Alecu Ivan Ghilia, pe numele sau adevarat Alexandru Ivan, s-a nascut pe 1 martie 1930, in satul Ghilia, comuna Șendriceni, fostul judet Dorohoi.

Este un apreciat scriitor roman, dar si un plastician de marca, calitate care insa, cu timpul, a trecut in plan secund. A scris romane, povestiri și poezii. A urmat cursurile Academiei de Belle-Arte din Iași (1948-1950) și apoi pe cele ale Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București (1950-1953). A lucrat ca redactor la Contemporanul, Gazeta literara, Luminița (redactor-șef), a fost șef de studio cinematografic.

A fost distins in vreme cu premii importante, de la Premiul Academiei Romane (1958) - pentru romanul "Cuscrii", la premii ale Asociației Scriitorilor din București (1972 – Recviem pentru cei vii; 1978 – Dragostea cainelui de paza). Alecu Ivan Ghilia are in palmares si Premiul Național de Proza Mihai Eminescu, dar si Premiul Special și Marele Trofeu acordat de Asociația pentru pace a religiilor din Romania.

Alecu Ivan Ghilia a debutat cu versuri publicate in cotidienele iesene Opinca si Lupta Moldovei. Prima scriere de anvergura a constituit-o eseul poetico-politic, de factura romantica, Drumuri, drumuri… (1954).

Au urmat volume de nuvele, povestiri si schite (1955 – Fratii Hutulea; 1961 – Asaltul timpului; 1964 – Povestiri; 1967 – Un joc nevinovat; 1969 – Secol nervos; 1988 – Lumina din adancuri), de reportaje (1958 – Cantece de drumetie; 1959 – Scrisori din Baragan; 1963 – Insula sperantei), romane (1958, 1968 – Cuscrii; 1960 – Iesirea din Apocalips; 1967 – Ingeri biciuiti; 1969 – Asediul; 1971 – Appassionata; 1972 – Recviem pentru vii; 1974 – Vremea demonilor; 1976 – Noptile Negostinei; 1978 – Dragostea cainelui de paza), dar si volume de versuri (1974 – Ploi de lumina; 1980 – Poeme de regasire).

"Cum am aparut pe lume e complicat si greu de povestit si, in plus, as speria cititorul cu complicatiile nasterii mele si ale cautarii propriei identitati, o preocupare care m-a obsedat toata viata. Pana la 78 de ani, mi-am tot cautat identitatea. De fapt, mi-am pus si eu problemele pe care si le pune orice om de rand - cine sunt, de unde ma trag, ce mostenesc, ce am de dus mai departe, pentru ce anume sunt culpabil, de ce anume sunt responsabil...", se confeseaza Alecu Ivan Ghilia in Ziarul Financiar, marturisiri care sunt ele insele marturii ale unor vremuri extrem de confuze si de tributare oranduirilor politico-sociale menite sa isi urmareasca pentru totdeauna vietuitorii.

Cel mai frumos scrie despre propria viata chiar Alecu Ivan Ghilia, confesiuni in care regasim personaje reale, de la bunica cu chip de Sfanta Vineri la Octavian Paler, de care il va lega apoi o frumoasa prietenie. 

"La mine, copilaria a fost paradiziaca. S-a deschis intr-un univers curat, frumos, totul era un colt de Rai, cu toate ca satul Ghilia, in care m-am grabit eu sa apar pe lume, era unul dintre cele mai sarace din Moldova. Se numea asa pentru ca era asezat intr-un codru, prin care curgea un raulet limpede, unde femeile de la conacul boieresc din Sendriceni veneau sa ghileasca panza... adica s-o albeasca. Aceasta zona - mitologica pentru mine -, teribil de frumoasa, dar foarte saraca, era inecata in noroaie, care mi-au prins foarte bine pentru ca m-au salvat, m-au impins spre iesire, m-au scos din sat; daca nu era noroiul, poate ca as fi ramas acolo pe vecie.
M-am nascut intre trei mame: cea care mi-a dat viata, o matusa si o bunica. Dintre ele, bunica era imaginea Sfintei Vineri din imaginatia oricarui copil - micuta, slabuta, blanda, duioasa -, o lumina. Bunica era si o mare artista, tesaturile ei fiind neintrecute - panzele, macaturile, covoarele. Copil fiind, cand am iesit prima data din casa - un bordei de lut cu streasina din paie plina de cuiburi de viespi -, mi s-a parut ca streasina aceea acopera cerul. Apoi am descoperit dealul, si el mare ca streasina, si abia dupa aceea cerul, care era cu adevarat nesfarsit. Iar cerurile in noptile din Moldova sunt mirifice.

Dar sa ma intorc la bunica. Bunica - la fel si mama - imi spunea povesti. De fapt, eu cred ca talentul de scriitor il am de la ele, dar m-am naravit ulterior la sculptura. "Vinovat" de acest lucru se face Mos Grigorie, sotul matusii Catinca. Neavand copii si dorindu-si-i foarte mult, ei m-au adoptat, asa incat eu aveam de-acum doua case, doua randuri de mame si o bunica - aceasta din urma suverana peste toti. Asa micuta cum era, bunica era intruchiparea autoritatii. Toti o ascultau. Asta se datora firii sale voluntare, dar si faptului ca in Primul Razboi Mondial ramasese vaduva de tanara, cu cinci copii. Bunicul murise atunci de tifos exantematic. Ei bine, din neamul acela de analfabeti, doar ea si-a dat copiii la scoala. Mama, de pilda, era foarte scolita, avea cinci clase - ceea ce insemna foarte mult atunci. Exceptie a facut matusa Catinca: ea a ramas acasa ca sa-i creasca pe ceilalti.

Dar Mosul Luta, cel mai mare dintre baieti, a devenit primul om cu carte din neamul nostru: a ajuns invatator in satul Cobala. Mosul Luta a avut un destin in egala masura exceptional si tragic. A fost primul invatator din toate satele acelea de analfabeti situate intre Dorohoi, Varful Campului si Suceava, sate pe care le-a alfabetizat si crestinat. In timpul Razboiului cel Mare fusese ofiter pe front. Acolo l-a cunoscut pe Ion Mihalache, membru marcant al Partidului Taranesc, de care avea sa-l lege o stransa prietenie. La alegerile din 1946, cand a fost desemnat sa candideze din partea PNT la functia de primar al comunei Sendriceni, chiar inainte de a vota el insusi, Mos Luta a fost arestat. Au urmat pentru el ani grei de Canal.

Bunica a avut, asadar, ambitia si demnitatea sa-si creasca singura copiii, fara ajutor, si sa faca din ei oameni. Nu s-a mai maritat, dedicandu-si viata acestui singur tel.

M-am nascut crestin, ca sa spun asa, ca poporul roman si am trait o vreme in Rai. Apoi a inceput coborarea. Totul a debutat cu evacuarea din 1944, cand noi ne-am refugiat din calea trupelor sovietice in Ardeal. Inainte de plecarea noastra, eu si ai mei am asistat la drama polonezilor. In fuga lor din nordul Moldovei, acestia s-au scurs pe la noi. Au venit cu mic, cu mare si am vazut cu ochisorii mei de copil disperarea lor. Am vazut si cum oamenii, romanii, sareau in ajutorul acelor napastuiti. Atunci am trait pe viu bunatatea moldovenilor...

Cand ne-am refugiat, tata fiind pe front, am plecat cu Mos Grigorie. Am plecat in refugiu cu o caruta trasa de doi cai si am ajuns in Transilvania, care in buna parte era ocupata de unguri. Am trecut printre ei, printre hortisti, i-am vazut cu pene la palarii, si am nimerit in Lisa, satul lui Octavian Paler, Dumnezeu sa-l odihneasca! De atunci, ne-am imprietenit. Era o oarecare diferenta de varsta intre noi. El era spre terminarea liceului, eu cu cinci-sase ani mai mic. M-a adoptat si mi-a fost un fel de maestru si de ghid prin munti. Cu el am facut primele drumetii si am vazut cel mai frumos loc din tara aceasta: Sambata de Sus. Nu degeaba Brancoveanu a ales acest loc pentru a inalta vestita manastire". (Alecu Ivan Ghilia)