Despre minunea Recunoștinței: MULȚUMIM, DOMNULE DOCTOR!

"Despre oamenii aceștia nu se vorbește. Ne comportăm ca și cum ar fi ceva normal. La urma urmei, ei ne schimbă viața. Și nu spunem destul despre ei. Iar ei nici nu acceptă să se vorbească despre ei. Sunt modești, ca și cum ar vrea să nu se știe că există”. Născut în orașul Darra, din Siria, a urmat la Iași Facultatea de Medicină. S-a specializat în chirurgie ortopedică, s-a îndrăgostit de o botoșăneancă studentă la informatică și a ajuns la Botoșani. Unde a și rămas până astăzi.

Despre minunea Recunoștinței: MULȚUMIM, DOMNULE DOCTOR!

 Dr. YASSIN JABER!  

"Mâine ca şi azi, medicul îşi va păstra locul său privilegiat de mag, dar şi responsabilităţile sale mereu crescânde. Mâine ca şi azi, viaţa medicului va fi eroică, grea, neliniştitoare şi uneori sublimă", spunea eseistul și istoricul francez Andre Maurois.

Mâine ca și azi, pentru fiecare dintre noi un om se află acolo. Un om care a muncit zeci de ani, a sacrificat timp, fericire, mici bucurii și poate mari speranțe. Acești îngeri triști, cum îi numim deseori. Pentru că, indiferent de câtă viață ne dăruiesc, o tristețe îi înconjoară mereu. Ei, medicii, nu uită niciodată că Viața este un dar pe care Dumnezeu îl așază în mâna lor. Un dar care uneori strălucește, alteori pâlpâie. Ei, medicii, știu să transforme pâlpâirea în credință. 

Le mulțumim prea rar. Chiar deloc. Îi vedem luptând cu moartea în fiecare zi. Ne impresionează cu nemăsurata lor putere de a crede în Viață. Povestim cu vecina, cu colega de serviciu. Citim și ne dau lacrimile. Pentru că, nu-i așa, și pe noi ne-a ajutat cândva un medic. Ne-a salvat o mamă, un copil, ne-a redat încrederea în oameni. Dar de câte ori i-am privit în ochi spunându-le simplu: MULȚUMESC? 


MEDICUL

Astăzi, în zi sfântă pentru creștinătate, spunem MULȚUMESC unui medic în fața căruia mulți părinți se înclină nu doar cu respect, ci și cu dragoste. Un medic pe care modestia și buna credință îl așază într-o aură cu care noi, oamenii simpli, aproape că nu mai suntem obișnuiți. Într-un timp al exceselor comportamentale, într-o vreme a expunerii oriunde și cu orice preț, există oameni pentru care liniștea înseamnă în primul rând mediul prielnic vieții. 

Medicul Yassin Jaber este omul în fața căruia facem astăzi o reverență. El este sirianul care de aproape trei decenii veghează și îngrijește copiii botoșănenilor. Veghează și tămăduiește. Modest, onest cu sine și cu ceilalți, generos și dăruit profesiei, a reușit să câștige respectul nu doar al pacienților, ci și pe cel al colegilor de breaslă.

Născut în orașul Darra, din Siria, Yassin Jaber a urmat la Iași Facultatea de Medicină. După o scurtă ședere în țara natală, unde și-a echivalat studiile, medicul s-a întors în România, unde s-a specializat în chirurgie ortopedică. S-a îndrăgostit de o botoșăneancă studentă la informatică și a ajuns la Botoșani. Unde a și rămas până astăzi. Este chirurg ortoped la Secția de Pediatrie a Spitalului Mavromati. 


PACIENTUL

Noni (Ioan Diaconu) este un copil cu Sindrom Asperger. Dar până la acest diagnostic, trupul lui Noni a trecut prin suferințe cumplite. Până la 4 ani a stat în "căruț de bebeluș". La 4 ani, părinții au decis să doneze căruțul copiilor de la Centrul Șansa mea, iar Noni a fost cărat în brațe. Piciorușele mici nu puteau susține trupul și așa plăpând al copilului. Cădea, se împiedica, se rostogolea, așeza pe pământ doar vârful piciorului. Până la 7 ani, Noni a văzut lumea din brațele părinților. În tot acest timp, s-au înșirat în programul zilnic al lui Noni ore de fizioterapie, de investigații, de îndelungi consultații fără nicio speranță. Între timp, a fost diagnosticat cu Sindromul Asperger, pe care medicina de specialitate îl identifică drept tulburare din spectrul autist. Tot în lietratura de specialitate se vorbește despre Asperger ca despre boala micilor genii. (Povestea lui Noni aici)

Din cauza afecțiunii neurologice asociate, niciun medic nu se încumeta să recurgă la intervenția chirurgicală care l-ar fi ajutat pe Noni să meargă. Alungirea de tendon nu era o operație complicată. Însă în cazul lui Noni totul se complica. Propunerea unui medic, de a injecta toxină botulinică, a fost respinsă de părinți. Efectele adverse asupra creierului erau ultima problemă de care copilul ar fi avut nevoie!

Noni avea deja 7 ani. Era cărat în brațe. Nu ieșea pe stradă, nu se juca cu copiii, nu știa ce înseamnă alergarea, mersul firesc într-o lume pe care încerca și începea deja să o înțeleagă.

“Într-o zi am luat la rând medicii de pe Chirurgie, de la Spitalul de Pediatrie din Botoșani. Erau trei. Nu îmi permiteam financiar să merg în altă parte. Din cei trei, cel mai hotărât a fost domnul doctor Yassin Jaber. A zis așa: îl internăm o săptămână pentru a-i observa cealaltă afecțiune și, în funcție de asta, poate fi operat”, povestește astăzi mama lui Noni. 

Cu calmul său proverbial, medicul Jaber a observat. Zile în șir l-a privit pe Noni. A văzut că e liniștit, probabil l-au impresionat și inocența și forța interioară a copilului. A făcut analize peste analize. Nu i se coagula sângele, nu ieșeau coordonatele potrivite.

“Aveam senzația că îmi ascunde ceva. Plângeam întruna. Îmi amintesc și azi cum ieșea de la sala de operație, obosit...”, își amintește astăzi mama. Vocea i se rupe brusc și capătă o emoție tremurândă. “Dacă te-ai ridica deasupra, așa, ca o experiență extracorporală, să te detașezi și să privești totul. Era ca un film cu fantome. Toată lumea obosită, părinții obosiți că nu dormeau, doctorii obosiți de atâtea gărzi, suprasolicitați, infirmierele obosite de atâta muncă. Și domnul doctor Jaber, care spunea mereu și mereu: Mama, răbdare! Oricât era de obosit, niciodată nu era altfel decât calm, cald și răbdător. Mereu spunea: Mama, răbdare! Și azi la fel spune: Mama, răbdare. Așa a rămas pentru noi!”.

Noni a fost operat în anul 2015. De atunci face recuperare. Cu timpul, tendonul s-a scurtat din nou, din cauza afecțiunii neurologice. Medicul i-a avertizat încă de atunci. Însă între a petrece anii în căruțul cu rotile și a experimenta mersul, au ales a doua variantă. “Cu mersul acesta de după operație, a obținut foarte mult. Cu acest mers Noni a avut posibilitatea să umble, să intre într-o librărie, să meargă la școală. A făcut mii de alte lucruri. Nici noi nu am vrut să fie sportiv de performanță, am fost conștienți de cât poate, am vrut autonomie cât de cât”, povestește mama.

Noni merge. Nu perfect, e adevărat. Nu aleargă. Dar Noni face ceva ce niciun alt copil din lumea asta nu face: se descalță atunci când intră într-o librărie. În semn de respect pentru cărți, i-a explicat el mamei.  


MAMA

Mama lui Noni este astăzi profesoară la un liceu din municipiul Botoșani. Educă și știe că viața unui copil este, mai presus de toate, o mlădiță firavă pe care o poți frânge sau, dimpotrivă, îi poți da seva cu care să hrănească nu doar trupul, ci și sufletul.

Mama lui Noni știe că, mai presus de toate,  A MULȚUMI este un medicament de care ai nevoie tu însuți, ca să rămâi întreg. Mulțumește medicilor, specialiștilor care l-au ajutat pe Noni să meargă, să vorbească, să înțeleagă. Mulțumește vânzătoarei care ani de zile i-a dat mâncare pe datorie, pentru că banii puțini mergeau pe terapii, medicamente, investigații. Mulțumește vecinei care atunci când face o prăjitură nu uită că Noni e alături și bucuria e la îndemână. 

Despre oamenii de la Chirurgia pediatrică, din Botoșani, vorbește cu emoție. “Acolo e o echipă, nu doar domnul doctor. E ca și cum ai sta în concediu, dincolo de condiții, că nu sunt dotări... Sunt multe lipsuri. Nu avem nici măcar o bibliotecă, nimic pentru copii. Dar oamenii te impresionează. De la infirmiere până la anestezist, medici, doamnele de la sala de mese. Noi acolo nu prea dormim. Copiii operați care stau agățați de niște chestii, cu picioarele în ghips... Părinții dorm pe scaune, cu capul pe ce apucă, eventual dacă ai mai puține kilograme încapi pe o margine de pat. Infirmierele veneau dimineață, făceau cafeaua și ne spuneau: Hai, mămică, știu că nu ai dormit deloc și nici azi nu o să dormi. Infirmiera, fără nicio obligație, așa ne spunea: Hai, mămică, bea o cafea ca să prinzi putere!”.

De ce în alte secții nu a găsit aceiași oameni? Să fie durerea, suferința, să fie chinul copiilor cele care schimbă firea umană?
“Acolo e suferință fizică mai mare. Se taie în carne vie. Suferința e altceva. Noi am stat în toate secțiile. La ghips, la schimbat pansamentul, niciodată nu este suficient personal. Mama urcă pe masă să țină copilul, la ușă așteaptă încă alți vreo 20 de copii. Se schimbă personalitatea celui care lucrează astfel zi de zi, nu poți rămâne indiferent la atâta suferință a copiilor, a părinților. E ceva de nedescris. La trezirea din operație se urlă. Cred că doar prin închisorile comuniste se mai urla la tortură cum se urlă acolo. Probabil că această suferință fizică îi schimbă pe oameni. La pansamente este un tânăr, când se scot firele curg apele pe el... Acel om este atât de calm și de răbdător... Hai, pui, acum terminăm. Hai, mamă, urcă și ajută-ne...”.

Mama lui Noni spune că oameni precum doctorul Yassin Jaber sunt exemplu pentru cei din jur. Medici, pacienți, părinți. “Dacă cei mai mari dintre ei nu sunt un exemplu pentru restul, nici restul nu ar fi așa. Doctorița anestezistă, cât am stat acolo, mereu o vedeam la biserica din curtea spitalului. Când nu era în operație, era acolo. Despre oamenii aceștia nu se vorbește. Ne comportăm ca și cum ar fi ceva normal. La urma urmei, ei ne schimbă viața. Și nu spunem destul despre ei. Iar ei nici nu acceptă să se vorbească despre ei. Sunt modești, ca și cum ar vrea să nu se știe că există”, spune Iuliana Diaconu.

Și îi mulțumește și astăzi omului care i-a redat încrederea, care a avut curajul să facă ceea ce alții nu s-au încumetat. “După atâția ani de la operație, domnul doctor Yassin Jaber este la fel de calm. Eu mă simt liniștită că cineva, iată, a avut curajul să se încumete la o asemenea operație. Ca la duhovnic, la mănăstire, așa parcă mergem noi la domnul doctor Jaber. Îți dă starea de liniște”. 


PRIMII PAȘI

Nicio carte nu te pregătește pentru o reușită a copilului tău, spune mama. Da, îți spune cum să reacționezi la un eșec, dar nu și pentru atunci când copilul reușește ceva. “Uneori am senzația că leșin, la propriu. Se întâmplă și de bine și te afectează la fel ca regresul. Intri în stare de negare, ca și cum se inversează circuitele. La fel a fost și mersul. Când a coborât de pe masa de ghips avea, la 7 ani, ambele călcâie cât nuca. Erau atrofiate, în stadiu de bebeluș”. O perioadă a mai stat în căruț, în aproape un an de zile a învățat să meargă. 

“Dacă nu era să îl întâlnim atunci pe domnul doctor Jaber... Oamenii aceștia sunt printre noi, dar noi nu ne dăm seama. E un doctor în spital și nu îl vezi... Dar vine momentul întâlnirii exact atunci când ai ceva de învățat de la el. Era aici în oraș, și totuși abia la 7 ani a fost să ne întâlnim. Până atunci a trebuit să trec prin niște lucruri, să învăț să apreciez niște chestii... Acești oameni trăiesc în umbră, toată lumea spune: vai, ce mamă eroină ești! Dar ei sunt cei mai importanți. Această echipă de îngeri păzitori”, spune mama lui Noni, care ajunge și la subiectul atât de delicat al societății românești. Șpaga în spitale. “Să le dai ceva? Ți se face rușine să le dai ceva. Pentru că valoarea lor spirituală e așa de mare încât e ca și cum l-aș trata ca pe portarul de la spital care îți dă voie la 10 noaptea să intri în salon”. 

Un MULȚUMESC din multele semne de recunoștință pe care le simțim față de cei care salvează vieți. Doar că prea de puține ori rostim tare, răspicat, deschis. Ne înverșunăm în fața celor care ne trădează, care greșesc, a celor care ne produc suferință. Dar lumea se schimbă prin ei, eroii neștiuți ai zilelor noastre. Prin doctorul Yassin Jaber și prin cei care știu să spună simplu: MULȚUMESC! Și, mai ales, să înțelegem că binele face parte din lecțiile de care avem nevoie pentru a ne împlini ca oameni. 

„Vrem să vorbim despre medicii care ne schimbă viața în bine. Despre restul... nu mai putem schimba nimic. A trebuit să tragem pentru a ajunge unde suntem astăzi. Cum ar fi ajuns Noni să aibă compasiune, să aibă milă față de animale, să ajungă la acest grad de înțelepciune la vârsta lui? Pentru că toată copilăria a stat în spitale. Și astăzi, la fel. Jumătate din viață e în spital, acolo e a doua familie pentru noi”, spune mama lui Noni. O femeie care astăzi ne spune că Viața înseamnă în primul rând oamenii care au curajul să înfăptuiască minunile. 

Ne înclinăm și noi cu respect, cu recunoștință, în fața unui un doctor căruia îi datorăm mai mult decât vorbele pot cuprinde: Medicul YASSIN JABER!

MULȚUMIM, DOMNULE DOCTOR

 

 

Spune-ne opinia ta