DINU DIACONESCU: "Dacă nu vom avea un mare om şi patriot la conducere, va fi vai şi amar de noi"

DINU DIACONESCU: "Dacă nu vom avea un mare om şi patriot la conducere, va fi vai şi amar de noi"

DINU DIACONESCU

Discuţia pe care o purtăm astăzi este una realistă, dureroasă. Un artist român de 60 de ani, surd, care vrea să lucreze, să creeze, să trăiască frumuseţea şi libertatea creatoare, vieţuieşte de ani buni în Franţa. De ce România nu are nevoie de el? De ce România nu ştie să îşi aducă românii acasă?

De mai bine de 40 de ani, cu o încăpăţânare pe care doar Creaţia o poate hrăni, Dinu Diaconescu lucrează sticla, o modelează, îi dă semnificaţie, sens. Sticla lui Dinu Diaconescu nu este doar formă. Ea depăşeşte limitele materialului, devine spirit şi artă, capătă mesaj, ascunde înţelesuri pe care el, artistul, le simte şi le dezvoltă prin culoare, contur, fineţe. "Toţi cei care luptă astăzi pentru libertate, luptă în ultimă instanţă pentru frumuseţe", spunea Camus, iar discuţia pe care am purtat-o cu artistul botoşănean stabilit de ani buni în Franţa nu este decât confirmarea acestui trist adevăr: libertatea, în toate formele ei, înseamnă artă, creativitate, spirit, pasiune. Şi, uneori, dor de pământul care te-a plămădit!

Nascut pe 25 septembrie 1955, în Văculeşti, Botoşani, Dinu Diaconescu a plecat de acasă la 16 ani. A urmat, la Bucureşti, o şcoală profesională. În 1974 s-a întors acasă, următorii patru ani petrecându-i în fabrica de sticla din Dorohoi, la sectorul producţie. După anii de ucenicie, lucrează la studioul de creaţie al fabricii, unde a activat până în 1991, când merge pentru prima dată în Franţa, unde munceste ca sticlar. În perioada 1993-1995 lucrează la studioul de Francoise Cortese ca designer şi artist de sticlă şi face vizite la Murano, în Italia, pentru documentaţie. Se întoarce în Romania, la Dorohoi, în 1995, un an activand alături de Ioan Nemţoi. În 1998 este invitat în Franţa, unde face demonstraţii de artă a sticlei, stabilindu-se în oraşul Paimpol, pe malul Mării Manecii, în Bretagne.

Astăzi are propriul atelier în Franţa, Gasconia, la 100 km sud de Bordeaux. Chiar dacă şi-a împlinit visul de a lucra, de a crea, chiar dacă arta îi este apreciată, Dinu Diaconescu nu are decât un gând: Dorohoiul său, cu atelierele în care a suflat şi a creat, cu oamenii de la care a învăţat. Durerea că ţara lui nu are nevoie de artiştii sticlari îi face ţăndări toate speranţele!

Discuţia pe care o purtăm astăzi este una realistă, dureroasă. Un artist român de 60 de ani, surd, care vrea să lucreze, să creeze, să trăiască frumuseţea şi libertatea creatoare. De ce România nu are nevoie de el? De ce România nu ştie să îşi aducă românii acasă?


Ştiri Botoşani: Domnule Dinu Diaconescu, nu aţi plecat din ţară nici să vă afirmaţi, nici ca să câştigaţi bani. Aţi plecat din România ca să fiţi... artist sticlar. Nimic mai mult!

DINU DIACONESCU: Când am plecat de acasă, am plecat pentru că pot şi vreau să mai lucrez, dar şi de nevoie. Ca să vin aici am împrumutat bani de la un vechi prieten - Cătălin Hrimiuc- artist plastic din Bucureşti, cunoscut de mulţi  dorohoieni, dar, culmea, şi el a luat de la tatăl său pensionar, ca să mă ajute. Plus că mai aveam o datorie la Finante, o mie şi ceva de euro. Eu cred că nici un român nu a plecat de bine. Ştiam că nu voi putea rezista mult la patron, că pentru mine libertatea e mai puternică decât banii. La patron nu ai nici o identitate ca artist, el ia lucrul tău şi spune că el face asta.

-Ce înseamnă să fii artist în Franţa?

-Ca să fii artist în Franţa trebuie să ai atelierul tău, să faci ce-ţi pot mâinile şi capul, să te prezinţi în lume, să te cunoască. Pe francezi cu arta îi cucereşti uşor, dar mă tot întreabă: eşti italian, spaniol? Ca să le tai elanul m-am învăţat  să le răspund râzând şi apăsat - NU, EU AM MARELE PRIVILEGIU SĂ FIU ROMÂN - şi rămân toţi fără replică. Mă amuz bine cu soţia, de când mi-a venit această idee.

-E greu? Ştim ce înseamnă acasă birocraţia, ştim şi că România "funcţionează cu taxe (le)tale"...   

-Să nu creadă nimeni că e uşor. Am fost umilit de multe ori şi eu nu prea rezist la aşa ceva. Nu intru în amănunte, pentru că sunt prea multe. Eu am statutul de Întreprindere individuală, aşa am fost sfătuit şi e bine. Soţia e colaborator şi lucrăm împreună. Taxe, impozite - multe şi cam mari. Dar când am plătit prima dată impozit pe venit am avut o surpriză mare. Eu aveam, la 6 luni de muncă, salariul 1600 euro. Acest venit a fost calculat pentru trei persoane, că soţia nu avea de lucru, şi am primit eu 120 de euro de la finanţele lor. Parca nu puteam să înţeleg, nu funcţiona mintea mea decât pe ideea că trebuia să plătesc eu un impozit şi a fost invers.

Birocraţie ca la noi..., foarte multe hârtii, dar şi o mare diferenţă - când depui un dosar, primeşti răspuns şi  mai ales nu dai nimic şpagă, dar absolut nimic, nu floare  nu cadou, nici nu se discută de aşa ceva. Oamenii au încredere că obţin ce au cerut, dacă au acest drept, şi aşa este. O problemă care m-a deranjat e că se cer multe asigurări şi eu le consider inutile. Am văzut multe bizarerii şi aici, că lumea e lume peste tot.


-Aveţi statut de persoană cu handicap, o altă durere care în România înseamă din nou birocraţie, ignoranţă, drumuri nesfârşite între instituţii şi, nu de puţine ori, lipsa compasiunii. Cum aţi reuşit acolo să lucraţi, să fiţi tratat ca artist, ca om care conduce o afacere proprie?

- Statutul de artist nu are importanţă aici, ci doar să poţi demonstra că eşti bun şi cunoşti meseria. Persoane  cu handicap - depinde şi aici de gradul de handicap. Aşa, ca mine - cu surditate - prima  şi cea mai importantă: nu te poate da afară patronul, indiferent ce faci. Apoi, în caz că faci o societate sau ceva  pe cont propriu, primeşti ajutor în bani, să cumperi ce ai nevoie, să incepi lucrul.

Acum această sumă e 6000 euro şi trebuie să justifici cum ai cheltuit aceşti bani. Iar vă prezint o mare diferenţă - în ţara mea, înainte da a avea societatea la Dorohoi, am încercat de două ori să obţin un statut de persoană cu handicap. IMPOSIBIL. Apoi cât am avut societatea îmi era ruşine să cer aşa ceva. După  ce am văzut că lucrurile nu mai merg şi greutăţile se adunau, am zis să mai încerc o dată. Am fost la Botoşani să depun dosarul, era o doamnă dolofană şi plină de aur. Doar a întrebat dacă am o menţiune în livretul militar că am probleme  cu auzul. Am spus nu şi nici nu a privit măcar în dosar.

Aici, în Franţa, m-am uitat pe net, am scos un formular  şi l-am completat, o declaratie pe propria răspundere  şi o audiogramă recentă. Am pus în plic şi am trimis la casa pentru handicapaţi, pe departament. Am primit repede răspuns că dosarul este bine completat şi va fi studiat. După o lună am scris eu să văd ce se petrece şi am fost invitat la ei. Am primit recunoaşterea ca muncitor cu handicap  şi m-au întrebat dacă doresc o indemnizatie. Am spus că pot lucra, iar doamna a zis: atunci pentru ce am cerut hârtia? I-am explicat că vreau să fac un atelier de sticlărie şi o să am nevoie atunci. A râs toată lumea din birou şi eu mi-am văzut de treaba mea. V-am mai spus că ţin mult la România mea, dar multe nu se pot face acolo din cauza celor care conduc.

-Cum v-a ajutat statul francez să faceţi atelierul?

-După cum aţi văzut, m-am pregatit din timp. După hârtia ca persoană cu handicap, am început să caut un atelier de închiriat. Şi am căutat, unde a mai fost atelier de sticlă, că de obicei gasesti multe amenajări rămase da la precedentul sticlar. Am găsit la un sticlar pe care-l cunoşteam şi cu care am şi lucrat puţin, cu mulţi ani în urmă. La el am discutat  cu fostul primar -Bernard Taulet - din comună, să mă ajute  cu hârtiile. Cu el am plecat împreună la Camera de Meserii şi Artizanat şi am făcut cunoştinţă cu doamna Joelle Dreano, am prezentat foto cu lucrările mele. Cred că am creat o bună impresie şi a promis că face un plan de finanţare şi va urmări ca totul să iasă bine. A fost cea mai importantă persoană din echipa care m-a ajutat şi o mare doamnă. Am fost sfătuit cum să plec de la locul unde am lucrat 3 ani şi obligatoriu trebuia să plec, dar să pot obţine ajutor de somaj. A fost greu, cu 6 luni înainte l-am anunţat pe patron că plec şi să-mi desfacă contractul de muncă cu un articol de lege, să pot obţine somaj. Discuţii peste discuţii, dar am reuşit în final. Am obţinut şomaj, şomaj pe care l-am primit totodată ca ajutor, pentru că am creat întreprinderea mea şi a fost o sumă importantă, pentru handicap, iar câteva mii de de euro, un al ajutor, spun ei -Tremplin Rural- care se dă în comune prevazute pentru dezvoltare, toate economiile mele şi un credit de la bancă, drept  fond de rulment.

-Aţi fost tratat diferit doar pentru că sunteţi cetăţean străin?

-Faptul că am fost cetăţean străin nu a contat deloc, pe ei nu îi interesează asta, ci primează ca tu să reuşeşti să mergi pe propriile picioare. Şi fac o paranteză - era vorba despre un om de 60 ani şi fără auz - în Dorohoiul meu eram considerat terminat. O conditie a fost din partea lor: sunt obligat să stau aici, în această comună, cel puţin 3 ani. Dacă plec înainte sunt obligat să restitui ajutorul.


-De ce nu este posibil să realizaţi aceste lucruri acasă, la Dorohoi?

-Aţi văzut, din cele descrise până acum, care este diferenţa, dar mai sunt multe altele. Iată câteva mai importante, care-mi vin în minte: nu sunt într-o comună turistică, dar e exact cum am gândit eu înainte. Sunt zile când avem în atelier şi buticul nostru multe persoane. În Dorohoi nu aveam într-un an câte persoane trec aici într-o zi. Apoi, oficiile de turism din împrejurimi ne trimit autocare cu turişti pentru demonstraţii şi avem programări până în 20 septembrie. Le explic istoricul sticlei, despre cuptoare, scule şi fac un pic de demonstratii, apoi ei cumpără câte un suvenir, cei care vor. Avem şi butic, avem deja două galerii cu care colaborăm şi au început să vândă, am cunoscut un mare artist internaţional, românul Matei Constantin Negreanu. El e de 40 de ani în Franţa şi a fost impresionat de ceea ce ştiu să fac.

Am fost daţi la televiziune, în ziare, am avut o primă expoziţie personală, într-un orăşel de lângă noi. Deci sunt alte oportunităţi, dar totuşi faptul că sunt român stopează încă elanul multora. Ceva foarte important  - PUTEREA DE CUMPĂRARE. Aici îmi pot permite să fac piese la care lucrez mult timp ca să fie frumoase, să atingă omul la inimă, şi astfel am o şansă să obţin şi preţul meritat. Ca o mică comparaţie - am piese la care diferenţa de preş de la noi şi aici este foarte mare. De 7-8 ori mai mare! E adevărat că folosesc sticlă de foarte bună calitate din Germania, culori la fel, şi finisajul de calitate, dar merită. Vă spun că diferenţa e prea mare între posibilităţile din Dorohoi şi cele din această comună de 1700  de case, situată în Gasconia, la 100 km sud de Bordeaux.

-Intrarea în Uniunea Europeană pare, mai degrabă, că v-a izolat de propria ţară, determinându-vă să vă căutaţi locul într-o ţară mai prietenoasă cu arta, mai înţeleaptă în a proteja artistul, mai dibace în a oferi cetăţenilor posibilitatea de a munci, chiar având statut de persoană cu handicap...

-Mare muncă la noi să faci aşa ceva şi nu primeşti nici un ajutor de la stat. Eu, cel puţin, ca să fac atelier acolo, în Dorohoi, am dat mereu cadouri şi bani pentru o ştampilă, semnături, hârtii, şi după aceea alte cadouri peste tot. Nu ai cum să te dezvolţi cu această meserie acolo. Am avut şi ani buni la Dorohoi, dar intrarea în Uniunea Europeană, pentru cei ca mine, a fost o lovitură. Poate credeşi că sunt nebun, dar aşa este. Aveam nişte clienţi la export, gazul era subvenţionat şi mergea. Când au început reformele şi mărirea preţurilor la gaz, au început problemele. Eu nu puteam să măresc preţul pentru export în raport cu procentele de la gaz. Au început discuţiile, am pierdut un client, doi, a venit criza şi abia-abia reuşeam să plătesc cheltuielile. Nu ştiu încă dacă am reuşit aici, pentru că sunt cheltuieli mari, o să văd asta mai târziu , dar mă bat şi eu  şi soţia să trecem de problemele ce se ivesc.

A fost greu, dar mai este încă. Când am venit aici, soţia vorbea puţin franceza, eu nu aud nimic, ne ajuta şi fetiţa Diana, că a învăţat franceza foarte bine. Soţia mă ajută la cuptor, vinde, vorbeşte la telefon, ambalaj, şlefuieşte piesele, face bijuterii şi e mândră că le vinde.

-Dorul de casă nu poate fi înlocuit cu nimic. Cine poartă responsabilitatea pentru această durere ce vă macină sufletul?

-E greu că gândim mereu acasă, dar ce să fac eu acolo? Aş lucra pentru un sfert din salariul de aici, dar cine mă angajează? Cel mai rău mă doare că fetiţa noastră nu învaţă despre Eminescu şi nu va şti traditiile noastre frumoase şi unice în lume. Asta din cauza celor care conduc şi ne-au obligat să părăsim ţara. Nu o să-i iert niciodată pe politicienii murdari şi avari peste masură, care conduc România spre prăpastie. Eu nu mai am a aştepta nimic bun pentru viitorul copiilor noştri. Îmi amintesc de tata, cum vorbea  cu câte un vecin: poate pentru copiii ăştia se va schimba ceva. Timpul a trecut şi e din ce în ce mai rău.

-Şi totuşi, fiecare dintre noi are nevoie să creadă că schimbarea va veni, că într-o zi veţi reuşi, în România, ceea ce cu atâta muncă aţi realizat în Franţa...

-Nu sunt în locul unde trebuie şi copilul meu învaţă altă cultură, nu am făcut o expoziţie în Botoşani sau Dorohoi, se pierde meseria de sticlar. Cei mai buni artişti sticlari, ca Nemţoi, Tamaian la Sibiu şi Topescu la Tg. Jiu sunt cu politicienii sau în jurul lor, să facă bani, dar nu mai au cuptoare. Singurul care lucrează e Tamaian, dar e şi senator. Arta  nu merge  cu politica niciodată. Marii artişti nu se bagă în mocirlă. Sunt oameni pe care îi stimez mult şi vor înţelege ei ce zic eu, că ne cunoaştem bine.

Apoi avem niste paradoxuri, dificil de explicat. Exportăm gaz şi importăm pe de altă parte. Ori de exportat ar trebui doar ceea ce ne prisoseşte, ceea ce avem în plus. Am intrat în Europa şi ei ne iau tot. Spunea un om mare - au venit francezii  şi ne dau apă din izvoarele noastre - plătim şi banii noştri se duc la Paris la Apa Nova, gazul nostru îl plătim tot la Paris, la GDF Suez, românii mei lucrează pentru Renault şi ei fac profit mare, iar eu  sunt la ei - mă numesc emigrant şi sunt umilit de multe ori. Băsescu a adus americanii, Ponta vrea musulmani. Tinerii de azi sunt fără respect pentru părinţii lor şi pentru bătrâni. Încă puţin şi nu vom mai înţelege de unde venim şi unde mergem. Sfaturile părintelui Iustin Pârvu pentru poporul român trebuie scrise cu litere de aur şi fiecare român să le aibă pe perete. În ceea ce mă priveşte, vreau acasă, dar nu ştiu cum să fac. Eu nu am de lucru acolo, soţia la fel, pentru fetiţa noastră  ar fi un şoc schimbarea acum, mă refer la şcoală. Şi trece trece timpul. Dacă nu vom avea un mare om şi patriot la conducere, va fi vai şi amar de noi. Eu mai sper - că altfel ce m-aş face?

(A consemnat Florentina Toniţă)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

"Lumea mea depinde de noi". Apa nu este o sursă inepuizabilă! FOTO

Vineri, 17 Noiembrie 2017
173

Tema Săptămânii Educației Globale ne-a adus anul acesta înțelesuri ascunse în fiecare cuvânt. O dată în plus este subliniat faptul că nu este loc pentru egoism; tr...

ACS Poli Timişoara- FC Botoşani 1-1

Vineri, 17 Noiembrie 2017
549

FC Botoşani a terminat la egalitate, 1-1, partida disputată în deplasare la Timişoara. Gazdele au deschis scorul în minutul 23 prin Bîrnoi ce a primit o pasă excelentă de la Cre...

Şi-a bătut un vecin cu hârleţul şi a ajuns în faţa judecătorilor

Vineri, 17 Noiembrie 2017
317

Un bărbat a ajuns să fie trimis în judecată de procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani pentru tentativă de omor, după ce a lovit un vecin cu un hârleţ. Potrivi...