"Licu, o poveste românească". Sau cu ce plecăm când închidem ochii!

Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri. 

"Licu, o poveste românească". Sau cu ce plecăm când închidem ochii!

"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei. 

Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri. 

"Licu, o poveste românească" este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!). 

Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși. 

Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.

Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...

Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi. 

Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”. 

Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, în furi fără să vrei. 

Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas sau cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență, Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.

Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc. 

Mergeți la film. Mergeți cu copiii, cu elevii, cu bunicii, cu prietenii. "Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.

Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR.   

Filmul "Licu, o poveste românească", scris şi regizat de Ana Dumitrescu, este produs de compania Jules et Films. Pelicula a intrat în cursa pentru o nominalizare la categoria „cel mai bun documentar” a premiilor Oscar, după ce a câştigat trofeul la Leipzig. Cu experienţă în fotojurnalism și regie de film, colaborând de-a lungul timpului cu numeroase publicaţii şi agenţii din Franţa şi România, Ana Dumitrescu a mai regizat patru documentare - lungmetrajele „Khaos” (2012) şi „Même pas Peur!” (2015), care au fost distribuite în cinematografele din Franţa şi străinătate, scurtmetrajul documentar „The Green Chair” (2014) şi lungmetrajul „Time of Light” (2016).

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XLVI)

Duminică, 23 Iunie 2019
434

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XLV)

Duminică, 16 Iunie 2019
2280

Carmen Domingo - GALA-DALI

Joi, 13 Iunie 2019
616

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XLIV)

Duminică, 9 Iunie 2019
1375

O integrare în esențele umanului

Joi, 6 Iunie 2019
1196

Loc de dat cu… EPIGRAMA (XLIII)

Duminică, 2 Iunie 2019
1716

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

"Îmbătați de dragoste", un spectacol care redefinește comedia

Sâmbătă, 22 Iunie 2019
443

Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani și-a adăugat în repertoriu încă un spectacol prin care își asigură succesul la public și, probabil, un parcurs festivalier &ici...

La mulți ani, Leonard Azamfirei! - "Botoșaniul va rămâne întotdeauna în cel mai special loc din sufletul meu"

Sâmbătă, 22 Iunie 2019
1122

S-a născut pe 22 iunie 1967, la Botoşani, un oraș pe care îl poartă în suflet. A urmat paşii unei cariere de excepție nu doar în medicină, ci şi în cea universitar...

Rachmaninov și Dvořák pe scena Filarmonicii Botoșani - FOTO

Sâmbătă, 22 Iunie 2019
558

Un pianist, o orchestră, doi compozitori. Rachmaninov și Dvořák pe scena Filarmonicii din Botoșani, sub bagheta dirijorală a lui Petronius Negrescu. Recurenta lamentație, a dispe...