Corneliu GHEORGHIU, "copilul-minune" din interbelicul botoșănean: "Orașul meu natal a fost totdeauna cu mine, în sufletul meu!"

În anii 30 ai secolului trecut, "copilul-minune" al Botoșanilor susținea primul concert pe scena Teatrului "Mihai Eminescu". Avea 6 ani. Un an mai târziu îi cânta lui Enescu. La 9 ani este admis la Conservatorul bucureștean, ca elev al Floricăi Musicescu. Pianist, compozitor, profesor. Prieten cu Dinu Lipatti, artist al clapelor și magician al portativului, Corneliu Gheorghiu ne spune astăzi, din Bruxelles, cu gând la Botoșaniul natal: "Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am regăsit nicăieri pe lume!". 

Corneliu GHEORGHIU, "copilul-minune" din interbelicul botoșănean: "Orașul meu natal a fost totdeauna cu mine, în sufletul meu!"

O întoarcere în interbelicul românesc înseamnă, mai presus de toate, artă, muzică, literatură, elită, universalitate. Iar Botoșanii anilor 30 nu erau cu nimic mai prejos. Urbea moldavă avea un teatru cu reprezentații de excepție ale trupelor bucureștene și nu numai, cu concerte care purtau semnătura marelui Enescu, dar care găzduia deopotrivă și spectacolele lui Constantin Tănase. 

Copilul-minune al Botoșanilor!

În acest freamăt cultural - în anul 1924 - vine pe lume Corneliu Gheorghiu, într-o zi de mare însemnătate creștină: 14 septembrie, Ziua Crucii. În familia farmacistului Gheorghiu, muzica era mai mult decât o pasiune. Tatăl cânta la vioară, mama la pian. Copilul Corneliu a deprins notele, tonurile și subtonurile, ritmul și fascinația pentru instrument într-o casă în care muzica vibra nu doar într-un arcuș, într-o clapă, ci în fiecare obiect care îi ieșea în cale. Probabil copiii de astăzi greu și-ar putea imagina o demonstrație muzicală în care vioara și arcușul sunt de fapt... două bețe! 

"Primele imagini despre părinții mei sunt din anii 20, când aveam 3-4 ani. Mămăica ce-mi cânta la pian, constatând plăcerea mea și dorința de "a face și eu sunete ca mata", mi-a arătat notele: clape de pian corespunzătoare cu portativele conținând note. Tătăica, întors acasă seara, cânta la vioară, iar eu îl acompaniam, modulând tonalitatea după cum schimba el armoniile (trecuseră, desigur, mai multe luni). Aceasta, în mod intuitiv", ne povestește maestrul Corneliu Gheorghiu, astăzi în vârstă de 94 de ani și trăitor de multe decenii în Bruxelles


Fapt incredibil pentru acea vreme – când radioul nu pătrunsese încă în societatea botoșăneană, iar concertele nu erau nici pe departe atât de dese cum și-ar fi dorit urbea moldavă – un copil prinde a îmbina notele muzicale într-o sonoritate impecabilă, demonstrând o muzicalitate ieșită din comun. În 1927, pe când avea doar 3 ani, copilul din familia Gheorghiu află că în fruntea țării se află un Rege-copil care era cu doar 3 ani mai mare decât el. Compune o melodie pe care o repetă de fiecare dată în aceeași tonalitate, căreia îi atribuise și versuri, astfel încât era auzit mereu cântând Trăiască Regele Mihai. "Mă încânta că Regele era un copil, ca și mine".

În această atmosferă culturală se dezvoltă Corneliu Gheorghiu. La 5 ani compune primul vals. Urmează alte melodii, armonii, devenind în scurtă vreme un "copil-minune", așa cum avea să îl denumească însuși Viorel Cosma, în cartea „De la Cantemir și Enescu până la Lipatti și Ursuleasa: copiii-minune ai muzicii românești (1673-2013)”.

Primul concert, la 6 ani, pe scena Teatrului Eminescu!

Intuind talentul nativ, părinții îl încredințează unei profesoare de pian, Marița Goilav, fostă elevă a lui George Enescu. Astfel, Corneliu Gheorghiu avea doar 6 ani când susține un concert pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, un eveniment ce avea să fie consemnat în prea vremii, prima recenzie despre “copilul-minune” apărând în „Știrea”, sub semnătura jurnalistului Cezar Rețeanu. Un concert în care – fapt cu totul extraordinar atunci ca și acum – a interpretat, pe lângă celebrul Menuet al lui Luigi Boccherini, și o compoziție proprie. Mai târziu avea să mărturisească faptul că nu era singura compoziție și că inspirația (curajul!) a venit după ce a urmărit un film la cinematograful din oraș.

“Botoșanii anilor 30 însemnau pentru mine o intelectualitate culturală de înalt nivel: la o populație de 33.0000 de locuitori aveam familii unde se făcea muzică de cameră. Aveam Teatrul Eminescu (copie a lui Burgtheater – Viena) unde se produceau ansambluri serioase și distractive (Constantin Tănase), Cinema Popovici, aveam mari personalități: Enescu, Iorga, poeți: Pillat, Artur Enășescu, scriitori (Tiberiu Crudu), ziariști (Cezar Rețeanu, cu prima recenzie în “Știrea” despre „copilul minune”), erau chiar trei ziare, profesori renumiți: Iacobeanu (Franceză), Poslușnicu (Muzică: Istoria Muzicii la Români), Blebea (Matemateci), prof. Gheorghiu (Istorie). Corul excelent al Liceului Laurian, condus de Poslușnicu, ne vizita casele de Crăciun (făcea parte din el și fratele meu, care lua lecții de vioară cu prof. Poch)”, își amintește astăzi, cu o rigurozitate de invidiat, pianistul Corneliu Gheorghiu.

Marița Goilav a văzut în copilul Corneliu Gheorghiu nu doar muzicalitatea, ci și geniul. A fost profesorul care a știut să parcurgă, alături de elevul său, drumul de la joaca de-a muzica până la prima oră de pian adevărată, până la primul concert de înaltă clasă. "Când le cântam ultima „proaspătă” creație, Mămăica și Marița plângeau de emoție pe canapeaua din salon", își amintește Maestrul. 

Întâlnirea cu Enescu, la 7 ani!

Tot Marița Goilav avea să îi mai deschidă o ușă către lumea mare a Muzicii. “Marița Goilav era prima și minunata profesoară de pian a copilăriei mele; iubea deopotrivă Muzica și copiii. Ea m-a dus că-i cânt compozițiile lui Enescu”, povestește Corneliu Gheorghiu. 

Era anul 1931. Copilul de numai 7 ani, de mână cu profesoara lui de pian, se pregătește pentru marea întâlnire cu George Enescu. 

De remarcat că, în anul 1931, George Enescu împlinea 50 de ani, iar botoșănenii aveau să îl sărbătorească în mare fast și admirație. În același an, dorohoienii îi acordau Titlul de Cetățean de onoare marelui compozitor. Profesorul de muzică Mihai Grigore Posluşnicu scria în paginile „Informatorului” din 25 aprilie 1931: „Gândul românesc se îndreaptă, cu deplină admiraţie, cătră desăvârşita artă, trecută, de mult, în domeniul musicei universale, a lui George Enescu. Trebue să mărturisim de la ’nceput, după cum spune emeritul critic musical Emanoil Ciomac, că geniul lui Enescu ne desarmează şi, de câte-ori vorbim de el, riscăm să cădem iarăşi în laude, cari pot părea, dela o vreme, banale”. În același an, presa botoșăneană consemnează faptul că, „la 13 noiembrie, marele George Enescu va da un singur concert la Teatrul „Eminescu”. Biletele s-au pus în vînzare. Nu ne îndoim de călduroasa primire ce botoşănenii vor şti să o facă maestrului Enescu, pe care întreaga lume îl sărbătoreşte cu ocazia aniversării sale de 50 de ani”. După eveniment, dintr-un alt număr al ziarului „Informatorul” aflăm că “o sală aproape plină a aplaudat cu frenezie copiosul program executat de Enescu, acompaniat la piano de N. Caravia. Aplauzele şi entuziasmul publicului au făcut pe maestru să cânte o bucată peste program. La ora 12, în sala Primăriei a avut loc banchetul oferit de Primărie, la care, d. primar Missir a rostit cuvinte de omagiu şi recunoştinţă din partea botoşănenilor pentru marele Enescu, la împlinirea a 50 de ani de viață. Maestrul Enescu a locuit, ca întotdeauna când vine la Botoşani, la d. şi D-na. Cristina Ciomac”.

În această atmosferă pătrunde micul pianist. Lansăm o mică paranteză și ne amintim de o altă întâmplare, povestită de Franz Liszt. Avea 11 ani și profesorul lui l-a dus la Beethoven. Numai că Beethoven, mărturisește cu umor Liszt, “avea o atare aversiune faţă de copiii minune, încât se apăra cu hotărâre de această vizită. În cele din urmă s-a lăsat convins şi a sfârşit prin a spune iritat: Pentru numele lui Dumnezeu, aduceţi-mi odată ciudăţenia aceea!”. Ce a reușit “ciudățenia aceea” în muzică, știm cu toții! 

Peste aproape un secol (1931), o profesoară (Marița Goilav) se ruga de Enescu să asculte un copil care abia adunase 7 ani de viață. Ca și Beethowen, Enescu era copleșit (asaltat) peste tot de “copiii-minune”. Din respect pentru fosta sa elevă, Enescu acceptă să îi cânte, dar numai 10 minute și doar compoziții proprii. Ce a urmat? Elevul minune i-a cântat lui George Enescu, dar nu 10 minute, ci o oră și jumătate! O oră și jumătate cu nouă valsuri compoziții proprii, două fantezii, un Andante Cantabile. Enescu se minuna de ceea ce auzea, pentru că nimeni nu îl învățase pe copilul de numai 7 ani să compună!

La 9 ani, admis la Academia Regală!

Entuziasmat, Enescu le recomandă părinților să îl ducă la Paris. Lipsa mijloacelor materiale făceau imposibil acest vis. Cu toate acestea, familia decide să îl ducă pe băiat la București. Așa se face că, la numai 9 ani, Corneliu Gheorghiu susține examen și este admis la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Întâlnește aici pe Florica Musicescu, încă un dascăl de excepție („nu cânți cu degetele, ci cu sufletul”, obișnuia să le spună învățăceilor săi).

"La Conservatorul Regal din București, la o altă dimensiune, celebra Florica Musicescu ne deschidea cărările spre mari orizonturi - Beethowen, Schumann", își amintește astăzi maestrul Corneliu Gheorghiu.

Mai facem un popas pentru a scotoci în presa vremii. În „Informatorul” din 2 aprilie 1933 citim: „În seara zilei de marţi, 4 aprilie 1933, va avea loc în sala Teatrului Eminescu o reprezentaţie teatrală cu piesa Dezertorul, de Mihail Sorbul, jucată de secţia culturală a Societăţii Meseriaşilor „Izbînda” sub patronajul D-lui. Colonel Gh. Pîrvulescu, comandantul Reg. 8 Roşiori, şi cu concursul micului Corneliu Gheorghiu. Înştiinţăm pe această cale pe toţi membrii şi prietenii şi rugăm a lua parte la reprezentaţie în număr cît mai mare. Comitetul”.

Marele prieten Dinu Lipatti

În curând îl cunoaște pe Dinu Lipatti, cu care avea să lege o minunantă prietenie. Corneliu Gheorghiu a rămas aproape de muzica lui Lipatti și după ce marele pianist s-a prăbușit atât de dramatic în veșnicie, după o viață chinuitoare, greu încercată. Cum era Dinu Lipatti ca prieten, dincolo de biografia oficială la care noi, ca simpli admiratori, avem acces astăzi? 

(Dinu Lipatti la pian)

"Am întâlnit deseori pe celebrul meu prieten mai mare, în casa familiei Lipatti, în salonul Doamnei de Onoare a Reginei Maria (anii 30) Irina Procopiu sau la profesoara noastră comună, Florica Musicescu. Ea l-a îndemnat o dată cu haz: Lipațel, cântă-i tu lui Cornel un Scărlățel pentru suflețelul lui! – și dintr-odată prindea viață sub degetele lui fermecătoare o sclipitoare sonată de Scarlatti. Altă dată, întrebându-l cum reușește o asemenea perfecțiune tehnică? - Vezi, Corneliu, totul e în cap: Concepi virtual pasagiul dificil; în minte, totul e perfect! Concepi de asemenea traseul pe clape, sesizând degetele respective – nu mai rămâne decât realizarea sonoră! Vezi ce ușor e?", își amintește Corneliu Gheorghiu. 

Departe, și totuși atât de aproape...

Destinul lui Corneliu Gheorghiu avea să îl ducă departe de Botoșani, de România. Chiar dacă, spune astăzi Maestrul, nu și-a părăsit niciodată țara. Din Bruxelles este, poate, mai aproape de oamenii pe care i-a iubit, alături de care a înfruntat vitregii și suferințe greu de înțeles de generațiile zilelor noastre. 

Chiar dacă devenise un foarte cunoscut pianist, un respectat și reputat compozitor și, mai ales, un profesor universitar de calibru, Corneliu Gheorghiu trăia în condiții mai mult decât modeste, într-o austeritate pe care mai-marii vremii o foloseau nu doar ca metodă de constrângere, ci și ca factor de control. Sacrificiul familiei – soția Florence și fiica Ilinca – aveau să conteze mai mult decât toți anii de suferință. Discreția în care se derula o viață de mare artist avea legătură și cu un alt amănunt din viața familiei Gheorghiu. Sora soției Florence, Adriana Georgescu, care fusese arestată de comuniști, torturată, chinuită, reușise să fugă din țară și desfășura o intensă activitate anticomunistă din Occident. (Povestea Adrianei Georgescu aici) Plecarea din țară, a lui Corneliu Gheorghiu și a familiei sale, devenea din acest motiv o problemă de siguranță. Avea să se petrească în anul 1978. Se stabilește la Bruxelles, de unde în anii următori susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia. 

(Corneliu Gheorghiu - Foto Trinitas)

Deși departe de țară, departe de locurile natale, nu a uitat niciodată de Botoșani. "Orașul meu natal a fost totdeauna cu mine, în sufletul meu oriunde mă aflam, în Europa, apoi din Grecia până în Canada, din Norvegia până în Japonia. Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am găsit nicăieri pe lume!", este mărturisirea emoționantă pe care o face cu dor de Botoșani. 

În 1989, de altfel, primul gând al lui Corneliu Gheorghiu a fost tot către Botoșani, când în urma unui concert a trimis acasă peste 300.000 de franci belgieni. “Imediat după evenimentele din decembrie 1989 am dat un concert în cea mai bună și frumoasă sală din Bruxelles (Conservatoire Royal de Bruxelles), plină de un public ales. Piese clasice, romantice, dar majoritatea românești. Programul de sală a scris în mod zguduitor despre drama românească. Beneficiul recoltat a mers exclusiv la Orfelinatul din Botoșani (fost Azilul de bătrâni Sofian), peste 300.000 de franci belgieni. Posed scrisoarea de recunoștință de la directorul de atunci al Orfelinatului, dr. Ciortea”, povestește pianistul ajuns astăzi la venerabila vârstă de 94 de ani. 


În loc de epilog...

"Lucrurile s-au schimbat mult.
Oamenii s-au schimbat și mai mult.
Tinerii nu puteau să nu facă la fel.
Totul merge prea repede... prea repede...
Se vrea totul... dintr-o dată...
Se cântă din ce în ce mai repede
Nu mai e loc pentru MUZICĂ!
Cum să avem timp pentru a o gusta?
A beneficia de farmecul, de vraja ei?"


 

La sfârșitul lunii septembrie 2018, la Botoșani a avut loc vernisajul expoziției "Corneliu Gheorghiu - sufletul pianului", în organizarea Asociației Vis de Artist și cu participarea invitaților Oana Velcovici și Corneliu Rădulescu, profesori în cadrul Universității de Muzică din București. (detalii aici) Aducem mulțumiri doamnei Ilinca Gheorghiu, fiica Maestrului Corneliu Gheorghiu, precum și doamnei Cătălina Constantinovici, pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material. 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

S-a stins din viață poetul Cristian Simionescu, Cetățean de Onoare al Botoșanilor!

Marţi, 13 Noiembrie 2018
424

Discret, așa cum a trăit vreme de 79 de ani, a plecat în veșnicie poetul Cristian Simionescu, născut în Hlipiceni, Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani, laureat al Premi...

Rulează la Botoșani: VINOVATUL, un film despre vulnerabilitate și aparența care ucide!

Duminică, 11 Noiembrie 2018
476

Un ofițer de poliție cu o istorie încurcată, un drogat care cere ajutor, un șofer tâlhărit de o prostituată, o posibilă răpire, un bebeluș sfâșiat cu cuțitul și o fetiț...

O lume în care copiii noștri nu mai sunt copii

Duminică, 11 Noiembrie 2018
522

Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el, copilul, să se ivească. Dar el este o făptur...