Romanul ca spectacol și document. "Copiii sălbatici", de Constantin Iftime

Pentru depistarea unui adolescent care scrie pe ziduri lozinci împotriva regimului politic, forțele de represiune ale orașului B. devin insuficiente, așa că sunt trimise de la centru, în flux continuu, trupe de miliție și securitate. Imaginea este a unei așezări urbane aflate sub ocupație. 

Romanul ca spectacol și document. "Copiii sălbatici", de Constantin Iftime

Revolta anticomunistă a unui tânăr, confirmată istoric și terminată cu moartea suspectă a acestuia, putea fi punctul de plecare plin de promisiuni epice, întrucât oferea suficient material brut pentru un story. Așa arăta inițial și proiectul romanului pe această temă gândit de Constantin Iftime. Numai că punerea în ramă a intențiilor originare presupunea un cu totul alt autor: anume unul rămas în paradigme clasice, cu respect pentru narațiune, construcție și personaj. Între aceste elemente și idealul de creație clamat adesea de Constantin Iftime este însă o incompatibilitate evidentă. Vitalismul debordant și o sete de forme noi, manifestându-se fără opreliști, erau anunțate la scenă deschisă până și în volumul de debut poetic, sugestiv intitulat Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta (2012). De altfel, într-o bună măsură, stilul poematic și compozit, acoperind suprafețe însemnate din romanul Copiii sălbatici (București: Ed. Cartea Românească, 2016), vine și din conceptul de poezie, ilustrat mai cu seamă în volumul menționat.

Amprenta unui gânditor de factură lirică s-a dovedit fecundă. Cât despre opțiunile compoziționale, ne ajută să le deslușim, din roman, însuși autorul, prin intermediul unui rezoner care, scriind, trecea cu bună știință acțiunea pe plan inferior: "reducea amănuntele psihologice, le înmulțea pe cele pitorești și grotești. Voia o mișcare a tablourilor, cu evenimente și gânduri neașteptate. Aduna substantivele cărnoase, cu osul greu, verbele, care dau culoare și relief. Pregătirile acțiunii însă se amânau la infinit". Și mai încolo: "...nimic mental, oniric, expresionist sau psihologizant. Veacul acestor mode s-a dus pentru totdeauna. Nu-mi pare rău deloc după ele, chiar dacă atunci au scris cele mai mari cărți Flaubert, Tolstoi sau Kafka (...) Va fi un haos al detaliilor, până ne apropiem de Nimic". Așadar eludarea programatică a structurilor raționale, bazate pe flux narativ, poveste coerentă și eroi cu identitate clară. Elementele de postmodernism, dar și de antiroman, specific prozei franceze de la mijlocul veacului trecut, alcătuiesc un conglomerat la care primează nu interpretarea, ci descrierea atentă, până la ultimul amănunt, a realității, ilustrând acea „literatură obiectuală” de care vorbea mai demult Roland Barthes.

Dar Constantin Iftime, apologet al libertății și experimentelor novatoare, nu-și declară nicăieri vreo apartenență. Nici măcar brebaniană, de care îl apropie știința de a crea o altă realitate, una aparent autonomă, stranie și compusă din fapte și evenimente disparate. Cu multe ambiguități și cu direcții narative care uneori se intersectează, alteori nu. Cu eroi indefiniți și stil inform, foarte liber. Toate acestea revoluționau proza primelor decenii ale veacului XX, fertilizând literatura existențialismului și mai târziu noul roman francez, dar deschizând și porțile tendințelor demolatoare cu damf suprarealist. Constantin Iftime, se vede, a degustat din toate, savurând deliciile limbajului și iluzia suveranității absolute a autorului. Încât canavaua epică inițială, având un personaj cu stare civilă identificabilă, a fost abandonată în favoarea unei construcții în care granița dinspre faptul palpabil și imaginarul neîngrădit devine aproape imperceptibilă. 

Prozatorul simte imperios nevoia îngroșării liniilor, încât până la urmă ne livrează, cum și-a propus, o suprarealitate, rezultând din digresiuni și aglomerări supuse permanent dilatărilor și cercetării cu lupa. O lume fără busolă și saturată de false repere capătă, în haina epică aleasă de autor, dimensiuni apocaliptice. Pentru depistarea unui adolescent care scrie pe ziduri lozinci împotriva regimului politic, forțele de represiune ale orașului B. devin insuficiente, așa că sunt trimise de la centru, în flux continuu, trupe de miliție și securitate. Imaginea este a unei așezări urbane aflate sub ocupație. Suspiciunea pare endemică, orice gest putând fi taxat drept dușmănos și prin urmare impunând măsuri punitive. Degradarea morală nu mai cunoaște limite. Trădările și duplicitatea fac casă bună, atât în forfota interlopă a străzii și canalelor, cât și prin slujbașii militarizați ai statului. Iar binoclul se transformă într-un simbol, aliat al organelor de urmărire, dar și complice la scenele ce țin de fanteziile lor erotice pentru care, adesea, uită cu totul de scrupulozitatea datoriei. Mișcarea este browniană, haotică, încât toate personajele, de la șefi la cele insignifiante, au identitate dublă: de urmăritor și de urmărit. Faptul fiind cunoscut de toți și de fiecare în parte, esențială pentru ei rămâne doar învățarea celor mai eficiente tehnici de supraviețuire.

De aceea instituțiilor represive li se opun în general nu inși singuratici, ci grupuri care mișună prin cartiere ori pe maidanele din preajma unităților industriale, gata să se replieze sau să denunțe, dinstr-un excesiv de reactivat instict de conservare. Hoardele de copii, la care inocența primelor experiențe senzuale se împletește cu simțul infracțional, ca mod de autoapărare, prilejuiesc autorului momente epice halucinante. De altfel efectul halucinatoriu reprezintă, în cazul acestui roman, nota de excelență, ca argument că demersul narativ, în integralitatea sa, n-a eșuat. Scenele cu liotele de copii aparent hoinari, dar de fapt plantați într-o realitate contondentă, cu care aceștia se războiesc tacit pe viață și pe moarte, ridică în mod cert miza parabolică a cărții. Prin magia verbului, Constantin Iftime preface și existența subterană într-un tărâm magic, al inițierilor inițierilor și exorcizărilor colective de orice fel. Paradoxul este că în acest context social al singurătății interioare în care se consumă dramele individului, gregarismul devine mod de viață.

Deși având contururi ambigiu, personajele sunt ilustrative pentru lumea pe care o reprezintă. Doi milițieni, Michi și Capră, veșnic în misiune de pândă și patrulare, se adaptează ușor împrejurărilor, exploatând cu folos specificul meseriei. Ca și locotenentul George Mercea, securistul, culant cu femeile, mai ales cu soția colonelului, șeful său, căruia îi râvnește și funcția. Colonelul, om cu experiență, știe nu doar intimitățile ascensiunii profesionale, ci și dedesubturile meschine ale familiei, cu amantlâcuri pe care le tolerează din motive de strategie personală. Ca într-un carusel al degenerescenței, femeile par a fi simple obiecte erotice, cu extrem de mică marjă decizională, indiferent de natura intrigilor. Comenzile, mai ales cele care se referă la siguranța hotarelor cu defunctul URSS, vin de sus, pe o filieră misterioasă, ca în masonerie. Gesticulația și circulația personajelor au o singură menire: aceea de executant, dincolo de rațiune și morală. În acest univers dezumanizat e limpede că nu poate fi vorba de trăire spirituală. Încât Matei Gheorghiu, profesorul care își scrie ideile într-un carnet pentru viitoare cărți, și care visează la valori estetice, împotriva curentului, pare dubios și trezește vigilența securității. Acest personaj, de fapt un alter ego al autorului, menit să învioreze o lume searbădă, nu are nimic comun cu tipologia care populează paginile romanului. O tipologie veroasă și promiscuă, în care de departe Nașul posedă, literar vorbind, toate atributele eroului memorabil. Un soi de monstru, construindu-și propria lume, una paralelă, cu ritualuri tenebroase și reguli dure pentru supuși. Nașul, precum toate starurile interlope, trăiește însă pe un teren nesigur, fiind la rându-i atât urmărit cât și urmăritor, în pofida relațiilor sale cu instituțiile represiunii. Semnificativ, este lichidat nu de “organe”, ci de propriii camarazi, care nu-i suportă lăcomia și violența. Și totuși, contrar atmosferei sumbre, de univers concentraționar, cititorul participă la un grandios spectacol cu măști, urmăriții, ca și urmăritorii, ascunzându-și cu grijă gândurile, pentru că pretutindeni există binocluri și urechi specializate. Spectacolul este pus în scenă tocmai de acești anonimi, angrenați permanent într-o dinamică bizară, cu iz de aventură dincolo de limitele rațiunii. Dar succesul amplei desfășurări epice vine, după opinia noastră, tocmai din avalanșele de verbozitate ce se succed continuu, cu o forță uneori năucitoare.

Constantin Iftime e asemenea solistului care se descurcă la mai multe instrumente. Deși situat pe linia prozei nedogmatice și antinarative, el știe să obțină dozele de tensiune necesare, bazate pe ritmuri alerte și pe vervă stilistică. Impresia asupra cititorului nu poate fi decât persistentă. Nimic mai absurd, spre exemplu, decât minuțiozitatea și efortul disproporționat cu care slujbașii statului urmăresc și analizează, din diverse unghiuri de interes, turmele de porci care pășunează dincolo de ultimele blocuri ale orașului. Sau ce demonstrație de inventar exhaustiv găsim în capitolul VIII, cu eviscerarea cocoșului sacrificat pentru masa șefilor de la județ! Ca și rigoarea descriptivă consacrată în altă parte găinilor, de parcă era în balanță siguranța națională! Se poate spune că autorul reinventează verosimilul în varianta sa opusă sublimului.

Detaliile, menite să sugereze anonimatul acestei lumi, sunt pentru Constantin Iftime la fel de importante ca emisiile de idei fundamentale. Perspectivele se schimbă neîncetat, iar inconsistența personajelor și fragmentarismul epic, venind dinspre postmodernitate, nu diminuează în nici un fel sentimentul de mobilitate și ritm. Înfățișând crepusculul unei epoci, prozatorul, ca martor avizat, creează dintr-o multitudine de secvențe, ca un prestidigitator, imagini emoționale de impact. La el autenticul se dezvoltă mai totdeauna pe portative naturaliste. Și deși poate induce ideea de improvizație, epicul lui Constantin Iftime relevă cultul său pentru altitudini estetice.

Fără discuție, prozatorul este o sensibilitate calofilă, îndrăgostit de fluențe, dar și de contorsiunile meșteșugite ale limbajului. Având la îndemână un lexic de maximă varietate și utilizându-și cu dibăcie inclusiv valențele poetice, Constantin Iftime realizează una din cele mai vii, mai energice și mai substanțiale replici literare despre absurd, nonsens și eșec într-un regim totalitar.


(Victor Teișanu, în Cărți și autori, Editura Pim, Iași, 2017)    

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Ce spune deputatul Mihaela Huncă despre o eventuală numire în funcţia de ministru al Educaţiei!

astăzi, 12:03
32

Fostul inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Botoşani, Mihaela Huncă, care în prezent este deputat, şi al cărui numei a fost vehiculat de presa centrală ca fiind &i...

Încep înscrierile pentru examenul de Bacalaureat

astăzi, 11:52
15

Prima sesiune a examenului național de Bacalaureat 2018 începe luni, 12 februarie 2018, cu proba de evaluare a competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română (prob...

Ce spune preşedintele Consiliului Judeţean despre deszăpezirea de pe drumurile judeţene!

astăzi, 11:41
83

Preşedintele Consiliului Judeţean, Costică Macaleţi, susţine că utilajele de deszăpezire au acţionat în cursul nopţii, dar şi luni dimineaţă, pe drumurile din judeţul Botoşani şi ...