Puţine sunt cele materiale despre care aş putea spune că exercită asupra mea o fascinaţie mai mare decât o carte veche. Poate, o altă carte veche. Sau, poate, o carte nouă.
Romanul „Poporul cărţii”, scris de Geraldine Brooks, este o carte nouă despre o carte veche.
Porneşte de la un adevăr din miezul căruia creşte: istoria Hagadei de la Sarajevo, un manuscris vechi cu anluminuri, o colecţie de texte şi miniaturi de o frumuseţe stranie, care se referă la Exodul evreilor din Ţara Egiptului, mit fondator, în care se relatează cum israeliții au fost scoși din sclavie de dumnezeul lor, Iahve, și, prin urmare, îi aparțin prin încheierea legământului mozaic. Răspândită în cărțile Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul, prezintă evenimentele prin care au trecut israeliții după moartea lui Iosif, plecarea lor din Egipt și pribegia în pustie, conduşi de Moise, inclusiv revelațiile de pe muntele Sinai, până la sosirea lor la hotarele Canaanului. Haggaduh (sau Hagada) este un text evreiesc nelipsit de la masa Seder, o împlinire a poruncii scripturale adresate fiecărui evreu, de a spune fiilor săi despre eliberarea din robie, aşa cum este descrisă în Cartea Exodului, din Tora.
Construită prin intermediul alternanţei, cartea este un fascinant puzzle în relief, în care frânturi din istoria Hagadei sunt inserate în prezentul acesteia, nu întâmplător în primăvară, oferind cititorului indicii despre construirea labirintului în care intră de la prima pagină a romanului, dar nu şi despre ieşirea din labirint, care depinde de puterea fiecăruia de a supravieţui după fiecare buclă în timp pe care trebuie să o parcurgă.
Din Sarajevo anului 1940 până în Sevilla anului 1480, toate drumurile duc în anul 1996, la Sarajevo, unde Hanna Heath, conservator de documente medievale („- Dar sunteţi restaurator. Am crezut că.../- Conservator, l-am corectat eu...”), primeşte misiunea dificilă de a restaura „... o carte evreiască”, „... o carte de mici dimensiuni, uşor de folosit la masa de Paşte. Era legată banal, în stilul secolului al XIX-lea, şi copertele erau murdare şi scâlciate.”
Studiind manuscrisul şi notând aspecte care ar putea să îi fie de ajutor în munca ei migăloasă, Hanna descoperă mărturii ale unor evenimente care au marcat trecutul acestuia. Câteva amănunte o intrigă, dar nu are acces la răspunsurile întrebărilor care o macină de-a lungul întregului proces de restaurare, răspunsuri care sfidează timpul şi se întorc în prezent pentru a fi martore doar revelaţiei cititorului.
Din legătura veche „s-a desprins o particulă infimă de ceva.”, „Era un mic fragment dintr-o aripă de insectă, transparentă şi traversată de vinişoare.” Povestea ei vine din anul 1940, din Sarajevo, când Serif Kamal, „bibliotecar-şef la Muzeul Naţional”, care făcea parte dintr-un „clan foarte influent de musulmani alim sau intelectuali”, o salvează pe Lola, o evreică, odată cu ea salvând şi Hagada, pe care o scoate clandestin din muzeu, chiar de sub nasul unui general nazist. „Cel mai bun loc unde să ascunzi o carte este o bibliotecă.” Dar care este cel mai bun loc să ascunzi o evreică, într-un Sarajevo împânzit de naziştii care îi vânează neamul? „... o evreică şi, acum, o carte evreiască. Amândouă foarte căutate de nazişti. O viaţă tânără şi un obiect foarte vechi. Amândouă foarte preţioase.” În seara aceea decisivă, ...
În muchiile de carton, meşterul legător făcuse „două adâncituri şi un grup de mici orificii, unde să intre o pereche de închizători.” Dar manuscrisul nu are „niciun fel de paftale”. Mai târziu, Hanna descoperă, la Historisches Museum der Stadt Wien, un raport întocmit de M. Martell, un specialist în manuscrise vechi, în care acestea sunt descrise: „Pereche de închizători nefuncţionale, din argint oxidat. Pafta dublă, cu copci, blocată mecanic. După curăţare cu NaHCO3 diluat, a apărut motiv floral înconjurat de aripi. Gravare = relief şi repusare. Fără marcaj. [...] Paftalele [...] sunt de o frumuseţe extraordinară.” Povestea lor se încheie în Viena anului 1894, când Herr Florien Mittl, un renumit legător de cărţi, suferind de o boală cu transmitere sexuală, în stare avansată, îşi plăteşte un tratament costisitor cu paftalele de argint, subtilizate de la manuscrisul pe care îl restaura de mântuială pentru Historisches Museum der Stadt Wien, distrugând în mare parte copertele originale. Medicul evreu Franz Hirschfeldt „Cercetă mai îndeaproape cele două paftale, jucându-se cu ele în mână. Da, un bijutier priceput – şi cunoştea exact omul potrivit – ar putea să facă din roze o pereche de cercei, o pereche minunată de cercei”, pe care îi va oferi ca dar de despărţire amantei sale, Rosalind. Mult mai târziu...
O „pată ruginie care înflorea pe fondul crem deschis” al pergamentului dezvăluie că manuscrisul mozaic fusese pătat de vin cuşer, dar Razmus Kanaha, şeful departamentului pentru conservări de la Fogg, un vechi prieten al Hannei din perioada studiilor postdoctorale, este contrariat de faptul că pata are urme de proteină, ceea ce este imposibil, pentru că „în vinul cuşer este interzisă folosirea oricărui produs animal”, ca agent de cleire. Vinul cu care fusese pătată pagina Hagadei era amestecat cu sânge. Povestea petei, dar şi misterul însemnării în limba latină, „Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609”, care se pare că a salvat preţiosul manuscris de la dispariţie în vremea Inchiziţiei, începe în Veneţia anului 1609, când rabinul Iuda Arie este rugat de Reyna de Serena, o misterioasă evreică extrem de bogată, a cărei figură publică de „catolică devotată era o mască pe care o purta cu tot atâta nonşalanţă ca pe o deghizare de Carnivale”, să salveze de la ardere Hagada. Ştiindu-l prieten cu temutul cenzor Domenico Vistorini, femeia îi mărturiseşte: „Rabinule, am nevoie de cenzor, să examineze cartea aceasta şi să o aprobe.” Nebănuit şi fascinant este însă motivul care a condus mâna şi voinţa cenzorului, dar şi vinul curs pe pagina Hagadei.
Câteva pagini poartă urme ale unui mai vechi contact cu apă sărată: „... o dungă de cristale cubice, pe care le-am identificat: NaCl, cunoscută şi ca simpla şi antica sare de bucătărie.” Hanna crede că „apa care deteriorase cartea fusese probabil apă sărată, folosită la masa de seder pentru a simboliza lacrimile robilor din Egipt.” Într-adevăr, ea provine din apă de mare, iar strania şi înfiorătoarea ei întâmplare se petrece în Tarragona, în 1429. David Ben Shoushan, un safer, „scrib al limbilor sfinte ale lui Dumnezeu”, cumpără din piaţa de vechituri, de la un tânăr surdo-mut, o colecţie de mici pergamente pictate „sclipitoare şi impresionantă”, o colecţie de anluminuri deosebite de tot ceea ce văzuse până atunci. Scrie textele, conştient că „va crea ceva glorios” şi decide să dea manuscrisul la legat, pentru a-l face cadou unui nepot. O trimite pe fiica sa, Ruti, la legător, cu o cutie de argint, lucrată de el însuşi în filigran, în care era păstrat Ketubah-ul soţiei sale, pentru ca din acesta, un argintar să facă paftalele pentru manuscris. În acelaşi timp, Inchiziţia o caută pe Ruti, acuzată că „l-a ademenit la iudaizare” pe fratele său, trecut la catolicism. Dar Ruti se refugiază într-o peşteră, trăind o experienţă revelatoare alături de cumnata sa însărcinată. Purtând cu sine Hagada şi copilul nou-născut al fratelui său, Ruti ajunge pe malul mării, unde, botezând copilul, botează, din greşeală, şi Hagada „cu câţiva stropi de apă sărată.” După care...
Cel de-al doilea fascicol al Hagadei ascunde „un fir subţire de păr alb, cam de un centimetru”. Povestea lui începe în Sevilla, în anul 1480, care se dovedeşte a fi anul de naştere al Hagadei, ale cărei anluminuri sunt pictate cu un penel din păr alb de pisică, pentru fiul surdo-mut al unui medic evreu, în semn de recunoştinţă, de către un mussawir (pictor) misterios, născut în Ifriqiya şi căzut în robie în timpul unui pelerinaj. Medicul îl primeşte în dar, ca sclav, de la concubina Emirului, cu care se pare că mussawirul fusese în relaţii foarte apropiate. La următoarea sărbătoare de primăvară, ...
Cea mai incitantă descoperire este, fără îndoială, o ilustraţie stranie: „Era o scenă domestică. O familie de evrei – spanioli după veşminte – stătea în jurul mesei de Paşte.” O scenă obişnuită, care „... reprezintă probabil portretul familiei care a comandat această hagadă.” Dar ascunde un amănunt mai puţin obişnuit. „La masă mai e o femeie, cu tenul de abanos şi veşmânt de culoarea şofranului, care ţine în mână o bucată de maţa. Este prea bine îmbrăcată ca să fie o slugă şi participă evident la masa ritualică, dar identitatea acestei femei africane în şofrăniu îi derutează de un secol pe specialiştii care au studiat cartea.” Povestea femeii misterioase este strâns legată de cea a firului de păr alb de pisică, şi descifrarea ei produce o revelaţie cititorului, care descoperă abia în finalul cărţii relaţia dintre toate vârstele Hagadei, marcate de micile descoperiri făcute de Hanna.
Povestea Hagadei este, pentru Hanna Heath, firul Ariadnei, care o salvează din Labirintul poveştii propriei vieţi. Cu ce preţ, însă?
La final, cartea nouă se împleteşte cu cea veche, într-un filigran fascinant, în care regăsirea identităţii etnice, etice şi spirituale încheie magistral truda întregului Popor al cărţii. Din care va face parte, după întoarcerea ultimei file a volumului Geraldinei Brooks, şi cititorul. Indiferent de etnie, rasă şi religie.
Mihaela ARHIP, Provocarte