CONSTANTIN BOJESCU: "Ca să arăt ce mult vă prețuiesc..."

Dotat cu o capacitate fantastică de memorare, construit pe o inteligență nativă și strălucitoare, Constantin Bojescu este acel personaj necesar fiecarui târg, acel poet pe care, daca nu îl are, orice oraș îl inventează. Pe Constantin Bojescu s-ar putea să îl fi creat orașul. Doar că, în timp, și poetul și-a construit propria cetate.

CONSTANTIN BOJESCU: "Ca să arăt ce mult vă prețuiesc..."

   Foto: Facebook Constantin Bojescu

Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, personaj al Cetății care iese în scenă înfășurat în haina unei autenticități la limita spectacularului, dar păstrează, totodată, o discreție în planul literaturii angajate, Constantin Bojescu împlinește în această săptămână 68 de ani.

Născut pe 24 martie 1949, la Botoșani. A buchisit mai întâi în băncile Școlii generale nr.3. Avea 14 ani când a purces pe drumurile Ardealului, spre Școala profesională Witrometan din Mediaș, unde a rămas până în 1967, an în care revine la Botoșani, unde va fi elev al Liceului "A.T. Laurian".

Pe când avea doar 18 ani, intră ca muncitor finisor la IT Moldova. A fost apoi șef depozit, gestionar, merceolog, dar și corector – în 1994, la Gazeta de Botoșani. În 1995 îl regăsim în funcția de director administrativ la Curierul de Botoșani. Dar Constantin Bojescu, Ticuță, așa cum îl știu prietenii, a fost și comerciant, apoi agent de ordine în piaţa centrală din Botoşani.

Debutul publicistic se petrece în anul 1974, în ziarul Clopotul, unde – sub prețioasa prezentare a lui Lucian Valea, îi apare poemul "Acela".

A publicat în 1979 "Ţărmul altei ere" (plachetă; Botoşani: C.J.C.E.S.), în anul 1996 "Kilometrul zero" (versuri; Botoşani: Axa), în 2004 volumul "Confesiunea unei răni" (versuri; Botoşani: Axa), "Miere amară" (versuri; Piatra Neamţ: Editura Conta) apare în anul 2007, iar în 2011 publică "Kilometrul confesiunilor amare" (Cluj-Napoca: Dacia XXI). La Editura Tipă Moldova, tot în 2011, apare volumul "File și răsfrângeri".

A fost distins cu importante premii, de la Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Concursul Naţional de Poezie … "Porni Luceafărul…", Premiul Editurii Princeps din Iaşi, Premiul Revistei Timpul, Premiul Revistei Ateneu, la Premiul Festivalului "George Coşbuc" sau Premiul I pentru volumul "Miere amară" (Editura Conta, 2007) la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei.

Publică, în vreme, poezii în revistele literare sau publicații precum Ateneu, Atitudinea, Caiete botoşănene, Clopotul, Convorbiri literare, Cronica, Jurnalul de Botoşani, Luceafărul, Orizont, România literară, Steaua, Timpul, Viaţa armatei, Viaţa Botoşanilor, Lumină Lină (New York) ş.a.

A frecventat Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Despre poezia lui Constantin Bojescu au scris Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Țiganiuc, Lucian Alecsa, Viorel Ilișoi, Adrian Alui Gheoghe, Cristian Livescu, Gellu Dorian.


"De ani de zile port doar un costum/ Pe care îl îmbrac doar la ocazii…"

Boem, poate ultimul mare boem al Botoșanilor, poetul pierdut în fiecare dimineață, dar regăsit în sine însuși de cum dă seara, purtându-și poeziile pe unde apucă, în traista care parcă face parte din trupu-i, în buzunarele burdușite de încercările zilnice, înscrise pe fruntea lată, aruncată în chelia cunoscuta de toti piețarii și adunătorii de iluzii de pe la terasele târgului, Constantin Bojescu este mereu în criză. Acea criză a chinezului, care nu se dezminte și își traduce acest cuvânt printr-un altul: ocazie.

Pentru Constantin Bojescu, Ticuță al Botoșanilor, criza este o ocazie de a crea, de a aluneca motivat și fără regrete în debandada poetică a cuvintelor. "De ani de zile port doar un costum/ Pe care îl îmbrac doar la ocazii…"

În societatea superficială, dar zgomotos-trepidantă, în târgul tot mai gri, Constantin Bojescu este poetul care își străbate consecvent vechile cărări, în încercarea de a-și regăsi și aduna versurile împrăștiate generos pe toate aleile tinereții.

"Beau vinuri scumpe însă cheltuiesc/ mai mult cu alții decât beau cu mine -/ ca să arat ce mult vă prețuiesc/ și ce puțin îmi merge mie bine", spune poetul. Locuind într-o poezie curată, ușor melancolică, boemul poet al Botoșanilor își cunoaște pe nume, după priviri, după amintiri, fiecare vers. Al lui, dar și pe ale altora.

Dotat cu o capacitate fantastică de memorare, construit pe o inteligență nativă și strălucitoare, Constantin Bojescu este acel personaj necesar fiecarui târg, acel poet pe care, daca nu îl are, orice oraș îl inventează. Pe Constantin Bojescu s-ar putea să îl fi creat orașul. Doar că, în timp, și poetul și-a construit propria cetate.

"Bunicul meu nu a avut vise/ i le-a născut bunica mea/ el era atît de singur/ încît/ a vrut să ne înfieze/ copilăria// bunicul nu a fost măcar o clipă/ pe front/ dar s-a întors din vis/ fără un picior// durerea i-a fost mare cît cerul/ dragostea i-a fost fîntînă/ din cînd în cînd îi văd umbra/ cu două mere în mînă// am văzut din cimitir cum au fugit/ speriate crucile/ de atunci stiu/ că mi-am pierdut amintirile" (Aproape o amintire)

Uimește tocmai această extraordinară capacitate de a transfigura emoția, de a o așeza confortabil în propria trăire. Poetul își creează astfel un spațiu al purificării, un ascunziș al arderilor discrete. Pentru că, dincolo de îndrăzneala cuvântului, Constantin Bojescu este un timid al sorții. Deși spontan și franc în vers, poetul scoborâtor printre oameni este un suflet pitit într-o boemie doar aparent gălăgioasă, potolită și bine gestionată de ascuțimea propriilor (auto)ironii care ascund o bunătate sufletească și un dat al prieteniei rar întâlnit.

"Poezia lui Constantin Bojescu oscilează între detaliul intimist si textualizarea revelatiei, făcând eforturi să depăsească registrul minor", scrie Cristian Livescu în Convorbiri Literare. Fără a călca în saloanele fastuoase ale literaturii, poetul botoșănean scoate la iveală o erudiție discretă, o cultură a cuvântului care sprijină și înnobilează fiecare poem. Versurile lui Constantin Bojescu – scrise sau rostite în cunoscuta-i solemnitate pe la agapele literare – au acea ingeniozitate sclipitoare, acea imaginație fastuoasă și mereu surprinzătoare a poetului care viețuiește dincolo de spațiul arid, sobru și anost al trăindului cotidian. Pentru a reuși o asemenea evadare, Constantin Bojescu și-a cultivat în timp nu doar nota de umor, ci și pe cea a poetului boem, liber, consecvent cu sine în a-și persifla fără cruțare propriul ego.

"La Constantin Bojescu, lucru rar, sinceritatea e stilul..!"

Cu toate acestea, poate mai mult decât alții, Constantin Bojescu dovedește un simț al realității pe care doar istoria îl va proba. Nu putem pierde prilejul de a readuce în atenție astăzi, la 10 ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, următoarele versuri ale poetului: "De la 1 ianuarie 2007/ am intrat în Curtea Europei/ dar pentru noi/ orizontul va rămâne/ acelaşi/ atâta că/  oricum vom avea mai multe E-uri/ de la Eeeeuropa/ şi vom putrezi mai greu/ tavanele vor fi mai apăsătoare/ deasupra va locui Dumnezeu în chirie/ oricum vara ce vine va fi o iarnă/ foarte grea, cu multă adrenalină/ cu impozite mărite şi cuiburi părăsite".

"La Constantin Bojescu, lucru rar, sinceritatea e stilul..!", spune Adrian Alui Gheorghe, venind să confirme încă o dată faptul că Ticuță Bojescu nu a venit în lume să refuze convenția, ci să o submineze cu frondă, acea frondă a poetului care știe că realitatea care nu se supune cuvântului sfârșește prin a se risipi în neantul istoriei.

Or poetul, în nota de umor atât de cunoscută, dărâmă toate clișeele, recompune spațiul cotidian în propria-i măsură și face din poezie o punte de comunicare socială. Și nu e puțin lucru, mai ales atunci când (apelând la cuvintele lui Petru Poantă), "nu poți elogia decât îmbrăcat în frumusețe, în aceea duminicală a limbii române".   

Asculta poemul "Moartea, ca o razbunare"


 

CONSTANTIN BOJESCU: Ea mi-a ieşit în cale. Sufletul meu era devastat

Ea mi-a iesit în cale. Sufletul meu
era devastat. Singurătatea mă strângea
de gât. Nu îmi găseam întrebuinţare.
Mie îmi devenisem inutil. Am întrebat-o
dacă ar fi să fie, ce-ar fi?
Mi-a răspuns râzând. Râsul a fost
un răspuns. Timid cum sunt, mă
temeam că mă pierd. Mă temeam să
n-o pierd. A învins acceptarea.
De atunci suntem împreună. Avem
în posesie cheile viitorului. Enigmele
îşi vor deschide uşile către înţelegerea
noastră. Spiritul meu e
dispus la visare. Sufletul meu nu se
mai vede. Umbra lui se culcă pe iarbă.
Inima? Din când în când, îmi sare din
piept. Un amănunt reuşeşte să-mi
lumineze brusc calea: Simţurile
ei ţin cont de mine! Amândoi
am înţeles pe deplin acest lucru.
Istoria vine câteodată şi ne bate
pe umăr. Un fotograf grăbit
ne sincronizează mişcările.
Apoi declanşează blitzul
sub soarele arzător

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Acceptarea aproapelui, între trupul neputincios și sufletul mutilat

Miercuri, 22 Martie 2017
754

Întâmplarea se petrece în microbuzul care se pregătește să plece spre Botoșani, din Autogara Suceava. Pe banchete, vreo 6-7 oameni. Zi de duminică și sporovaială liniștită, ...

DINU LIPATTI și nemeritata uitare. 100 de ani de la naștere! VIDEO

Duminică, 19 Martie 2017
3857

Astăzi, 19 martie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea unui dintre cei mai mari artiști ai României și ai lumii!Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre ce...

DE CE SE SINUCID COPIII?

Miercuri, 15 Martie 2017
2423

Un joc al morții a cuprins mintea adolescenților din toată lumea. A ajuns la granița Românei, iar unele surse spun chiar că el ar fi pătruns și ar fi făcut deja victime și printre copii...