ANDREEA MOLOCEA: "Marii gânditori nu ar fi fost atât de mari dacă ar fi trebuit să își spele hainele, să își gătească, să își crească şi copiii..."

ANDREEA MOLOCEA: "Marii gânditori nu ar fi fost atât de mari dacă ar fi trebuit să își spele hainele, să își gătească, să își crească şi copiii..."

ANDREEA MOLOCEA, in Piata universitatii, 2012
Vlad Ilas

Aşa am văzut-o prima dată. La televizor, cu pancarta ei pe care scria "Iubesc democraţia". Imaginea fetei care-şi scosese inima în stradă făcea turul televiziunilor şi al presei scrise. Tânăra care protesta în Piaţa Universităţii, într-un ger cumplit alături de ceilalţi "ciumpalaci" şi "viermi", după cum îi numise un senator al României, era din Botoşani. Au trecut de atunci trei ani. Între timp, Andreea Molocea a susţinut un doctorat în Ştiinţe Politice, cu tema de cercetare "Mişcarea de femei în România (1990-2000)". Este membră în Centrul FILIA, iar de curând s-a mutat la Praga, unde... scrie.

Vă oferim un interviu cu ANDREEA MOLOCEA, o discuţie despre Botoşanii de dincolo şi de dincoace de anii 90, despre profesori şi mentori, despre cum se construieşte, experienţă cu experienţă, o idee care într-o zi devine ideal.

Ştiri Botoşani: Pentru un jurnalist, sunt atâtea ispite în omul Andreea Molocea (ispite la modul inspirational, desigur), încât ai sentimentul că de oriunde ai deschide discuţia intri într-o lume cu multiple alte ispite şi tot aşa... De aceea te provoc să oferim cititorilor, pentru început, un portret în oglindă. Ce vede Andreea Molocea, dinlăuntru spre afară, la o vedere fugară, la o primă re(cunoaştere) de sine?

ANDREEA MOLOCEA: Sunt femeie și feministă, fiică, soră, iubită și prietenă a unor oameni frumoși și, nu în ultimul rând, sunt moldoveancă. Îmi place și țin mult să mă identific cu această parte a României, pentru că mi-e dragă, îi iubesc tradițiile populare și îi înțeleg logica, chiar pe cea pe care o critic, patriarhală. M-am născut, am trăit și m-am format aici, am copilărit printre țărănci, am devenit om la umbra lor. Cunosc și tradiția bisericii de care am fost foarte apropiată. Feministă fiind, nu mă dezic de ceea ce a stat la baza mea ca ființă, din contră, încerc să îmbrățișez, să înțeleg și să deconstruiesc tot acest bagaj cultural și să privesc cu ochi noi toată educația în care am crescut. Are multe părți pe care i le critic, care nu mi-au făcut bine, de care încerc și acum să mă separ, dar nu am cum să o resping total, ar fi o formă de autoanihilare din partea mea și cred că ar fi nedrept față de mine să fac asta. Prin urmare, ceea ce văd la o primă privire în mine e asta: o femeie care se caută, o femeie care prin căutările sale încearcă să ajute și alte femei.


"...acești oameni, muncitori în fabrici, sunt cetățenii invizibili ai țării despre care politicienii evită să vorbească"

-Cu acest autoportret din clipa prezentă, privind în Botoşanii de acum 10-20 de ani… Cum a fost acasă, în special în perioada copilăriei, pentru că vorbim şi despre acei ani ai începutului de democraţie în România (anii 1990-1995), ce par deja destul de departe de ce trăim astăzi.

-Fac parte dintr-o generație pe care eu o numesc norocoasă, în care am putut trăi câte puțin și din comunism și din tranziție încât să le înțeleg pe amândouă. Am prins puțin din comunism, doar 4 ani, dar suficient cât să am amintiri din acea perioadă. Apoi am prins tot avântul și toată sărăcia anilor 90. Pentru că asta au fost, ani grei, ani săraci, ani în care leul se devaloriza, fabricile se închideau, muncitorii intrau în șomaj, erau ani în care mă uitam cu poftă la magazinele care începeau să se umple de produse capitaliste ca jeleurile JellyBon și brânză topită în triunghiuri La Vache Qui Rit, ouă Kinder, Cola, cornuri cu ciocolată și gumele turcești care făceau baloane (spre deosebire de cele românești care nu prea aveau gust și care se sfărâmau în gură). Am crescut cu Dallas și cu Twin Peaks, am prins primele reclame la TV la pamperși, Nesquick și absorbate. Țin minte că reclamele la absorbante erau rușinoase, pentru că femeile comentau și șușoteau că nu e bine că se vorbește despre asta la TV. Cu pamperșii era amuzant, nu prea știau femeile să îi folosească și, învățate ca în comunism, își dădeau una alteia scutecul pe principiul "al meu bebe l-a purtat doar o dată, îl poate folosi și al tău". Sună ridicol acum asemenea povești, dar așa erau vremurile. Plus, erau scumpi și nu oricine și-i putea permite.

Sunt astfel generația care a crescut cu Tip Top Minitop și Abracadabra, cu Cartoon Network (de unde am învățat engleză!), cu muzică pop ca Backstreet Boys și Britney Spears și am prins primele trupe românești: 3Sud Est, Andre, Genius. În același timp am prins și trecerea de la proto-manele ca Generic și Albatros la manele, trecere pe care o simteai când mergeai duminica la piață, iar cei care vindeau casete sau pești pentru acvariu aveau grijă să facă auzite pe o rază destul de largă ultimele hituri: de la Aqua și Rednex la O, viața mea!, a lui Costi Ioniță și Adi Minune.

Am avut o copilărie eclectică, între un est comunist și un vest capitalist, însă ceea ce am în memorie pregnant este existența speranței. Familia mea a trecut prin anii tranziției la limită, ca mai toate familiile din România, dar cu speranța că la anul va fi mai bine. Părinții mei lucrau amândoi la fabrica Electrocontact, apoi au intrat în șomaj. De la 8-9 ani știam ce înseamnă șomaj, știam pe câte luni era plătit, știam ce lucruri trebuie plătite la stat. Am fost expusă greutăților, iar acum realizez faptul că acele greutăți nu erau singulare și nu erau doar ale familiei mele, ci erau o realitate și o normalitate a României. Este însă nedrept că astăzi, 25 de ani mai târziu, acești oameni care au dus tranziția în spate o duc la fel sau chiar mai greu ca atunci. Regret faptul că acești oameni, muncitori în fabrici, sunt cetățenii invizibili ai țării despre care politicienii evită să vorbească și îi lasă la mâna investitorilor străini.

La polul opus, până la aproape 7 ani am trăit la țară, la bunici, în Săveni. Am rămas acolo de la 3 luni, când mama a trebuit să se întoarcă la serviciu. Acolo am avut copilăria aceea idilică, printre țărănci, nu toate cu carte. Cu ele mergeam la nunți și înmormântări și botezuri și încă știu toate obiceiurile. Tot de la ele știu cum se fac chirpicii, cum se face vinul și rachiul de pere, cum se mulge vaca, cum se prășește, cum se cârpește o casă cu lut, cum se face varul cu care dai pe casă primăvara. Cu mamaia mergeam primăvara pe dealuri să culegem urzici și cum venea căldura făceam mâncare la cuptorașul din grădină, iar vara gemurile din fructe. Rufele se spălau la mână, cu săpun de casă făcut de mamaia și se întindeau afară pe sârmă, iar în casă nu aveam dulap. Hainele le țineam așezate pe sobă, iar iarna era o senzație plăcută să tragi pe tine ciorapi calzi. Încă îmi place să fac asta în zilele geroase, să îmi așez de cu seară hainele pe calorifer, ca să fie calde dimineața. Dulap am avut abia când m-am întors la Botoșani ca să merg la școală unde am prins abecedarul comunist. Am fost ultima generație care a învățat de pe manualele unice în clasele primare, o generație cobai care din clasa a V-a a prins manualele alternative, iar admiterea la liceu a fost printr-un sistem informatic destul de complicat de înțeles de elevi și părinți și care într-o anumită măsură nu mi-a fost în avantaj.


Tudor Maxim - Marius Oprea - Mihaela Miroiu

-Povesteai undeva despre anii de liceu. Cu ore în biblioteci, cărţi de filosofie, curiozităţi dintr-un domeniu extrem de pretenţios pentru o adolescent: cercetatea comunismului şi a efectelor lui în România. Şi visul spre o carieră îndreptată în această direcţie. De unde au pornit acele preocupări? A existat un profesor, o materie anume?

-Am făcut liceul la "Gheorghe Asachi" și recunosc, nu a fost un lucru care să-mi placă. Doar că eu voiam filologie și ordinea la admitere am făcut-o în funcție de acest criteriu. Acest liceu era numărul 3 pe lista mea de opțiuni și am intrat aici cu 9,47. Nu am știut să mă mut de la liceu, eram o fată timidă, iar mama era la fel. Primul an la liceu a fost greu, nu îmi plăcea mai nimic, plângeam când ajungeam acasă, nu mă simțeam în largul meu. Singurul care mă făcea să merg cu drag la ore era profesorul de istorie, Tudor Maxim, care mi-a simțit pasiunea pentru lectură și a început să mă ghideze. Alături de el mai era profesoara de franceză și latină, femei excepționale! Eu am citit mult în acei ani, dar am citit haotic, fără nici un mentor care să mă îndrume. De aceea Mircea Eliade mi-a fost un fel de guru. În jurnalul lui găseam referințe bibliografice, aveam caiete în care îmi notam toate cărțile pe care Eliade le citea, apoi mergeam la biblioteca județeană să le caut și să le citesc (așa i-am descoperit pe Papini, C.G. Jung). Știu că eram foarte supărată într-o vreme că nu găseam acolo Cartea Tibetană a Morților și mult timp m-a frământat asta. Tudor Maxim este cel care mi-a spus de Școala de Vară de la Sighet și e cel care, după ce am fost admisă, m-a îndrumat în această direcție. Din nefericire mi-a fost profesor doar un an, dar a fost acolo cât să îmi schimbe cursul dinspre literatură spre istoria ideilor și filosofie politică. Am fost doi ani cursantă la Sighet, loc în care am cunoscut dizidenți români și străini, istorici, scriitori cum ar fi Vladimir Bukovski, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Stephane Courtois, Nicolas Werth, Alexandru Zub, Mircea Carp, Petruska Sustrova, Armand Gosu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, Ioana Arnăuțoiu, Marius Oprea. Marius Oprea e omul care a avut un impact mare asupra mea și după ce l-am cunoscut, la 15 ani, mi-am spus că asta vreau să fac și eu: să cercetez crimele comunismului din România. Tot atunci, la finalul clasei a IX-a, mi-am spus că vreau la științe politice la SNSPA la București și aici am ajuns. Doar că din anul III de facultate, după ce am fost la cursurile Mihaelei Miroiu m-am reorientat către feminism. M-am regăsit în aceste teorii și mi se părea drept din partea mea să cunosc și istoria femeilor și să o transmit mai departe altora.

-Anul 2012, la protestele din Piaţa Universităţii. Pe ecranele televizoarelor, imaginea unei fete atrăgea atenţia tuturor. Avea o pancartă pe care scria "Iubesc democraţia". Fata era doctorandă, curajoasă şi extrem de determinată. Ce a însemnat pentru tine, Andreea Molocea, perioada Piaţa Universităţii, pentru că tu erai acea fată care protesta într-un ger cumplit alături de ceilalţi "ciumpalaci" şi "viermi", după cum vă numise un senator al României.

-Anul 2012 a fost în istoria mea personală anul inimii. Ianuarie 2012, protestele, pancarta făcută cu acuarele mi-au deschis ochii spre o înțelegere mai directă și mai conectată a lumii politice, a modului în care ca cetățean/ cetățeană poți face/ aduce schimbare. A fost anul în care mi-am pierdut naivitățile, în care am început să judec critic teoriile pe care le studiam și să mi se clatine principiile liberale și individualiste cu care parcă fugisem în lume. A fost o perioadă în care am cunoscut mulți oameni noi, acolo în Piață, cu unii încă sunt foarte bună prietenă și recunosc, a fost un privilegiu pentru mine să fiu acolo. Nu aveam nimic de pierdut, eram tânără, fără datorii și credite, fără familie și copii, cu suficienți bani cât să locuiesc în centrul Bucureștiului. Îmi permiteam astfel luxul să stau 3 luni în stradă pentru democrație. E un lux pe care alte femei nu și l-au putut permite. Atunci am înțeles și privilegiile la care eram expusă, că în ciuda trecutului meu și a bunicii mele cu patru clase care m-a crescut, eu am ajuns în alt punct în care aveam avantaje față de alte femei din România.


"Doar pentru că munca femeilor e invizibilă și e casnică nu înseamnă că ea nu e muncă"

-Feminismul este o noţiune care la noi, în România, este încă privită cu scepticism, dar care, tocmai aici, în societatea în care trăim, ea devine tot mai necesară. Şi mă gândesc la drepturile femeilor abuzate (abuz ce implică toate formele de manifestare, sub aspet fizic şi psihic). Cum s-a produs trecerea de la ştiinţe politice la preocupările legate de feminism?


-La mine trecerea a avut loc în anul trei de facultate la cursul Mihaelei Miroiu de teorii politice feministe, dar nu asta e neapărat important. Ca o schimbare și o revoluție interioară să se petreacă, trebuie mai mult decât o trecere sau o întâlnire, trebuie să fie un moment de "aha", un moment în care ceea ce auzi e ceva ce știai deja, dar nu puteai numi pentru că nimeni în jurul tău nu mai numise până atunci. Feminismul e ideologia care spune că și femeile sunt oameni. Doar pentru că munca femeilor e invizibilă și e casnică nu înseamnă că ea nu e muncă și că aportul nostru la evoluția acestei lumi nu a existat. Faptul că marii gânditori nu ar fi fost atât de mari dacă ar fi trebuit să își spele hainele, să își gătească, să își crească copiii spune ceva despre existența femeilor, despre relații inegale de putere, despre spațiul casnic și spațiul public.

Femeile erau ființele care guvernau peste spațiul casnic, iar bărbații spațiul public. Ele aparțineau privatului pentru că erau considerate a fi mai puțin apte spre a gândi decât bărbații și erau asociate naturii, emoției, isteriei. În România, în 1882, Titu Maiorescu spunea de exemplu "cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu 10% mai mică?". I-a răspuns o botoșăneancă, Sofia Nădejde, o feministă cu care ne putem mândri. Aceasta a ținut la Ateneu o conferință în care a clarificat lucrurile precizând că greutatea creierului feminin trebuie raportat la greutatea corpului feminin: "Vedem deci că bărbații au corpul mai greu decât s-ar cuveni pentru creierul lor, sau cu alte cuvinte: femeile, relativ cu corpul, au creierul mai greu decât bărbații. Așadar, până la o contra dovadă, argumentul cum că femeia are mai puțin creier decât bărbatul și că prin urmare e mai puțin inteligentă și mai puțin aptă de dezvoltare nu are valoare". Sunt momente în istoria românească în care femeile dădeau clasă bărbaților din politică, însă acestea sunt ignorate de istorie, ca să nu mai spun de manuale școlare în care prezența femeilor este mai degrabă absență. Este o mare pierdere pentru noi, ca popor, faptul că dăm uitării aceste fragmente de istorie. Am afla cu stupoare că revendicările feministelor din secolul XIX sau început de secol XX seamănă mult cu cele de acum.


"...pe la 15 ani de Simone de Beauvoir auzisem doar pentru că fusese partenera lui Sartre!"

-În multe dintre scrierile tale mărturiseşti că Mihaela Miroiu este un adevărat mentor pentru tine. "Mă leg să renunţ la feminism atunci când ceilalţi vor renunţa la misoginism, sexism şi patriarhat", spune doamna Miroiu. Cât de important este pentru un tânăr să găsească un mentor, să urmărească un model după care să se ghideze?

-Mihaela Miroiu este mama mea intelectuală, așa îmi place să o numesc. Este o femeie de o mare forță intelectuală, față de care voi avea respect întotdeauna, chiar dacă pe alocuri mă desprind ideologic de opiniile sale. Respectul și dragostea sunt cele care se manifestă în ciuda diferențelor dintre două persoane, iar eu am doar respect și dragoste față de ea. A fost prima femeie de calibru față de care am putut simți admirație. Până la ea l-am avut pe Mircea Eliade, un domn isteț, dar misogin. Mi-au lipsit, ca adolescentă, modelele feminine, modele puternice de femei care gândesc autonom, care pot fi un întreg fără a fi anexă a unui bărbat. Mă amuz cumva acum, pentru că pe la 15 ani de Simone de Beauvoir auzisem doar pentru că fusese partenera lui Sartre. Nu e ironic? Tocmai ea, cea care a scris "Al doilea sex", tocmai pe ea o știam ca iubită, nu filosoafă, scriitoare. Asta înseamnă o lume patriarhală: o lume în care munca, ideile, creația bărbaților valorează mai mult decât cea a femeilor. Aș vrea să schimb asta. Cine știe, poate tinerele adolescente din România de astăzi, mult mai expuse ideilor feministe, să poată face în 10-15 ani diferența care contează, să revendice politici și drepturi pentru alte femei. Pentru că, așa cum spunea Madeleine Albright, există un loc special în iad pentru femeile care nu ajută alte femei.

-Îţi mulţumim, cu drag, pentru gândurile oferite cu generozitate. Ce face Andreea Molocea în prezent?

-M-am mutat de 10 zile la Praga. În prezent mă concentrez pe scris, ceva ce am tot dorit să fac după ce mi-am încheiat doctoratul. Scriu pe blogul Adevărul și vreau să încep lucrul la un volum adresat femeilor (dar nu numai) care să pună în discuție probleme ale societatii în care trăim şi care ne afectează ca femei.

(A consemnat Florentina Toniţă)

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Razii ale poliţiştilor printre agenţii economici! Au fost aplicate amenzi de zeci de mii de lei

astăzi, 10:01
160

Zeci de poliţişti au efectuat, joi şi vineri, razii în întreg judeţul pentru prevenirea şi combaterea comerţului ilicit şi impunerea normelor rutiere.Astfel, au fost legiti...

Un şofer ce transporta lemne fără acte a fugit când a fost tras pe dreapta de poliţişti!

astăzi, 09:43
334

Un tânăr ce transporta material lemnos fără documente a încercat să fugă de poliţişti, însă s-a ales cu o amendă uriaşă şi cu lemnul confiscat.S-a întâmpl...

Fost primar chemat în judecată de instituţia pe care a condus-o pentru o pagubă de zeci de mii de euro!

astăzi, 09:04
1037

Procesul a fost deschis de Primăria Truşeşti împotriva lui Mihai Puruhniuc, fostul şef al administraţiei publice locale, pentru recuperarea unei sume de 135.000 de lei.Suma a...