la filmare. Mi-a plăcut foarte mult cum a lucrat Marius Rogojinschi, îl preţuiesc foarte mult, pentru că acea piesă mi-a adus mult succes. Am filmat în Biserica Sfinţii Voievozi din Botoşani, unde se află o icoană a Maicii Domnului veche şi foarte frumoasă. Părintele Berciuc Viorel mă cunoştea, am înregistrat alături de corul Seminarului Teologic. Această piesă a fost trimisă la televiziuni şi a fost foarte apreciată şi promovată. Şi Memorialul Ipoteşti a achiziţionat-o, pentru a o păstra în arhiva instituţiei.

-"Rugăciunea" a fost începutul…

-Am înregistrat apoi multe cântece religioase, acele pricesne care se cântă de către popor la sărbători mari, colinde, le-am pus pe un CD care se cheamă chiar Rugăciune, apărut la Trinitas. M-am bucurat mult, toate cântecele mi-au adus succes. Inspirată de această Rugăciune, doamna Marioara Murărescu a făcut o emisiune numai cu cântece religioase, am fost şi eu invitată, a rămas o emisiune-document. Am fost invitată la multe televiziuni. La TVR Iaşi am avut o emisiune alături de doamna Angela Paveliuc Olaru. S-a făcut un DVD după emisiunea respectivă care a apărut pe piaţă. Poate aşa aud şi tinerii, şi copiii, şi astfel mergem spre întărirea credinţei noastre.


Mersul prin lume: Boschetari, nevoiaşi, lupte pierdute!

-Cum este Elena Mândrescu atunci când nu poartă costumul popular?

-Nu am fiţe de mare vedetă. Sunt un om obişnuit pe care oamenii îl văd în piaţă, pe care îl găseşti în maxi-taxi pentru că eu nu conduc, dar nu am nicio fobie de maxi-taxi, de aglomeraţii de genul acesta. Mi s-a spus că nu trebuie să apar oriunde, dar nu am această problemă.

-Apropierea de aşa-zişii boschetari cum s-a produs?

-Sunt oamenii încercaţi de soartă… Am pe cineva, în familia mea, care a ajuns în această situaţie. Cu care mă lupt de ani de zile, încerc să îl aduc pe o cale. Nu am reuşit. Este o boală foarte grea. L-am internat, i-am făcut formele, am plătit o locuinţă, am făcut tot ce se poate omeneşte. Nu mai am ce face. Acum, tot ce mi-a rămas este să îi dau să mănânce atunci când are nevoie. Şi îl duc să mănânce la restaurant, la cantine, unde îl găsesc. În felul acesta am intrat într-un fel în mediul lor. Am cunoscut alte astfel de persoane. Am luat haine de acasă şi le-am dus. Aceşti oameni nu au destulă putere de a lupta. Alcoolismul este o boală foarte grea. Oricine poate ajunge în situaţia lor.

-Nu simţiţi compasiune doar pentru că e vorba despre o rudă?

-Nu, am relaţii cu persoane cu nevoi speciale din toată ţara. Ei ne văd la televizor şi mă sună, primesc scrisori multe de la ei, mesaje. Vor să vorbească, nu pot să îi resping. Stau cu ei de vorbă. Văd câtă bucurie au. La Ibăneşti este o persoană cu handicap sever, nu poate merge. Când ajung cu spectacole acolo, sau merg special să îl văd, cu soţul meu, se bucură foarte tare. Iubeşte muzica populară, îmi ştie toate cântecele. Mă sună de sărbători şi îmi spune: Doamna Elena, să ştiţi că pentru dumneavoastră se roagă un şchiop! Mi-au dat lacrimile. La Suceava este un tânăr imobilizat, mă sună mereu, vorbim. Sunt sinceri…

-V-aţi asumat şi această faţă a statutului de vedetă?

-Este o satisfacţie extraordinară. Spun tuturor: să fim mai buni, mai apropiaţi de aceşti oameni, chiar au nevoie de noi. Sunt timpuri grele, dar ca să faci o bucurie e nevoie de atât de puţin!


"Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!"

-Ce le transmiteţi botoşănenilor acum, la început de an?

- Pentru anul acesta doresc tuturor botoşănenilor să aibă un an bun, deşi eu sunt un pic îngrijorată pentru vremurile care sunt, cu situaţia politică şi evenimentele care se petrec în afară…

-Nu conştientizăm, poate, că trăim în aceste timpuri dificile?

-Din păcate, nu! Ne ocupăm în continuare de aceleaşi lucruri mărunte. Le doresc botoşănenilor să fie sănătoşi. Şi atunci când le va fi mai greu să îşi amintească ce a spus Hristos: Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!

 



    
 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

ENESCU 136. Cultura de partid și stropșeala gratuită

Vineri, 18 August 2017
1657

În urmă cu 136 de ani, pe 19 august 1881, se năștea la Liveni George Enescu. Geniul care și-a venerat mama, casa, pământul. Românul care și-a părăsit țara în 1946, o ...

FIXEUR, filmul de care România are astăzi nevoie!

Vineri, 18 August 2017
354

"Fixeur" e viu. Un film care iese din tiparele peliculelor românești - care agresează vizual și psihic prin prim-planurile griurilor comuniste, prin zgomote de fond asurzitoare. Fil...

INTERVIU - "Nu impunem nimănui ce anume să voteze, ci dorim ca toți cetățenii să își spună punctul de vedere!"

Duminică, 13 August 2017
1305

Nicicând familia nu a fost mai aprig disecată, mărunțită, siluită sub lupa intransigentă a cetățeanului. Un demers al Comitetului National de Initiativă Cetățenească, susținut de Co...