ANDREI CIOPEC: "Ne îndepărtăm de la scopul artei şi, din cei ce oglindim societatea, ajungem să fim mai murdari decât ea"

ANDREI CIOPEC: "Ne îndepărtăm de la scopul artei şi, din cei ce oglindim societatea, ajungem să fim mai murdari decât ea"
"Iubesc foarte mult actorii", spune şi mişcă mâinile de parcă ar aşeza pe masă două pahare cu apă, numai bune de ostoit setea într-o după-amiază de primăvară târzie. Îndepărtează ochelarii fumurii şi sprâncenele, cuprinse de nelinişte, încep a fremăta. Când zâmbeşte, ochii adulmecă aerul şi abia atunci sprâncenele se mai liniştesc, dar nu pentru multă vreme.

E prima dată când mă întâlnesc cu Andrei Ciopec, după ani în care am scotocit - pe calea internetului - prin întrebările şi răspunsurile câtorva interviuri. M-a uimit de fiecare dată felul în care se aşeza îndărătul propriilor poveşti, înţelegerea cu care privea spre oameni, fapte, întâmplări cărora le căuta sensul sau le accepta înţelesul.

Andrei Ciopec a devenit, de un timp, ceea ce se cheamă (admiţând că ar exista o asemenea tipologie!) un actor creştin. Care nu se sfieşte să rostească rugăciunea pentru aproapele, care nu îşi piteşte bucuriile duhovniceşti. Dar mai mult decât orice impresionează la actorul născut în Botoşani curajul mărturisirii, şi nu vorbim despre acel curaj războinic, provocator, ci despre asumarea luptei cu sine, despre îndrăzneala de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ţi se cere să fii.

Îmi spune că simte că e timpul unei noi călătorii, cea spre sine însuşi. Da, iubeşte actoria şi actorii mai mult decât orice pe lume, dar prea îl macină dorul de dincolo de lume. Crede că i se trage de la cele 8 luni de lucru la piesa Fraţii Karamazov, dramatizată într-un spirit creştin după un roman scris în duh creştin de F.M. Dostoievski. Trecuse prin  yoga, se risipise prin reiki, muşcase şi din meditaţia transcendentală. Şi totuşi, izvorul nesecat l-a potopit târziu şi abia atunci a înţeles că drumul lui nici măcar nu începuse. Doar ocolul fusese covârşitor!

Sporovăiala capătă rost, cuvintele se liniştesc şi parcă privirea uită de povara sprâncenelor. Nu rezist tentaţiei de a înregistra ceea ce vorbim. "Ar folosi cuiva oare?", întreabă cu glas încet şi face semn că putem înregistra.

-Actoria a avut nevoie de tine, Andrei, sau mai degrabă tu de ea?

-Am citit biografiile unor mari actori şi am găsit oameni care au plecat în viaţă cu mari suferinţe sufleteşti. De Niro, Al Pacino, Brando, citind biografiile lor sesizezi puncte comune: copilărie plină de traume. Înţeleg că actoria a fost un mijloc de exprimare, o modalitate de valorificare a unor idealuri prin care să obţină o creditare, o validare a oamenilor din jur, să umple nişte goluri. Mulţi dintre aceşti oameni, atunci când au umplut aceste goluri, caută modalităţi de a lucra în folosul oamenilor. Fac lucruri dăruind din suflet, pentru oameni...

-A fost actoria şi o terapie?

-Şi terapie, şi mijloc de exprimare. Pentru că, la urma urmei, viaţa înseamnă şi energie foarte multă pe care uneori nu ştii, nu ai unde, nu poţi să o canalizezi. Iar actoria este un loc unde poţi folosi foarte bine energia. Ne aflăm astăzi într-un duh în care se pierde din scopul de bază al artei, acela de a ridica întrebări la fileu. Simţi că pedalezi în gol. Termin actoria, ajung actor la un teatru independent, apoi la Teatrul Naţional, de la Teatrul Naţional fac un film, am figuraţie, apoi figuraţie specială, rol secundar, rol principal, de acolo la Berlin, la Hollywood... E un target. Dar când ai terminat toate aceste etape ce faci? Te gândeşti că faci meseria asta ca să dăruieşti, ca să schimbi ceva şi să aduci bucurie oamenilor. Şi nu bucurie temporară, la modul că faci o şuşă, râde omul o jumătate de oră, i-ai dat ceva fals, l-ai îmbătat jumătate de oră, apoi pleacă acasă cu aceleaşi probleme. Care este aportul tău, prin care reuşeşti să schimbi o situaţie? Suntem mult luaţi de duhul acesta al banului, al consumerismului, al materialismului şi uităm de noi înşine.

-...al notorietăţii, al recunoaşterii?

-Exact.

-Şi e rău? Nu toată lumea vrea asta?

-Dar cu ce scop? Şi depinde cât din mintea ta ţi se umple astfel. Cel mai de preţ lucru pe lumea asta este sufletul omului, nu? Dar dacă tu ajungi să îl neglijezi pe celălalt... Eu nu am înţeles niciodată ce ne spuneau profesorii noştri: Eu, ca actor, joc cu mama moartă pe masă. Nu contează!. Eu nu aş putea să fac asta. Când eu neglijez un suflet pentru un act artistic, înseamnă că actul artistic ia o altă întorsătură. Nu spun că e rău, dar depinde în ce măsură îţi invadează mintea...

-Vorbind în spirit ortodox, cum putem aşeza această discuţie?

-Pe latură creştin-ortodoxă, păcatul capital este mândria. Mândria, da, este singurul păcat care se alimentează doar din calităţi. Orice păcat se alimentează din defecte: fumat, băutură, vicii care fac rău. Iată, mândria este singurul păcat care se alimentează din virtuţi. Eşti frumos, eşti mândru! Ai voce, eşti mândru! Ai talent, eşti mândru! Te distrugi cu propriile calităţi dacă nu ştii să le gestionezi.

-Nu pot să fiu mândru şi dacă sunt bun, dacă sunt generos? Nu ne raportăm prea mult la ceilalţi, la cum ne văd ceilalţi?

-Sunt şi oameni cu foarte multe calităţi, dar nu le acordă mare importanţă. Eu nu am ajuns la echilibrul acela în care să fac ceva fără să îmi gâdile deloc orgoliul. E o zonă foarte fină. Nu ştiu pe ce treaptă duhovnicească ar trebui să te situezi ca să ştii să jonglezi cu lucrurile astea fără să îţi facă rău. Apoi faima, orgoliul, faima care alimentează orgoliul şi notorietatea, care cu adevărat îţi dau o satisfacţie, indiferent că este într-un sens rău sau într-un sens bun, au o anumită implicaţie asupra ta. Ascultam o conferinţă în care se spunea că bucuriile repetate nu pot să facă decât rău. Adică premiul cutare, piesa cutare cu un mare succes. Îţi menţin creierul la un nivel de fericire atât de mare încât atunci când ţi se iau toate lucrurile acestea, pe cât de mare a fost succesul, pe atât de mare este prăpastia în care poţi să cazi.

-'Cum potrivim balanţa?

-Ar trebui păstrat un echilibru. Faima nu trebuie să fie o ţintă, ci eventual o consecinţă. Iar în momentul în care devine consecinţă, trebuie să ştii foarte bine ce faci cu ea. Pentru că poţi să îndobitoceşti oameni, poţi să vinzi lucruri care să facă rău societăţii sau, dimpotrivă, poţi aduce în faţă lucruri menite să schimbe oamenii. Dar din păcate, ca artişti, în ziua de azi, suntem traşi în noroiul acesta, este foarte greu să supravieţuieşti fără compromisuri.

-Ce înseamnă compromis în actorie?

-Poţi să faci ce nu îţi place. Mergi într-o piesă şi faci doar ce spune regizorul. Eu mă simt un executant. Ca actor cred că trebuie să am aportul meu creativ, nu doar de execuţie. Altfel mă făceam tâmplar, dar şi acolo, în tâmplărie, există actul creaţiei. În momentul în care piesa ia o anumită direcţie pe care o impune regizorul, o direcţie cu care eu nu sunt de acord, dar trebuie să joc, pentru că am o chirie de plătit şi trebuie să mă întreţin, apare un compromis. În momentul în care eşti sunat la un casting pentru un film, pentru o scenă mică, dai proba, iei proba, filmezi o secvenţă în acel film. Foarte bine, poate e un regizor bun, poate e un producător bun, poate cu o sumă bună de bani. Dar tu ai făcut acel lucru, ai plasat o piesă într-un puzzle, într-un întreg al cărui conţinut integral nu îl ştii, un film despre care nu ştii ce promovează. Eşti înt-un film despre care nu ştii ce vrea să spună oamenilor. Dacă eşti şi la început de drum, o să întrebi: Domnule regizor, ce vreţi să spuneţi prin filmul acesta? Şi el va răspunde: Prin acest film vreau să spun că mai sunt foarte mulţi actori, exact pe tipologia ta, care aşteaptă să intre în acest film. La astfel de compromisuri mă refer, or mai fi şi altele mai grave cu care, mulţumesc lui Dumnezeu, nu m-am întâlnit.

-Se poate trăi, având în vedere condiţia actorului în societatea actuală, în afara acestor compromisuri? Care ar fi repecusiunile asupra sa şi asupra actului artistic?

-Suntem nevoiţi să facem asemenea lucruri. Actorul în ziua de azi trebuie să se implice în foarte multe proiecte. Unu la mână, faima şi notorietatea au pus uşor stăpânire pe el şi vrea să fie văzut, să îşi demonstreze calităţile, şi doi la mână, că trebuie să existe financiar. Făcând atât de multe proiecte, evident mintea lui s-a risipit, evident calitatea actului artistic scade. A avea 3-4 repetiţii pe zi şi 3-4 spectacole, două pe seară, cum sunt foarte mulţi actori (felicitări şi bravo lor că pot să facă!), din punctul meu de vedere scade enorm calitatea actului artistic. Iar împrăştierea minţii nu generează atenţie, nici acea unitatea într-o echipă de lucru. Foarte mulţi regizori acordau – ca la o sarcină –timp de lucru la o piesă nouă luni, ca să se aşeze lucrurile. Nu mai putem trăi vremurile acelea! Am fost în proiecte de televiziune în care proiectele se făceau pe burtă. Am dat un text şi gata. Uneori nici nu îţi cunoşti partenerul. Ce se încheagă în câteva minute, aia e! Imaginea aceea şi-o creează spectatorul despre tine şi te asociază cu acel lucru. Dincolo de imaginea pe care şi-o creează publicul e impactul pe care îl ai tu asupra oamenilor. O responsabilitate enormă!

-Te simţi responsabil pentru mesajul pe care îl transmiţi?

-Ca să fii principial, cu coloană vertebrală, să nu faci compromisuri, înseamnă să fii doar în proiecte care să hrănească sufletul. Aici intervine altă responsabilitate. Tu, ca actor care vii doar cu proiecte care să hrănească sufletul, nu mai poţi să ai ruptură între personajul pe care îl interpretezi şi omul care eşti. În ce sens? Ai făcut un film creştin-ortodox în care promovezi iubirea aproapelui, promovezi toate virtuţile. Dacă ai făcut acel film dar pe stradă te baţi, te droghezi, cel care te vede îşi pune întrebarea: Păi omul care promova un mesaj are o asemenea viaţă? Nu mai cred în ce face el. Asta nu înseamnă nici că dacă joci un bătăuş trebuie să te baţi pe stradă, ca să creadă omul ce joci. Dar responsabilitatea este mult mai mare atunci când promovezi lucruri bune, pentru că viaţa ta trebuie să coincidă cu ceea ce faci.

-Cum vezi ieşirea din acest cerc? Nu ar fi oare o fugă, un abandon în timpul unei curse cu obstacole?

-Da, sunt oarecum pe punctul de a ieşi din meseria asta. Mi-am anunţat ultimele spectacole pe teatru, mai onorez proiectele pe care le am, uşor-uşor voi ieşi. Dar spunând acest lucru unor prieteni mi-au spus: Bine, dar nu iroseşti un talant? Talentul nefolosit e furt, cum spunea Iorga, sau chiar pilda talanţilor din Biblie. Am spus nu, nu e o irosire, pentru că talentul meu nu îl consider a fi actoria. Ca să fii actor trebuie să ai în primul rând o capacitate de a înţelege natura umană. Apoi, capacitatea de a trece prin filtrul propriu şi de a reda acea realitate pe care o vezi. Ai înţeles natura umană, ai trecut-o prin filtrul tău şi apoi o redai. Cum? Prin mijloacele de care dispui. Voce, carismă, expresivitate, mobilitate, mişcare... Care sunt alte daruri. Deci darul de bază este înţelegerea naturii umane. Forma de manifestare este actoria! Pentru că acolo am înţeles să îmi manifest acest dar. Însă nu este acesta unicul mod în care îmi pot manifesta acest dar.

-Să identificăm alte modalităţi...

-Poţi fi un bun învăţător, educator, un psiholog bun, un psihiatru bun, teolog, un duhovnic bun, un preot...

-Concret: ce poate fi Andrei Ciopec?

-Sunt în căutări şi toată viaţa am fost în căutări. Mă gândesc să mă îndrept şi spre muzică, e o formă de exprimare, poate şi o facultate de teologie. Dar vreau să identific şi să îmi fie mie foarte clare idealurile pe care le am, să le adun şi să le folosesc într-o singură direcţie, şi anume în a-mi distruge egoul şi a ajuta oamenii. Să mă fac eu cât de mic pot – s-ar putea să îmi ia o viaţă întreagă şi s-ar putea să nu reuşesc – dar importantă e lupta, nu izbânda, şi sper ca prin ceea ce fac să pot ajuta oamenii. Vreau să scot o carte de poezie, să scriu un roman, să scot un album folk...

-Foarte des auzim spunându-se: vreau să ajut oamenii. În societatea în care trăim, în cercul tău chiar, ce fel de ajutor poţi oferi? Şi care crezi că este genul de ajutor de care societatea are astăzi nevoie? Pentru mulţi dintre noi, a ajuta oamenii înseamnă a le da bani.

-Sub nicio formă!

-Ce poţi tu oferi, Andrei Ciopec?

-Eu am făcut spectacolul "O seară alfel" (chiar i-am anunţat ultima reprezentaţie) şi prima reprezentaţie din Bucureşti am făcut-o caritabilă. Apoi am urmărit ca la fiecare 10 reprezentaţii una să fie caritabilă, apoi una din cinci. Asta a generat un lanţ de acţiuni pentru câteva familii din Bucureşti cărora li s-au renovat casele, li s-a dus mâncare, am dus medicamente, s-au cumpărat lemne pe iarnă. Nu cu ajutorul meu, a fost doar un factor declanşator, de partea materială s-au ocupat alte persoane. Prin artă aşa poţi ajuta, redirecţionând o parte din venituri sau încurajând astfel de activităţi, ca să se propage cât mai mult în rândul oamenilor şi să ia amploare. Dar eu, personal, cum pot ajuta...

-Am fost până acum în latura materială, a lipsurilor...

-Aşa este... Şi aici putem intra în foarte multe discuţii, dacă ar fi să disecăm. Sunt situaţii în care ajuţi omul dar nu faci decât să îl situezi într-o zonă de confort şi el nu înţelege decât că tot timpul trebuie ajutat. L-ai pierdut mai mult decât l-ai ajutat. Toată lumea sesizează că este nevoie de schimbare, însă absolut nimeni nu hotărăşte să se schimbe pe el. Să se uite în oglindă şi să spună: Ok, ce vreau eu să schimb la omul acela voi schimba întâi la mine. Ca ajutor grabnic pentru situaţia în care ne aflăm nu există decât propria schimbare. Din clipa în care m-am schimbat, eu voi genera schimbare în jurul meu. Categoric! Iar singurul mod în care poţi ajuta un om este să îl oferi atunci când îţi cere ajutorul, şi în al doilea rând să o faci cu nobleţe, să nu intri cu cizma rusească în sufletul omului. Ajutor adevărat nu poţi face decât cu dragoste. Modelul christic este cel demn de urmat, deşi atât de greu. Ajutorul cel mai grabnic rămâne schimbarea personală, ajutorul personal. Vorba însoţită de fapte... Duhovnicul meu spunea altfel, când eu îi ziceam: Părinte, când voi mai vedea pe cineva că greşeşte o să fac, o să îi atrag atenia... El spunea: Măi Andrei, Soarele nu vorbeşte despre lumină, Soarele dă lumina! Ia şi dă lumină, curăţă-te, mergi în societate şi lumea îşi va pune întrebări. Va vedea că tu eşti acolo şi că te-ai schimbat. Başcă dacă tu eşti vai de capul tău! Adică să fii un om cu o viaţă plină de tenebre, cu drumuri alunecoase sau care nu au fost nici prea ortodoxe, dar omul acum să zică: Măi, ăsta s-a schimbat! Asta e important, să fii tu dragoste şi exemplu personal. Iar eu asta chiar cred: a arunca în oameni cu pietre nu faci decât să îi sălbăticeşti şi să îi înrăieşti. Tot lucrul personal este baza.

-Să ne întoarcem la actorie...

-Deşi sunt supărat de ceea ce se întâmplă în domeniul artistic, eu iubesc foarte mult actoria, am rupt bucăţi din mine şi am pus acolo, şi asta nu e o metaforă. Iubesc foarte mult oamenii din acest domeniu, indiferent cum ar fi ei, excentrici sau cum or fi. Nu pot să îi judec, privind în urmă şi ştiind că şi ei au fost copii. Indiferent că vine să îşi acopere nişte traume, indiferent că vine să dăruiască ceva, acel om vine cu deschidere şi îşi pune sufletul pe tavă. Eu sunt supărat că ne lăsăm cu toţii duşi de valul zilelor noastre şi ne îndepărtăm de la scopul artei şi ajungem ca, din cei ce oglindim societatea, să ne şi confundăm cu ea şi să fim chiar mai murdari decât ea. Păi dacă nu păstrăm noi, artiştii, valorile morale, acea integritate, căci suntem o voce publică, într-o mai mare sau mică sferă de influenţă... Trebuie noi să ne scuturăm bine, să nu mai acceptăm să facem chiar orice, noi să fim un filtru mai curat şi ceea ce ajunge la public să fie un altfel de mesaj.

-Cineva ar spune: Andrei, vii acum să ne vorbeşti despre duhul creştin, despre faptul că nu mai poţi să faci compromisuri, după ani în care ai avut toate experienţele umane posibile... De ce acum? De ce nu ai simţit de la început asta? Ce s-a întâmplat pe parcurs? Ce anume s-a întâmplat pentru a ajunge într-un moment în care să spui: locul meu nu-i aici? Ce personaje, întâmplări, cuvinte te-au schimbat?

-Cu adevărat. Aş putea fi considerat un moralist. Actoria în viaţa mea a avut un rol extraordinar şi îl are în continuare, atâta timp cât voi mai face meseria asta, cu sau fără compromisuri. Eu nu mă dau la o parte, nu împroşc cu noroi, trag doar nişte semnale de alarmă. Nu pot ieşi deodată, însă în ultima perioadă am refuzat câteva proiecte. Nu pot să spun că fac toate lucrurile acestea despre care vorbesc, aş fi un ipocrit şi cu adevărat pot fi considerat lupul moralist. Dar m-a adus până aici cumulul de evenimente prin care am trecut, preponderent suferinţa. Dacă stau şi mă gândesc, chiar şi suferinţa fizică... Suferinţa fizică, chiar azi în predică ascultam, este vindecare sufletească. Şi discutăm într-un duh pe care amândoi îl cunoaştem...,  creştinismul promovează suferinţa asumată, conştientă. Am suferit, am avut experienţe în America, în Spania, o groază de poveşti, întâmplări care au fost departe de a fi în duh creştin, însă toate au stârnit în mine foarte multe întrebări. De mic am fost în căutarea adevărului, a unui adevăr uman, de aici poate s-a tras şi actoria. Nu mă simţeam la locul meu nicăieri. Eram agitat, energic. În fiecare mediu identificam un tip comportamental al liderului acelui grup şi îmi spuneam aşa trebuie să fiu, acesta este adevărul, ajungeam să experimentez acel lucru. Conştiinţa îmi spunea că nu acolo e adevărul...

-Poate pentru că la finalul acelei experienţe descopereai adevărul tău şi nu pe cel aşteptat?

-Şi asta! Umblând aşa dintr-un loc în altul am ajuns să înmagazinez în mine o groază de tipuri comportamentale, de medii, de tot felul de concepte de viaţă şi de moduri de a fi, de a exista. Şi la o mică apăsare am putut să le scot în cadrul acesta artistic, să le folosesc d.p.d.v. actoricesc. Dar mergând şi mai departe, ajungeam din nou într-un punct în care lucrurile lumeşti se limitau. Şi spuneam din nou: Am înţeles despre ce e vorba, trebuie să merg mai departe. Şi aşa am fost şi cred că sunt într-o permanentă călătorie spirituală. Fiind şi o persoană care judecă foarte mult oamenii, fiind în atâtea medii şi judecând atâţia oameni, am fost pus în situaţii să înţeleg acei oameni şi astfel mă trezeam la realitate. Cotitura s-a produs pentru că era încărcătura mult prea puternică. Lupt zilnic să fiu mai bun, aşa cum pot. Lumeşte vorbind, nu cred că există ceva care să mă satisfacă mai mult decât actoria. Nu există altă meserie către care m-aş putea îndrepta. Dar în afara sferei lumeşti există cea duhovnicească...

-Ce se zăreşte acolo, în sfera duhovnicească?

-O atenţie mai mare spre interiorizare, spre căutarea unei linişti, a acorda  mai mult timp lucrului cu mine ca om, a acorda mai mult timp rugăciunii.

-Ar spune cineva că mergi spre o cale mai uşoară?

-Nu e deloc uşoară! Dacă spune cineva care e diferenţa dintre un om care trăieşte în lume şi unul care s-a călugărit... În lume diavolul te luptă ca un mieluşel, dar în pustie te luptă ca un leu. Când decizi să te schimbi, lucrurile sunt mult mai dureroase. Ca un om bogat căruia îi iei maşina, funcţia... Deja sunt oameni care s-au supărat pe mine la vestea că mă voi lăsa de actorie, sunt oameni care nu sunt de acord cu mine. Dar eu le spun: De ce mă asociezi cu un actor? De ce spui Andrei-actorul? De ce pui întâi valoarea mea socială şi nu valoarea mea umană?

-Nu-i o cale uşoară, spui...

-Deloc! Pentru că şi lupta este cu atât mai mare. Cineva care fumează să încerce să nu mai fumeze până seara. Dar cineva care judecă oamenii... să încerci să nu mai judeci! Îţi apar în faţă numai oameni care te enervează. Şi nu doar că nu mai trebuie să îi judeci, trebuie să îi iubeşti! E un exerciţiu, un antrenament spiritual. Mă ajută şi lectura... Părintele Paisie, Părintele Cleopa, Filocaliile, Sfântul Ioan Scărarul, Proloagele. Încerc să merg pe multe căi bătătorite de oameni bogaţi în duh... Am cunoscut şi oameni care mi-au marcat existenţa prin cuvintele lor. În căutările mele legate de actorie am ajuns şi la nepotul părintelui Galeriu, care mi-a spus că părintele Galeriu a avut chiar o trupă de teatru, că avea foarte mulţi prieteni actori, Toma Caragiu, de pildă. Şi că părintele Galeriu a spus că actorii trăiesc viaţa unui personaj. Dar cum trăieşti viaţa celuilalt la modul suprem? Doar iubind cu adevărat. Atunci tu, ca actor, trebuie să înţelegi omul în asemenea măsură încât să devii celălalt prin iubire, dar atenţie!, trăind viaţa celuilalt fără păcatele lui. Adică să ridici arta la un alt nivel.

-Cum poţi face asta acum, astăzi?

-Una dintre rugăciunile mele preferate:  Ajută-mă, Doamne, să văd care este voia Ta. De multe ori mă rugam: Doamne, facă-se voia Ta, dar... totuşi ajută-mă să iau castingul acela! Era o renunţare parţială, dar e foarte greu să renunţi la voia ta.
Sunt două căi principale de despietrire a inimii: suferinţa şi rugăciunea. Suferinţa este greu să ţi-o asumi şi să o înţelegi...


    
   
Anul acesta, la TIFF, talantul lui Andrei Ciopec se împarte în nu mai puţin de patru filme: "Caini", regia Bogdan Mirica; "Te mai uiți și la om", regia Ana-Maria Comanescu; "O noapte in Tokoriki", regia Rox Stroe, şi în afara competitiei "Vizitatorul", regia Jamil Hendi.

(sursă foto: Facebook)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ce drept ar avea sclavul contra mea, când tot ce are el îmi aparține?

Duminică, 22 Octombrie 2017
534

În urmă cu câteva săptămâni mă aflam în fața a zeci de elevi, invitată fiind în două licee din Botoșani să vorbim despre cele ale vieții, privite prin prisma ju...

Elena Ferrante, prietena mea genială!

Duminică, 22 Octombrie 2017
235

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, ...

MARIA MOȘNEAGU: "Părintele Justin Pârvu s-a uitat la mine și mi-a spus: tu să scrii, că poți!"

Vineri, 20 Octombrie 2017
2266

Femeie simpla, curata, luminoasa. Are 75 de ani. A venit pe lume in anii grei ai razboiului. Tata era pe front cand s-a nascut micuta Maria, al cincilea copil al unei familii de tarani saraci. Pe...