Şi ne întrebăm: de ce sunt aşa? De ce au un astfel de comportament? Ce câştigă printr-un astfel de comportament? Stimă de sine, autoritate?
Laura Jijie, medic psihiatru pediatru şi coordonator al Secţiei de Psihiatrie Pediatrică, ne ajută să înţelegem şi poate chiar să luăm măsuri. Mai întâi, să lămurim o chestiune: bunătatea există în noi şi înaintarea în vârstă o perverteşte? Sau avem accese naturale de răutate?
"Există mai multe teorii legate de bunătatea iniţială. Dacă au fost curente potrivit cărora oamenii se nasc preponderent buni, alţii au spus că oamenii au o agresivitate înnăscută. Dacă ne uităm la copilul mic, începând de la un an şi jumătate- doi ani, vom vedea că în condiţii de frustrare devine agitat, izbeşte jucăriile, se trânteşte pe jos, îşi loveşte mama, tatăl, deci acesta nu e semn de bunătate, ci un semn de agresivitate ce poate face parte din instinctul de supravieţuire. Şi atunci mediul are o influenţă benefică. Dar s-ar putea ca lucrurile să stea invers, să avem o răutate venită din instinctul de supravieţuire, dar, crescând, sub influenţa educaţiei şi a mediului, să fie modelate iar pornirile agresive să fie controlate. Unii le controlează în mai mare măsură, alţii- în mai mică măsură. Cu atât mai mult cu cât se vorbeşte că avem nişte gene ale agresivităţii. Dacă există genetic aceste gene ale agresivităţii, înseamnă că acea persoană va fi genetic setată către agresivitate. Dacă pe lângă aceste gene ale agresivităţii mai asociem un mediu familial disfuncţional, un copil care creşte având nişte modele parentale negative, într-un mediu abuziv, acel copil va deveni la rândul său abuzator. Şi atunci va deveni un agresor prin definiţie", explică medicul specialist Laura Jijie.
Agresivitatea în şcoală, între copii de vârste apropiate
Dar ce ne facem atunci când această agresivitate se manifestă în mediul şcolar? Nu o dată, am auzit din gura profesorilor mărturii privind manifestări ale elevilor- indiferent de vârsta pe care o au-, de aproape- cruzime faţă de propriii colegi. Mai mult, spiritul de competitivitate este dus peste limite şi devine un război surd, presărat cu răutăţi gratuite, fără scop.
Şi nu ne referim neapărat la deja clasicul "bullying", care a primit un nume şi o definiţie în ultimii ani. Nu este vorba de un singur abuzator şi un singur abuzat ci este vorba de o masă de copii întoarsă împotriva unei alte mase de copii. Pedopsihiatrul Laura Jijie crede că există multe nuanţe în această "competiţie"."Uneori apar şi nişte dificultăţi la mediul şcolar şi fiecare încearcă să se adapteze la acest mediu într-un mod diferit- unii reuşesc, alţii devin introvertiţi, se închid în sine, sunt trişti şi depresivi, nu verbalizează. Alţii devin agresivi, răzbunători, încearcă să compenseze lipsa de adaptare printr-un comportament negativ. Întotdeauna când avem un copil cu un asemenea comportament, ar trebui să îi fie evaluat comportamentul, simptomele, condiţiile în care apar aceste manifestări, spre cine este îndreptat, pentru că întotdeauna în spatele unui astfel de comportament există o cauză, există o furie pe care el nu o poate controla, există nişte sentimente negative pe care el nu le poate gestiona pentru că este un copil şi nu deţine mecanismele de a-şi exprima şi controla furia şi atunci exprimarea furiei o face printr-un comportament agresiv", explică specialistul.
În atari condiţii, soluţia la îndemână este consultarea unui psiholog, a unui psihiatru care să acorde consiliere şi care să îl înveţe pe copil să-şi verbalizeze trările negative, să empatizeze cu victima sa, astfel că în final, va reuşi să-şi gestioneze emoţiile negative într-o manieră adaptată.
"În mediul şcolar, agresiunea verbală, umilirea are un impact mult mai mare, suferă mai mult un copil care este marginalizat, ameninţat, jignit, umilit, pentru că pot apărea tulburări depresive, tulburări anxioase, fobie şcolară. La şcoală este foarte importantă colaborarea între cadrele didactice, psihologul şcolar, părinţii, pentru a se vedea ce se întâmplă cu acel copil: este un copil care întotdeauna a avut probleme de comportant şi atunci are nevoie de ajutor specializat pentru ca acele probleme de comportament care apar într-o tulburare pot mai tîrziu să se transforme într-o tulburare anti-socială, de conduită, de personalitate sau este, de exemplu, un comportament modificat ca urmare a unei schimbări. Dacă părinţii s-au despărţit, a apărut o schimbare de mediu, de şcoală, un eveniment traumatizant în familie, toate acestea pot să declanşeze o suferinţă la acel copil şi, având în vedere incapacitatea lui de a se exprima şi de a gestiona situaţia respectivă în mod adecvat, se va exprima printr-un comportament agresiv", adaugă Laura Jijie.
Modelul parental, adoptat de copii
Copilul se va comporta după cum vede în familie- dacă sunt nişte părinţi empatici, care obişnuiesc să-şi ajute aproapele, care se implică în diverse activităţi, care nu critică, atunci aşa vor fi şi copiii. Însă, degeaba le spunem copiilor- "fii bun, nu te bate", dacă atunci când mergem cu el la piaţă ne vede cum ne certăm cu vânzătorul, cu vecinul, etc.
Bineînţeles că va copia modelul parental. Dacă vrem să ne schimbăm copiii, în primul trebuie să ne autoevaluăm şi să observăm în ce măsură noi, ca părinţi, suntem un exemplu negativ pentru copii", spune medicul pedopsihiatru.
Avem şi un exemplu: un copil copiază comportamentul agresiv al părinţilor. Pleacă afară, agresează un copil, pentru că, nu-i aşa, asta a văzut în casă că e permis. Mama victimei se plânge mamei agresorului de comportament, iar mama agresorului pune mâna pe curea şi-l bate pe micul agresor. Vi se pare o imagine cunoscută? Ei bine, dictonul potrivit căruia "bătaia e ruptă din rai" nu mai dă rezultate optime în secolul XXI, ci empatia.
"Bătaia nu rezolvă problema, dimpotrivă- a pedepsi fizic un copil îi accentuează furia şi dorinţa de a face rău. Trebuie discutat cu copilul şi de a vedea care au fost cauzele care au dus la un asemenea comportament, dacă exista un conflict anterior, părintele ar fi putut să-i prezinte nişte alternative- făcând sport, exerciţii de relaxare, având activităţi constructive".
Din cele spuse până acum, înţelegem că unii dintre noi- adulţii părinţi am rămâne corigenţi la capitolul "educarea copiilor". Ori ne lipsesc unele "ingrediente" pentru ca educaţia pe care o oferim copiilor pare incompletă, ori îi sufocăm cu cererile noastre şi-i stresăm, cert este că oricând mai avem de învăţat. Lecţia empatiei este una dintre ele. Un alt exemplu este cel al mamei care, după ce copilul s-a împiedicat, a căzut şi s-a lovit, pune capac cu o palmă la fund şi nişte "epitete" care nu-i fac deloc cinste. Care este alternativa normală?
"Trebuie să empatizezi un pic cu emoţia copilului pentru că el suferă în momentul respectiv. După ce că suferă pentru că s-a lovit, îi mai dai şi tu una la fund ca să-i accentuezi disconfortul emoţional. Părintele care este interesat de binele copilului lui, care are la dispoziţie mass-media care poate promova anumite modele, îşi dă seama unde greşeşte şi se corectează. Mai avem însă şi alte categorii de părinţi: părinţi lipsiţi de educaţie, părinţi consumatori de alcool, părinţi marcaţi de un mediu abuziv, cu carenţe mari emoţionale. Dacă nu există în copil rezilienţa sa, comportamentul său de bază care să fie bun, cu siguranţă poate să meargă spre comportamente agresive, ca un instinct de supravieţuire", afirmă Laura Jijie.
Despre copiii fără părinţi
Până acum am vorbit despre copiii care cresc alături de părinţii lor- buni, răi, cum or fi. Dar ce se întâmplă cu copiii care nu ştiu ce înseamnă mâna caldă a mamei mângâind un obraz, nu ştiu ce înseamnă un sfat de la tata, nu ştiu ce înseamnă familie, pentru că ei sunt copii
ai statului, ce cresc alături de asistenţi maternali sau în centre de plasament.
"Copiii instituţionalizaţi au prin definiţie carenţele lor afective şi atunci comportamentele agresive sunt mai frecvente, iarăşi spun, ca instinct de supravieţuire. Lumea copiilor instituţionalizaţi este o lume aparte: cineva este liderul, cineva deţine puterea şi această putere este exprimată printr-un comportament agresiv şi de umilire a celorlalţi. Dacă copilul- victimă nu reuşeşte să se ridice împotriva agresorului, să-şi spună punctul de vedere şi să-şi păstreze stima de sine şi relaţia pe care o are cu ceilalţi, atunci acel copil va deveni o victimă permanentă iar celălalt va fi un abuzator permanent dacă nu se intervine la timp. Pentru cei din asistenţă maternală, e o altă nuanţă pentru că în acest tip de creştere: familia de plasament nu este familia naturală ci una surogat, dar asistentul maternal se implică de multe ori atât de mult afectiv încât face mai mult decât familia naturală, iar copilul se poate dezvolta frumos", susţine pedopsihiatrul.În concluzie, comportamentul copiilor, modul lor de a relaţiona, de a se comporta în societate, depinde de noi, adulţii.
"Comportamentul copiilor poate fi modelat. Putem avea speranţa că dacă cei din jur sunt atenţi la comportamentul copiilor, sunt atenţi la problemele de comportament şi le gestionează în mod adecvat, pot să modice acel comportament pentru ca atunci când ajung adulţi să devină mai adaptaţi celorlalţi. Copilul nu este un adult în miniatură, el este în permanentă schimbare şi până în jurul vârstei de 18 ani personalitatea lui este într-o continuă transformare. Cred însă foarte tare că există acea cauză care se află în spatele comportamentului agresiv, există o furie, o revoltă împotriva celorlalţi, pe care noi trebuie să o gestionăm în mod adecvat", conchide dr. Laura Jijie.