ANA PREDA: Întotdeauna mă voi întoarce cu drag la Botoşani şi la rădăcinile mele! FOTO, VIDEO

ANA PREDA: Întotdeauna mă voi întoarce cu drag la Botoşani şi la rădăcinile mele! FOTO, VIDEO

 ANA PREDA  

Luminos şi ceremonios, emanând aproape permanent un zâmbet hollywoodian, chipul Anei pare anume construit pentru a îmbrăca şi opri din revărsare albastrul ochilor pătrunzători, un univers care adună uitatele poveşti, vechi credinţe, parcă şi apăsătorul orgoliu al lipovenilor prigoniţi de sute de ani prin lumea mare. Ochii Anei vorbesc. Ochii Anei te cuprind în emoţie, te poartă prin poveste. Poposesc în trecut, revin când nu te aştepţi şi te scotocesc în toate ungherele sufleteşti, pentru ca apoi, brusc, să constaţi că ai în faţă o copilă pusă pe şotii, gata să colinde lumea şi să îi afle neştiutele.

Ana Preda s-a născut la Botoşani, în familia Paramanov. A crescut în lipovenime, o lume pe care, mărturiseşte ea, a început a o descoperi cu adevărat abia acum. Aprigă la jocuri, băieţoasă şi miloasă deopotrivă, a parcurs copilăria prinsă între ateismul comunist şi rigorile credinţei strămoşeşti. I se spunea "comunista", dar tocmai ea, astăzi, s-a întors să afle. Să înţeleagă. Să mărturisească şi să lase lumii mărturie.

A absolvit cursurile Liceului Mihai Eminescu din Botoşani (matematică-fizică) şi, la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Automatizări şi calculatoare. Nu a practicat ingineria. Drumul a cotit brusc încă din anii de studenţie, când s-a angajat în televiziune. A urmat un curs BBC de jurnalistică TV în cadrul Academiei de Teatru şi Film. A fost producător TV, a realizat jurnale de ştiri si emisiuni de televiziune la Pro TV, Antena 1, Naţional TV, a făcut productie cinematografică în cadrul studiourilor Media Pro Pictures. A activat ca freelancer - scenarist, producator TV sşi consultant de PR - pentru trusturi de presa, companii financiare, pentru instituţii culturale şi organizaţii non-guvernamentale.

Astăzi lucrează, ca producător, în Televiziunea Română. În toamna anului 2015 a finalizat filmul "Filipovenii și cazacii lui Nekrasov", un documentar biografic și antropo-etnic, o scurtă istorie a rușilor-lipoveni din România, o mărturie despre identitatea şi trecutul comunităţii de staroveri din România, având în centrul poveştii personaje reale din Botoşani sau din Deltă. Documentarul (coproducător Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23) va fi lansat şi la Botoşani, la Cinema Unirea, pe 8 ianuarie 2016, la ora 15.00.

Se simte bine acasă. Îi place oraşul, îi plac oamenii lui, lipoveni sau nu. Dacă ar fi să facă un film despre Botoşani? "Aş porni de la geniile Botoşaniului. Ducem lipsă de modele".


În lipovenime

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor. Turlele bisericii lipoveneşti caută din înălţimi privirile celui interesat de lumea aparent închisă a unui grup de oameni al căror pitoresc se lasă dezvăluit cam anevoie. Lipoveanul rareori iese din discreţia nativă, nu se vrea studiat, nu impresionează gratuit.

Cultul creştin de rit vechi coboară din credincioşii ortodocşi ruşi veniţi pe aceste meleaguri începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma persecuţiei dezlănţuite de Biserica Ortodoxă Rusă şi autorităţile ruseşti. Spre sfârşitul anilor 1600, Patriarhul Nikon a iniţiat o reformă în ritualul cultului creştin, reformeă cu care o parte dintre ruşi nu a fost de acord. Aceasta a atras asupra lor persecuţii cumplite. Cei mai mulţi, prigoniţi de propria credinţă, au luat drumul pribegiilor, fugind în Polonia, Austria, Suedia, România, Australia şi în mai toate cotloanele pământului.

În România, primele comunităţi de lipoveni s-au înfiripat în judeţul Suceava, pe la 1720. Organizatoric, 20 de ani mai târziu se înfiinţează Mitropolia de Rit Vechi de la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord.

Astăzi lipovenii nu mai sunt persecutaţi, însă au rămas împrăştiaţi prin toate locurile din lume. Mulţi au rămas în tradiţia comunităţii, alţii au umblat la şcoli, au format familii mixte şi au lăsat în urmă obiceiurile strămoşilor, credinţa şi straiele de sărbătoare. Ana s-a născut în familia Paramanovilor, a şasea generaţie de lipoveni pe pământ botoşănean. S-a căsătorit cu Radu Preda în biserica ortodoxă de stil nou, dar de curând, împreună cu cei doi băieţi, au fost miruiţi şi în tradiţia bisericii de stil vechi, a lipovenilor.

 
"...un muzeu viu, în care oamenii trăiesc ca acum 350 de ani"

-Cum a fost copilăria Anei Preda în mahalaua lipovenească?

-M-am născut în Botoşani, într-un cartier lipovenesc,  în mahalaua lipovenească. Ea astăzi este integrată în oraş, dar pe vremuri era mai periferică, populată doar de lipoveni. Noi, copiii, făceam gaşcă mare aici în stradă. Eu eram băiatul tatei, alergam peste tot, mă căţăram peste tot…

-Nu mai era alt băiat în familie?

-Noi suntem două fete, dar înainte de a apărea noi a mai existat un frate, Dumitru, care din păcate, la vârsta de trei ani, s-a înecat, de fapt a făcut stop cardiac în contact cu apa rece acolo unde spălau bunicii zarzavaturile în grădină. Un episod dureros în familia noastră, pentru că de atunci bunicii nu au mai vrut să îşi asume responsabilitatea pentru niciun nepot, deşi mai stăteau la bunici, dar nu pe termen lung. Fiind băiatul tatei, temperamentul meu era mai băieţesc, deşi eu nu realizam asta. Dar tot cădeam de pe casă, cădeam în beci… Îmi plăcea să adun în jurul meu copii, în special pe cei mai năpăstuiţi. Atunci nu înţelegeam de ce simţeam asta, dar probabil venea din educaţia din familie: ai mei spuneau mereu să nu îi judecăm pe cei din jur, pentru că nu ştim de ce sunt aşa de amărâţi…

-Despre care bunici vorbim? Pentru că există ramura Paramanovilor, de generaţii întregi stabilită pe pământ botoşănean, şi ramura maternă, din Lipovenii Sucevei.

-Părinţii tatei sunt din Botoşani, casa există şi azi, dar nu mai este cea de pe vremea copilăriei mele. În timpul anului şcolar stăteam la bunicii din Botoşani, în timpul vacanţelor şcolare vorbim despre bunicii de la ţară, din Lipoveni, Suceava. Casa de aici era o casă din lut, cu prispă frumoasă. Obiceiul bunicilor era să ne adune pe toţi, trei generaţii ne adunam. Acum cu mare greutate reuşim să mai fim împreună. La nunta de aur a părinţilor mei ne-am adunat aproape toţi.

-Vorbim despre anii 80… Copila Ana, "băiatul tatei", avea pe atunci cam 10 ani. Ce făceau bunicii la acea vreme, şi propun să ne ducem chiar mai departe în timp. Istoria Botoşanilor a fost marcată de aceste comunităţi de lipoveni, armeni, evrei, mai târziu ţigani. Să pătrundem în aerul acela al mahalalei de acum jumătate de secol…

-Bunicii mei, familia Paramanov, Alexa şi Maria, erau oameni lipsiţi de educaţie, oameni care munceau pământul, aveau 6 hectare de pământ în afara oraşului, mergeau cu căruţa până acolo. Supravieţuiau numai din munca pământului. La 70 de ani, ţin minte cum bunicul mai mergea încă să muncească la grădina de aici, din oraş. Erau oameni munciţi, foarte religioşi, acesta este şi motivul pentru care au fost prigoniţi şi au fost nevoiţi să părăsească ţara de origine. În schimb bunica, Maria, şi-a dat seama că pentru copiii ei îşi doreşte foarte mult o altfel de viaţă. Să nu se mai chinuiască la câmp. Şi a ţinut neapărat ca toţi copiii să meargă la şcoală. Aşa s-a şi întâmplat. Tata spune că atunci când a venit colectivizarea bunicul nu a fost de acord să îşi dea pământul, a fost declarat chiabur, s-a confiscat averea iar tata, Ştefan, a fost dat afară din liceu. Dar tata era fermecat de maşini,  s-a făcut şofer, a fost primul salariat în casă, deci a fost un mare sprijin pentru familie. A devenit instructor la şcoala de şoferi. Niciunul dintre cei şapte copii nu a mai fost agricultor, Ana, a ajuns o croitoreasă foarte bună, Nichita a fost economist,  director la fabrica de mobila din Botoşani, Eugenia contabilă, Vera Enache a făcut filologie, fiind o foarte bună profesoară în Bucureşti, Andrei este tot în zona economică, financiară. Vitea a lucrat la Electrocontact. Faţă de bunici se considera că toţi au făcut un pas înainte.  

-Dar, se ştie, lipovenii au fost de la început conservatori. Şi-au păstrat limba, obiceiurile, spiritul creştin.

-Stră-străbunicul meu a venit prima oară în România. Ei vorbeau lipoveneşte. Lipoveneşte însemna o limbă arhaică medievală, destul de amestecată cu cuvinte regionale. Am constatat că sunt cuvinte folosite de lipovenii nostri în Bucovina, dar nu şi în Dobrogea. Etnologii şi specialiştii în limbă veche sunt foarte entuziasmaţi de ceea ce găsesc astăzi în aceste comunităţi. E ca şi cum ai o capsulă a timpului, îngropată undeva şi descoperită acum conservată, cu toate influenţele timpului. Îmi place să spun că au deschis un muzeu viu, în care oamenii trăiesc ca acum 350 de ani, exagerez, desigur, dar e vorba despre acea mică Rusie medievală despre care ei citeau doar în cărţi sau au văzut-o în filme. La fel, cântările. Adevărate tezaure. Am luat legătura pentru documentar cu un muzicolog de la un conservator din Moscova, a spus că are adunate cântări bătrâneşti foarte valoroase, inclusiv din România. Noi, ca ruşi lipoveni, nu conştientizăm această comoară şi ea se pierde.  


"Nu m-am simţit discriminată, prigonită, dezavantajată"

-Care era preocuparea părinţilor, a bunicilor, strădania lor mai mare: să înveţe copiii limba română pentru a străbate mai uşor şi a-şi face rost în viaţă sau să îi înveţe limba maternă şi să păstreze astfel firul nativ, traditional, creştin?


-Bunicii nu şi-au pus niciodată această problemă. Ei vorbeau în casă lipoveneşte pentru că aşa au primit şi ei de la părinţi. Vorbeau stâlcit româneşte. Bunicii din Botoşani poate vorbeau mai bine, pentru că aveau nevoie la piaţă, acolo unde vindeau zarzavaturile. Dar în casă nu, au considerat că de vreme ce copiii merg la şcoli vor învăţa acolo româneşte. Mama povesteşte că în Lipveni, Suceava, a făcut primele trei clase. Apoi a trebuit să meargă în Mitocul Dragomirnei, unde învăţau doar în limba română, şi nu ştiau o boabă. Bineînţeles că au fost şicane între copii. Mama a venit apoi în Botoşani şi a considerat că e mai uşor să învăţăm limba română. În Dobrogea, în schimb, au fost mult mai conservatori. Moldova şi Bucovina a fost mai deschisă la nou, la inovaţie. La noi în casă am vorbit româneşte, dar bunicii vorbeau cu noi doar lipoveneşte, chiar dacă noi răspundeam româneşte. Eu înţelegeam, dar fiind perfecţionistă nu voiam să vorbesc, nefiind sigură că pronunţ corect. Acum comunic, deşi incorect, agramat sau în dezacord, dar prefer să exersez limba vorbită.

-La şcoală aţi învăţat în limba lipovenească?

-Deloc! Eu am făcut la Pedagogic primele patru clase, apoi la Şcoala 3, astăzi închisă, şi Liceul Eminescu. Nu am învăţat limba maternă.

-A fost altfel să fii copil de lipovean, copil de minoritar?

-Nu m-am simţit discriminată, prigonită, dezavantajată. Din fericire pentru mine, cam toţi copiii de lipoveni care au fost înaintea mea la acele şcoli la care am mers eu fuseseră copii extraordinar de buni. Şi atunci imaginea createă anterior de ei mi-a slujit mie ca o trambulină. Dar erau mici răutăţi, normale, copilăreşti, îmi spuneau lipoveanco!, dar mă simţeam mândră, nu o luam în sens negativ.

-A urmat facultatea...

-Noi am prins anul 1989, atunci am terminat liceul şi am început facultatea. A fost în societatea românească, atunci, o tulburare mare. Nu îmi place să mă victimizez, cred că am fost puţin o generaţie de sacrificiu. În decembrie 1989 colegii mei de liceu erau în armată, chiar şi Radu (noi ne cunoaştem din clasa a VIII-a, ne-am cunoscut la meditaţii). Ne pregătiserăm pentru inginerie. Am dat la informatică, automatizări-calculatoare. Nu a fost o alegere proastă, dar nu se potrivea deloc cu mine. În copilăria mea nimeni nu a stat să îmi urmărească înclinaţiile, nu se punea problema aşa atunci. Dar norocul meu a fost că mă adaptam repede la cerinţe, am făcut uşor facultatea. Iar în ultimul an de facultate m-am angajat în televiziune, am făcut apoi Jurnalistică BBC şi ca urmare am rămas în domeniul care mi-a plăcut, dar acum era alegerea mea.


Comunista!

-Am văzut că facultatea şi profesia nu s-au prea întâlnit peste ani. Mai mult, prin profesie s-a produs şi această întoarcere acasă, la origini, adică chiar în mahalaua lipovenească, şi vorbim aici despre documentarul "Filipovenii și cazacii lui Nekrasov", cu eroi din Botoşani, din familia Paramanov, în care găsim şi nume de notorietate, de la Ivan Patzaichin la Vlad Ivanov (foto dreapta), dar şi pe cel al istoricilor Alexandr Prigarin şi Alexei Muraviev (foto jos).

-Aici trebuie să mă întorc la o poveste din copilărie… Ai mei erau crescuţi în spirit religios. Adică mers la biserică, ritualuri, închinăciunea de acasă, de dimineaţă, de seară, posturi, sărbători mari şi mai mici. La acea vreme, în mintea mea era o frământare şi o ruptură. La şcoală mi se spunea că nu există Dumnezeu, ai mei spuneau că există, dar să nu cumva să vorbesc la şcoală despre Dumnezeu. Era o dualitate, ai mei spuneau ceva, la şcoală aflam altceva. Fiind crescută şi de părinţi şi de bunici în acest fel, ceva s-a păstrat acolo, sacru, ceva ce nu puteam desfiinţa. Am lăsat acolo să crească şi am regăsit mai târziu rădăcina. Dar atunci mă contraziceam cu tata: nu merg la biserică, nu îmi pun baticul pe cap! Tata îmi spunea: Comunista! Şi tot el spune azi: Nu m-am aşteptat ca tocmai tu, care erai atât de pornită atunci, te vei întoarce şi te vei interesa de strămoşii nostri.

-Nimic nu ne miră, atunci când vine vorba despre lipoveni. Nu spune oare atât de frumos Alexandr Prigarin: "Căile Domnului, ca şi ale lipovenilor, sunt greu de desluşit"?

-Aşa este. Poate ai citit romane scrise de marii clasici ruşi. Personajele de acolo se aseamănă foarte bine cu lipovenii de aici, din România, şi eu m-am regăsit în personajele lui Dostoievski, de exemplu, şi acolo sunt mari frământări, chiar dacă la un moment dat contestă vehement ceva, se pot întoarce cu aceeaşi dragoste la ceea ce au contestat. Aşa sunt lipovenii, mai tumultuoşi, mai contradictorii…


"Suntem recunoscători statului roman, ne-a ajutat să ne păstrăm identitatea, ceea ce nu se întâmplă în foarte multe ţări"

-Sunt două aspecte importante atunci când vine vorba despre lipoveni, nu ştiu dacă se şi regăsesc în spiritul comunităţii de astăzi. Pe de o parte renumele de raskolnici, de oameni care se opun, care mor pentru crezul lor. Desigur, lipovenii de azi nu mai sunt aşa de revoltaţi, dar rămân în credinţa lor din fidelitate pentru cei care au suferit atunci, să nu se fi murit degeaba. Şi, pe de altă parte,  anatema aruncată asupra lor (la anul se împlinesc 350 de ani de la acel moment istoric). Cum e să vii dintr-o comunitate prigonită, dar urmărită şi de o povară atât de greu de dus, cea a anatemei?


-Am înţeles că s-a ridicat anatema. Dar una este să verbalizezi ceva şi alta să găseşti în interiorul tău convingerea asta. Dar hai să nu le spunem raskolnici, pentru că raskolnici erau de fapt cei care au luptat pentru reforma bisericii, au zis: voi vă opuneţi şi sunteţi schismatici şi raskolnici, şi din cauza voastră s-a produs ruptura. Cei care nu au vrut să se reformeze au spus: noi nu suntem raskolnici, din cauza voastră s-a produs ruptura, noi doar am vrut să păstrăm ceea ce am primit de 650 de ani, credinţa pe care am moştenit-o de la părinţii nostri. E ca o trădare faţă de părintele tău, care îţi transmite credinţa într-un anume fel. A fost un act de fidelizare faţă de strămoşii lor, aşa au moştenit şi au simţit, ca pe o trădare faţă de Iisus Hristos şi de părinte. Aşa era convingerea lor atunci, erau oameni lipsiţi de carte, uşor de manipulat, dar erau neclintiţi în credinţa lor, pentru că acela era ghidul lor pentru o viaţă corectă. Altceva nu ştiau. Ştiau că dacă urmează nişte principii biblice au şansă să ducă o viaţă frumoasă în faţa lui Dumnezeu. Nu a fost o revoltă legată de vreo taxa, un impoozit sau că nu vor să plătească, ci era dintr-o convingere profundă.

-Spiritul a fost, aşadar, de fidelizare, de comunitate, dimpreună. Pentru că nu a fost uşor să porţi după tine, secole întregi, acest statut de prigonit, de anatemizat.

-Nu le-a fost uşor. Zilele acestea, secolele mai apropiate de noi, poate ultimii 200 de ani, le-a fost mai bine pentru că nu s-a mai reflectat în viaţa lor zilnică prigoana. Dar dinspre aparatele de stat au fost presiuni tot timpul. Un rol important îl are şi înţelegerea pe care au găsit-o în ţările unde s-au aşezat. Faptul că au fost lăsaţi liberi să îşi practice religia a fost un lucru foarte bun. NIici nu pot să spun că au fost prigoniţi de-a lungul timpului atât de rău încît să fie nimiciţi, reduşi la zero. Din acest punct de vedere putem fi recunoscători statului roman, pentru că ne-a ajutat să ne păstrăm identitatea, ceea ce nu se întâmplă în foarte multe ţări.

Mă întrebi dacă s-a păstrat spiritul acesta de revoltaţi, de rasckolnici… Nu ştiu dacă sunt eu cea mai în măsură să spun, dar pot spune ce simt eu. Cumva, organic, cred că suntem foarte orgolioşi noi, lipovenii, şi asta de multe ori ne şi distruge, dar suntem şi nişte mari luptători. Dacă avem o convingere, indiferent care este ea, noi luptăm pentru ea. Convingerea nu este falsă, nu este de faţadă, este înrădăcinată în noi. Când cred într-un om chiar cred în el. Sunt dispusă să lupt şi să mă sacrific pentru acel om. Asta probabil s-a întâmplat şi la schismă. Strămoşii nostri au crezut să aşa e corect, mulţi dintre ei şi-au dat fos pentru a nu fi prinşi de aparatul represiv şi astfel să fie forţaţi să treacă la nikonieni.


Rădăcinile

-Cum a fost întoarcerea la origini? Ce a impresionat-o atât de mult pe copila prinsă între două lumi, cea a ateismului comunist şi cea a tradiţiei şi ortodoxismului din familia de lipoveni?

-În copilărie, am spus, mă împotriveam acestei religii. Mai târziu, după 18 ani de televiziune, cea mai mare parte petrecută în Pro TV, apoi prin Media Pro, la Buftea, la filme, a fost o perioadă – după naşterea lui Luca, cel de-al doilea copil – când am lucrat pe cont propriu, scriam scenarii, făceam evenimente legate de audio-vizual, pentru diverse televiziuni. Atunci m-a întrebat o prietenă de ce nu aplic pentru un post la minorităţi, în TVR. Cerinţele nu erau pretenţioase, eram supracalificată pentru ce era acolo, dar cel mai mult m-a stârnit că era la minorităţi. Redacţie care nu exista într-o televiziune comercială. M-am prezentat la concurs, am intrat acolo.  Se întâmpla acum patru ani. Am avut o dublă problemă. Până atunci coordonasem echipe umane şi tehnice, când am ajuns în TVR eram cumva coordonată, într-o echipă destul de mare, şi trebuia să înţeleg şi cum funcţionează instituţia în sine. Asta a fost marea problemă. Când vii dintr-o zonă privateă într-o zonă publică nu înţelegi de ce lucrurile devin deodată complicate. Mi-a fost greu să mă adaptez sistemului. Pe de altă parte, am simţit şi beneficiile. Faptul că acolo poţi să faci lucruri pe care într-o zonă comercială nu le poţi face, care nu au loc într-o altă televiziune. Am rămas să înţeleg despre ce este vorba şi mi-am dat seama cât de puţin ştiu eu despre minoritatea din care mă trag, despre celelalte şi mai puţin. Initial am fost desemnată pe lipoveni, apoi pe ucraineni. Când s-a ivit posibilitatea să plec la casa de producţie am profitat, pentru că voiam să fac documentar şi numai acolo se putea face, aici am întâlnit un mediu în care am libertatea să structurez editorial ceea ce am de transmis. Dar e nevoie să mă zbat în continuare ca să pot ajunge din A în B, de asta a durat trei ani de zile ca să pot să concretizez, de la concept la proiecţie, la difuzare.

-Aşa s-a produs întoarcerea la rădăcini…

-Prin natura meseriei, a poziţiei de atunci, trebuia să mă documentez şi despre lipoveni. Încercând să găsesc surse de informare, experţi, specialişti, întâlneam nişte oameni deosebiţi, care au stârnit în mine alte curiozităţi. Există un moment în viaţa fiecăruia când se întoarce în sine şi vrea să afle mai mult despre ceea ce este.


"Mă consider în egală măsură româncă, moldoveancă şi lipoveancă"

-Cum a fost nunta cu Radu?


-Radu nu este lipovean, deci băieţii mei sunt pe jumătate lipoveni. Dar eu mă consider în egală măsură româncă, moldoveancă şi lipoveancă. Nunta cu Radu a avut loc în Botoşani, la o biserică ortodoxă de rit nou. Părinţii au vorbit între ei. La lipoveni există un respect faţă de părinţii băiatului. Şi au zis să nu facă o discuţie pe marginea acestui subiect. Noi cumva am revenit, mai târziu, la staroveri, pentru că ne-au miruit şi putem merge şi la biserica lipovenească. Nucleul de credinţă este acelaşi. Culmea este că ai mei au acceptat atât de uşor. Mi-a plăcut cum au gândit. În septembrie, la Bucureşti, am trecut şi la lipoveni, ne-au făcut o slujbă de miruire, adică ne-au acceptat în comunitate şi pe Radu, şi pe băieţi. Dar mergem la fel şi în biserica ortodoxă, cununăm, botezăm. Nu există diferenţe ca între catolici şi ortodocşi, de exemplu. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre unificare, nu sunt foarte documentată, dar există un curent al credinţei unice – deşi e greu, după sute de ani, să spui: da, am greşit, v-am prigonit degeaba. A fost una dintre cele mai crunte rupturi, un popor rupt în două.

-Eşti legată de tot ce face Radu, cum Radu este alături de fiecare bucurie din plan profesional a soţiei sale... Botoşănenii l-au cunoscut deja, el fiind implicat în campania dedicată copiilor cu autism.

-Suntem un caz fericit. Încercăm să ne înţelegem, pentru că ambii avem de la părinţii nostri valorile acestea, suntem empatici, încercăm să ajutăm. Radu (foto dreapta), implicându-se în comunitatea de alergători, s-a regăsit cumva, a regăsit în el ceea ce nu ştia că are. El fiind o bună bucată de vreme înregimentat în corporaţii, când a devenit independent s-a descoperit pe sine. Profesional, până atunci, nu mai avea energie pentru altceva. A existat un moment în care a fost nevoit să îşi schimbe stilul de viaţă, o perioadă emoţională bulversantă, având validate de medici nişte probleme de sănătate, şi atunci a decis să îşi schimbe stilul de viaţă. I-a prins foarte bine. A descoperit o latură a lui pe care nu o ştia, cea de om, de om caritabil. Alocă foarte mult din energie, din timp, din priceperea lui, ca să ajute. Şi pe mine m-a surprins. Pentru el asta a devenit prioritate.

-Este o energie care te reconstruieşte, de la nivelul celulei…

-Şi este un model şi pentru băieţii noştri. Să fii un tată atât de implicat civic, uman, e ceva bun. Chiar dacă nu se implică de pe acum, dar mai târziu băieţii vor înţelege. Încearcă să înţeleagă mecanismele, întreabă, vrea să ajute. Le-a descoperit pe doamnele de la autism şi a înţeles că au mare nevoie de ajutor. Oamenii trebuie învăţaţi cum să se ajute.


"Întotdeauna mă voi întoarce cu drag la Botoşani şi la rădăcinile mele"

-Cum e Botoşaniul astăzi, venind din Bucureşti?

-Vin destul de rar în Botoşani. Nu am avut intersecţii cu sistemul, cu autorităţile, decât foarte rar şi ocazional. Bucureştiul e un energofag, îţi mănâncă timpul, nu mai înţelegi când a început ziua, când s-a terminat. Când vin în Botoşani am revelaţia faptului că pot să fac o groază de lucruri, în oraş sau acasă. Jumătate de viaţă, în Bucureşti, o petreci pe drumuri. Oamenii sunt construiţi diferit, viaţa aici, la Botoşani, curge pe altă viteză. Oamenii în Botoşani sunt încă umani, te mai ascultă, mai oferă o vorbă bună, o încurajare.

-Din păcate, există şi oameni foarte săraci şi, din acest punct de vedere, neputincioşi în faţa problemelor.

-Cred că e o chestie complexă. Sistematic, de 26 de ani a fost o politică ce în nici un caz nu a avut în centru România şi românii, ci buzunarul şi grupul de interese, cum facem să o ducem noi mai bine şi copiii noştri, şi se vede consecinţa. Domeniile care erau cât de cât funcţionale sunt nu la pământ, ci îngropate rău de tot. Şi oamenii pleacă, din păcate. Aşa cum noi, lipovenii, am ajuns aici şi încercăm să ne păstrăm identitatea, dar ne şi asimilăm, pentru că aşa e mersul lucrurilor, românii care au plecat de ani de zile deja au copii mari în Italia, în Spania, încearcă să îşi păstreze şi ei identitatea. Nu cred că au condiţiile pe care statul roman le oferă minoritarilor. Dar nici acasă nu se pot întoarce. Este o dramă a românilor din diaspora.

-Să ne întoarcem la Botoşani, dar să ieşim din comunitate, să înaintăm spre centru. Cum ar arăta un film despre Botoşani realizat de Ana Preda? De la ce anume ar porni acest film?

-De la geniile Botoşaniului: Enescu, Eminescu, Iorga, Luchian, desigur! Mereu m-am lăudat cu asta. De la personalităţile care au avut ceva de spus la nivel national şi international. Cred că ducem lipsă de modele. Copiii nostri nu au modele, au non-modele. Nu au valori, au non-valori. Asta aş încerca să fac despre Botoşani. Şi nu doar vechile personalităţi care au ceva de spus, aş încerca să găsesc şi oameni din actualitate care sunt foarte buni în domeniul lor, indiferent dacă au avut parte de notorietate, de mediatizare. Aş încerca să arăt că sunt oameni  care, cu valori şi principii, au reuşit lucruri minunate. Asta îi va încuraja pe cei care vin, tinerii, să fie mândri că sunt botoşăneni şi să creadă că pot să facă tot ce îşi propun. Oamenii au nevoie de modele. Din păcate, mass-media le oferă non-valori prezentate ca modele.

-Spre cine se întoarce astăzi gândul Anei Preda?

-Sunt recunoscătoare părinţilor, bunicilor, oamenilor cu care m-am întâlnit de-a lungul vieţii, pentru că datorită lor sunt ceea ce sunt şi nu regret deloc, că sunt educatori, să sunt profesori, că sunt colegi, adulţi pe care i-am întâlnit în copilărie… Mi-e drag Botoşaniul, îmi respect rădăcinile pentru că aşa am fost educată, şi întotdeauna mă voi întoarce cu drag la Botoşani şi la rădăcinile mele. Mă simt în egală măsură mândră că sunt româncă, moldoveancă şi lipoveancă. Vibrez în egală măsură la melodiile populare din Moldova, româneşti, când sunt în afară, când sunt în Bucureşti mi-e drag graiul moldovenesc, când aud ceva rusesc nu mai pot de plăcere. Există în mine toate atributele celor trei identităţi, coexistă armonios.

Lipovenii se pregătesc să întâmpine Naşterea Domnului şi trecerea în Noul An, pe stil vechi. Din partea cititorilor Ştiri Botoşani, Crăciun fericit şi LA MULŢI ANI!       
 




 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
1164

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...

22 septembrie: Se năștea la Vorniceni călugărul în fața căruia mai târziu s-a închinat Prințul Charles al Marii Britanii!

Vineri, 22 Septembrie 2017
1524

Parintele Dionisie Ignat s-a nascut in 22 septembrie 1909, in comuna Vorniceni din judetul Botosani, intr-o familie de tarani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Ta...

PROMISIUNEA. Sute de botoșăneni au fost martori ai unei povești în care dragostea face istorie!

Joi, 21 Septembrie 2017
1959

Pe 21 septembrie, armenii își sărbătoresc independența. Pe 21 septembrie, armenii stau cu capul sus în fața istoriei, chiar dacă ea, istoria, nu se încumetă încă să-i ...