Todirel CĂLUGĂRIȚA - Filmul săptămânii: "Fugi!" – Get Out (2017)- VIDEO

Todirel CĂLUGĂRIȚA - Filmul săptămânii: "Fugi!" – Get Out (2017)- VIDEO

O realizare cinematografică de excepție, un film de Oscar (deși, judecând după Moonlight-ul de anul acesta, nici măcar nu mai are importanță dacă va fi nominalizat sau nu și la ce categorie anume sau dacă și la alte premii!), cu premiera în România la data de 7 aprilie 2017 (rulează la Cine Globe Botoșani, Cinema City Suceava, Melodia Dorohoi), este lungmetrajul de debut al regizorului (scenarist și coproducător, totodată) Jordan Peele.

Acest film de horror și mister, „inteligent, tranșant, de actualitate” (The Independent) nu este, totuși, din categoria celor care te sperie (mai puțin scena răpirii, din primele cadre, avertismentul cu căprioara și momentul-șoc cu servitoarea Georgiana în mașină), ci a celor care te țin legat de scaun, până la final. „Palpitant și tulburător” (New York Times), „Fugi!” este o critică socială necesară, chiar și în lumea în care trăim, a liberalismului alb, care își arată empatia față de negri doar atâta timp cât controlul rămâne la albi. Fiindcă prejudecățile rasiale nu ne-au părăsit cu totul nici în aceste vremuri progresiste, fiind dintotdeauna și mai în firea noastră să disprețuim așa, laolaltă, decât să ne pierdem timpul cât să ne apropiem de fiecare în parte și, în plus, să ne mai investim și bruma de minte în cunoașterea sa.

Cu o mare atenție la detalii și beneficiind de experiența dobândită anterior, ca scenarist al comediei Keanu (2016) și al însăilării de întâmplări amuzante, multe cu accent pe cultura afro-americană, din serialul Key and Peele (2012), Jordan Peele aduce un omagiu marilor firme, fără a se cantona în locuri comune și fără a folosi clișee. Ca dovadă de ce poate face libertatea de creație atunci când se bucură de ea un regizor talentat, deși la debut, deși cu un buget mic pe mână... liberă (dar forte). Unde mai pui că și contextul în care a fost lansat filmul e nimerit: „albii”, elementul fondator al SUA, aproape că au ajuns în minoritate, din cauza expansiunii hispanicilor. Iar aceasta face ca tensiunile rasiale să se accentueze – e exact ceea ce-i lipsea unchiului Sam, pe lângă Trump!

De aceea pariem pe această creație, care surprinde spiritul vremii într-un fel în care puține altele au făcut-o! Și nu sunt deloc întâmplătoare trimiterile comentatorilor la unele pelicule ale lui Hitchcock, Kubrick sau Stanley Kramer, „Ghici cine vine la cină”, cu Katharine Hepburn, Spencer Tracy și Sidney Poitier, fiind exemplul cel mai potrivit subiectului, până la un punct.

O evadare în week-end, ce prilejuiește întâlnirea afro-americanului Chris Washington cu familia excentrică a iubitei sale, Rose Armitage, de rasă caucaziană (europoidă, albă) – aceasta ar fi, pe scurt, povestea.

Care pleacă, de fapt, de foarte departe, de la adevărul în legătură cu Jesse Owens, atletul american de culoare care, din culegător de bumbac, lucrător la o benzinărie și vânzător de ziare, a ajuns „omul care a înfrânt nazismul”, la Olimpiada din 1936, de la Berlin, a cărei deschidere oficială a fost făcută de Hitler. Acesta, împreună cu Goebbels, ministrul Propagandei Publice, a vrut să folosească Jocurile Olimpice pentru a dovedi supremația rasei așa-zis ariene, a europenilor nordici, investind sume enorme în pregătirea atleților germani. Însă Owens a demonstrat altceva, câștigând patru medalii de aur, la sprint și lungime. Anume că sportul n-are nici în clin, nici în mânecă cu propaganda și doctrina. Astfel, „Antilopa neagră„  a administrat o primă lovitură mașinii naziste de propagandă, care nu i-a digerat prea degrabă triumful, de vreme ce Goebbels nota, în jurnalul său, că succesele americanului de culoare reprezintă „o rușine pentru rasa caucaziană”. Ce-i drept, nici americanii nu l-au primit cu brațele deschise, fiindcă Owens nu și-a găsit multă vreme de lucru, după ce s-a întors în SUA. Dar bine că fac azi filme despre sau cu referire la viața sa, „Cursa” – Race (2016) fiind cel mai recent!

Dacă nu cumva, revenind la oile noastre, socotim și apropo-ul la el, din producția de față. În care tatăl lui Rose, neurochirugul Dean Armitage (actorul Bradley Whitford e foarte de-acolo,când îi joacă rolul) este fiul „albului” care a pierdut calificarea, în fața „negrului” Owens, pentru una dintre finalele la atletism ale Olimpiadei. Cât poate să mai conteze aceasta peste generații, în acel loc izolat unde familia neurochirurgului își are sălașul? Cinefilul poate risca un răspuns, fiindcă-i lăsat să observe, pe de o parte, că singurele persoane de culoare de acolo sunt o servitoare și un îngrijitor, ambii cu comportamente robotice. Pe de altă parte, gazda îl asigură pe Chris că ar fi votat cu Obama și a treia oară, dacă s-ar fi putut.
    
Am insistat asupra aspectelor de mai sus, pentru că aici văd cheia filmului, care îmi pare a fi, totodată, și o satiră cruntă, dar pieziș îndreptată, împotriva Political Corectness, a corectitudinii politice care a devenit pură ipocrizie în zilele noastre, fiind împinsă dincolo de ceea ce un om rezonabil și ușor rebel înțelege prin „suportabil”. Spre exemplu, așa-zisa a dus la modificarea retroactivă a „Aventurilor lui Huckleberry Finn”, cartea publicată în 1884 de Mark Twain, prin tipărirea unei noi ediții, în care locul cuvântului ”negro” (negru), ce apărea de 217 ori în ediția princeps, este luat de cuvântul „sclave” (sclav) – cu singura scuză de a nu ofensa (deocamdată) pe nimeni. Mă-ntreb, oare noi când vom pescui cuvântul „țigan” din Vasile Porojan de Alecsandri sau din Țiganiada lui Budai-Deleanu, și când vom bipui versurile lui Foarță și Ujică din Mica Țiganiadă a nemuritoarei trupe Phoenix?!

Ridicolul la care conduc astfel de practici are aceleași rădăcini cu mentalitatea care a inspirat Inchiziția, nazismul și comunismul, fiind o formă de „fascism lingvistic” și dând apă la moară cenzurii, fiindcă – cu o vorbă a unui filosof – „libera exprimare este băgată în cămașa de forță a adevărului oficial”.

Veți vedea, în „Fugi!”, cum răzbat tensiunile rasiale, deși voalat, de sub fața poleită cu amabilitate a gazdelor și a cohortei de invitați albi (cu o singură excepție, întăritoare de regulă), de la serbarea tradițională a familiei, majoritatea dintre ei făcând paradă de lipsa lor de rasism, dar menținându-și statutul dominant, în cel mai insidios mod, asupra personalului domestic și a musafirului de culoare.

Veți lua notă, mai ales acei dintre dvs. care-s priponiți, de ani buni, în dreptul unuia și aceluiași canal TV de știri (hai să nu-l numesc!), de pașii care ar fi de urmat pentru a se realiza o manipulare eficientă, de natură a adormi orice suspiciune.

Fiindcă suspiciunile protagonistului Chris, jucat „ca lumea” de Daniel Kaluuya – ce v-ar putea fi cunoscut din Baby (2010), îmbracă inițial o ușoară formă de paranoia. Dar evenimentele ciudate se precipită în familia Armitage, iar descoperirile lui sunt din ce în ce mai deranjante (semnul prevestitor de la început de drum sau avertismentele repetate ale prietenului Rod, agent TSA, interpretat de simpaticul comediant Lil Rel Howery, ar fi trebuit să-i fie de ajuns). Așa încât nu ne mai miră nimic, când presimțirile cele mai negre ale personajului nostru sunt depășite de realitate...

Este lungmetrajul de debut și pentru actrița Allison Williams (în rolul lui Rose Armitage), distribuită anterior, în urma unei „selecții de urâte”  la care, zic eu, n-avea ce căuta, în serialul „Fetele” (2012). În rolul mamei, Missy, psihiatru al cărui domeniu de expertiză este hipnoza, o revedem pe Catherine Keener (n. 1959), aflată în relație amoroasă, încă din anul 2008, cu Benicio del Toro (n. 1967), actriță care a fost nominalizată în două rânduri la Oscar, pentru rolul din „În pielea lui Malkovich” (1999) și pentru Capote (2005), unde a intrat în pielea autoarei Harper Lee.

Un rol substanțial, de labil psihic spre complet dezaxat, îi revine lui Caleb Landry Jones (Jeremy Armitage, frate cu Rose), pe care l-ați putut vedea și în Antiviral (2012). Și, pentru cine crede că problema discriminării rasiale ar fi, astăzi, rezolvată, la final îi amintim și pe actorii de culoare care-i interpretează pe slujitori, pentru rolul de zile mari al actriței Betty Gabriel (Georgina), care apare în câteva cadre memorabile, dar și pentru jocul discret și exact al lui Marcus Henderson (Walter).

În concluzie, un debut foarte reușit al regizorului de culoare Jordan Peele (n. 1997), care are, pesemne, mai multe de spus în cinematografie, pentru că a afirmat deja că acesta este primul dintr-o serie de filme de groază ce vor urma. Dată fiind apetența sa pentru umor, cu care și-a condimentat din plin primul lungmetraj, faptul nu-i suficient ca să ne îngrozească, nici de-acum înainte!

    

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Modernizarea drumului Botoşani-Târgu Frumos, o certitudine! S-au prins banii în bugetul de stat pentru realizarea investiţiei! DOCUMENT

astăzi, 18:16
1120

Potrivit Hotărârii aprobată de Guvern, finanţarea reabilitării şi modernizării acestui drum naţional se realizează din fonduri externe nerambursabile şi de la bugetul de stat, prin buge...

O botoşăneancă, prietenă din studenţie cu tânăra ucisă la metrou. "Un suflet cald, o domniţă fină"

astăzi, 17:41
2540

Interpreta de muzică populară Georgiana Spînu a fost colegă de facultate și prietenă cu Alina Ciucu, tânăra care a sfârșit tragic la metrou.Alina Ciucu era o tânăr...

Numărul de posturi din penitenciare va fi majorat!

astăzi, 17:39
676

Posturile pentru sistemul penitenciar se suplimentează cu 1000 de locuri, de la 15.041 la 16.041, potrivit unei hotărâri de Guvern aprobată în ședința de astăzi.Nevoia de suplime...