Comunicarea persoanelor cu deficiențe de auz este diferită: mâinile sunt vocea lor, alături de ochi, buze, uneori sprâncene. Un proces complex de transmitere și interpretare a unor imagini, în care sunetele nu își au locul, numit limbajul mimico-gestual. Acesta diferă de la stat la stat, în România purtând numele de Limbajul Semnelor Românești (LSR).
Daniel Hliban, directorul ANSR, filiala Botoșani, este interpret autorizat al limbii gestuale de mai bine de doi ani. Dorind să se dezvolte pe această linie, acum urmează studii de masterat pe acest limbaj, în cadrul Facultății de Teologie Pitești.
Despre acest mod de comunicare, interpretul spune că este fascinant și reprezintă, totodată, o provocare pentru dezvoltarea lui profesională, în asistență socială.
Limba semnelor este adresată ochilor, nu urechilor. Interpretul a explicat că procesul de comunicare în lumea celor care nu aud și rar cuvântă este cu mult diferit de cel obișnuit. „Marea diferență dintre limbajul mimico-gestual și cel vorbit este apelul la simțul vizual. Noi, practic, transmitem o serie de imagini, de fotografii, care odată receptate trebuie decodificate. Este un proces complex, foarte diferit de comunicarea oamenilor care aud. Limbajul mimico-gestual se învăță doar prin folosire, prin mult exercițiu. Altfel, se uită. Dacă nu aș fi în contact permanent cu oamenii fără auz, mi s-ar șterge din memorie. Nu e ca o limbă vorbită, pentru că nu se adresează receptorilor obișnuiți, adică urechilor, ci ochilor. Și presupune dinamică”.
Un dezavantaj al acestei limbi este faptul că exprimarea nu este la fel de bogată precum în cazul unei comunicări orale. „Vocabularul” mai sărac al semnelor nu acoperă, conform spuselor lui Daniel Hliban, nici un sfert dintre cuvintele existente în limba română. „Cred că limbajul mimico-gestual poate înlocui undeva la 20-25% din vocabularul limbii române. Foarte multe cuvinte nu au un semn corespondent. Avem semne care au mai multe semnificații, contextul făcând diferența”, explică acesta.
În ciuda diferențelor, limbajul mimico-gestual are și el, la fel ca o limbă vorbită, neologismele și regionalismele sale. „Avem foarte multe semne împrumutate, așa cum sunt neologismele pentru limbile grăite. E o învățare permanentă a semnelor noi. Am doi ani și ceva de când mă implic în comunitatea persoanelor surde din Botoșani și tot nu pot spune că știu la perfecție limba lor. Cred că mi-ar mai trebui 2-3 ani ca să ating un nivel bun de cunoaștere. Sunt și semne folosite în anumite regiuni, exact ca regionalismele. Va mai dura până să reușim să facem toate semnele cunoscute întregii comunități a surzilor din România", explică Daniel Hliban.
Asistent social de peste douăzeci de ani, Hliban a lucrat cu aproape toate categoriile de populație defavorizată. Cu toate acestea, ipostaza de „traducător” al limbii nevorbite îi testează, de multe ori, răbdarea, agilitatea în situații de presiune, capacitatea.
„Responsabilitatea este foarte mare pentru interpret. De multe ori, acesta are roluri cruciale. De exemplu, în justiție, dacă declarațiile unei persoane a cărei limbă este cea mimico-gestuală nu sunt traduse corect, soluționarea dosarului poate fi una greșită. La fel și la notariat. Nu mai spun de situații de urgențe medicale, când noi trebuie să traducem ce îi doare, ce simptome au. Transmiterea mesajului celui surd în lumea auzitorilor poate avea un impact de o importanță covârșitoare”, susține acesta.
În cazul în care se naște un copil surd, într-o familie de auzitori, acesta va avea de învățat
limba semnelor, în cadrul unor școli speciale. O astfel de școală este lângă Bivolărie, în Vicovul de Sus, care cuprinde de la grădiniță până la liceu. Aici aleg să învețe cei mai mulți din Botoșani.
Pregătirea pentru a putea comunica în limbaj mimico-gestual este considerabil mai intensă în străinătate. „În Belgia, am avut ocazia să particip la un schimb de experiență, într-o activitate la Parlamentul European. Am cunoscut, astfel, interpreți care mergeau la școli de patru ani. Deci, în mod normal, învățământul pentru traducători autorizați ai unui astfel de limbaj este de patru ani. Iar în România este de 3 luni. Este o diferență enormă”, subliniază directorul ANSR Botoșani.
Fiind lipsiți de simțul auditiv, acestor oameni li se atribuie, în general, și însușirea de „muți”. Acest aspect este, însă, o eroare. „Faptul că un surd nu poate vorbi se datorează exclusiv lipsei auzului. Este falsă alăturarea „surdo-muți”. Eu personal nu cunosc niciun surdo-mut. Persoane surde, da. Dar au corzi vocale, pot vorbi, iar unii o și fac. Cei care vorbesc au, într-adevăr, voci diferite de ale auzitorilor: fie mai subțiate, fie mai ridicate. Asta pentru că nu și le pot controla auditiv. Există surzi care înțeleg doar prin cititul buzelor. Bineînțeles, în funcție de cât de antrenate sunt acele persoane și de cât de doritoare sunt să comunice cu auzitorii. Sunt și persoane care citesc de pe buzele interlocutorului și răspund prin voce. În această situație, ele comunică, aparent, ca toți oamenii care aud”, relevă Daniel Hliban.
Din exterior, deficitul de auz este văzut ca o dramă colectivă. În realitate, nu toate persoanele consideră surzenia o problemă de asemenea dimensiuni. „Dacă înțelegem că cei lipsiți de auz au o limbă și o cultură ale lor, bariera dintre ei și auzitori nu va mai fi atât de greu de străbătut”, susține interpretul de limbaj mimico-gestual. Cu toate acestea, diferența își spune cuvântul când vine vorba de întemeierea unei familii: „Este foarte greu pentru cei care vor să își întemeieze o familie, pentru că suntem o comunitate mică, iar un cuplu format dintre un auzitor și o persoană surdă rar rezistă”.
În ansamblu, societatea românească pare să fi făcut progrese în combaterea discriminării celor care trăiesc, în mare parte, în umbra tăcerii. „Am observat că societatea,, prin legislație, instituții de stat, angajatori, are deschidere din ce în ce mai mare către persoanele cu deficiențe de auz. Am reușit să angajăm persoane în domenii în care nu ne-am gândit niciodată că vor lucra. Chiar aici, la Botoșani, sunt persoane surde care lucrează în centre comerciale, fabrici, puncte de prelucrare a bijuteriilor, tehnică dentară. Sunt foarte bine integrați profesional, social. Lucrurile merg într-o direcție bună. Speranța noastră este că vor fi din ce în ce mai mulți interpreți autorizați, persoane profesioniste. Legislația din România spune că orice persoană cu deficit de auz are dreptul la serviciul de „traducere", dar noi, cei care vorbim și cunoaștem limbajul gestual, suntem puțini”, conchide Daniel Hliban.
Directorul ANSR Botoșani este unul dintre cei 40 de traducători din și în LSR din România, care ajută persoane cu deficiențe de auz să interacționeze cu instituțiile, prin proiectul „Voci pentru mâini”. Programul este o aplicație de apel video, folosit în contexte oficiale comune, precum comunicarea cu reprezentații unui oficiu poștal.
Momentan, Asociația din Botoșani și filiala Iași se pregătesc pentru un festival național de dansuri pentru surzi, desfășurat anual. Deși pare absurd, se poate dansa și fără ascultarea muzicii, iar coregrafiile chiar reușesc. Evenimentul se va desfășura la Ateneul din Iași, între 28 și 29 septembrie. Din Botoșani, vor participa 13 persoane, care se vor alătura celor din alte 37 de județe. Se așteaptă un răspuns, în vederea participării, inclusiv din Republica Moldova.
(Roxana Aiacoboaei)