Scriitor botoșănean pus la zid de "Elie Wiesel"

Scriitor botoșănean pus la zid de "Elie Wiesel"

Săptămâna trecută săpam în mine prăpăstii usturătoare de inimă. Ieșeam dintr-o sală răcoroasă de cinema cu gândurile făcute mănunchi și împrăștiind lacrima pe o bucată de caldarâm unde îmi găsisem popas. Era 21 septembrie și Armenia își cinstea martirii. Armenia amintea lumii cum acum un secol i-au fost ucise mamele cu prunci în pântece, cum și-a pierdut copiii, bărbații, bunicii. Vrednic, mi-am spus, poporul care străbate istoria purtându-și de mână sfinții.

Și-mi doream ca și poporul meu să facă un film la fel de mare despre milioanele de români deportați prin Siberii sau sfârtecați de mitraliere pe malurile Prutului. Genocidul armenilor nu este nici astăzi recunoscut în foarte multe țări, dar cu toate astea armenii clădesc drum de sfințenie prin istorie.

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută astăzi ca Holodomor, care s-a hrănit din viețile a milioane de oameni, a fost cu greu recunoscută - și doar în câteva state – ca genocid asupra poporului ucrainean.

După ce am citit tulburătoarea carte a Aniței Nandriș mi-am dorit ca poporul meu să îi ducă povestea mai departe. Este simbolul luptei pentru supraviețuire și al victoriei prin credință. "După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară", scria Monica Lovinescu. Adăugam că, după o asemenea carte, orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.

În urmă cu ceva ani revedeam un alt film tulburător. Care durea nu doar prin prisma evenimentelor prezentate, un realism de plumb ce apasă şi astăzi întreaga societate postcomunistă, indiferent de spaţiul în care s-ar situa ea. Durea tăcerea ţării mele. Durea neputinţa de a consuma şi astăzi, la aproape trei decenii de la căderea comunismului, aceleaşi manifestări politice, de mentalitate şi structură, din urmă cu zeci de ani. Este vorba despre filmul "Rugul aprins", povestea adevărată a unui erou şi martir din Praga comunistă. Imaginile sunt extrem de fidele stării care domnea în acea perioadă în toate ţările aflate sub ocupaţie sovietică. De aceea, faptele prezentate în film, de la implicarea Poliţiei şi dorinţa de a muşamaliza cazul, cuvintele din scrisoarea lăsată de studentul-martir, procesul deschis de mama şi fratele lui Palach împotriva unui lider comunist (care declarase că totul fusese un accident, o sinucidere), sunt valabile pentru România, în aceeaşi măsură în care ele se desfăşurau după aceleaşi manuale predate de comuniştii bolşevici, alături de pachetul care cuprinde trădători, informatori, securişti...

În țara mea nici până astăzi nu avem un film important despre Fenomenul Pitești. E devărat că sunt câteva mai degrabă în trecere, care au îndrăznit doar să zdrențuiască timid ceva franjuri din istoriile reale.

Nu mai departe de acest an, în aprilie, Ambasada Rusiei în România (re)povestea în lumină sovietică despre "așa-zisul masacru de la Fântâna Albă" în care nu ar fi murit mai mult de... 50 de oameni. A lipsit, ca de fiecare dată, poziția istoricilor români cu privire la această încercare de falsificare a istoriei. Ne amintim, pentru cei care nu știu, că în Duminica de Paşti din 1 aprilie 1941 trupele sovietice au ucis mii de refugiaţi români - bărbaţi, femei şi copii - care încercau să treacă graniţa spre România prin pădure. O supravieţuitoare, care a cerut ca numele să nu îi fie menţionat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mişca stratul subţire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropaţi acolo mai erau încă vii. Cineaștii noștri nu s-au aplecat asupra acestor istorii și trebuie să recunoaștem că despre deportări, despre anii de pribegie prin ghețurile nordului au dat mărturie mai degrabă pătimitorii de peste Prut.


Negaționismul sau istoria sub bocancul legii!

Aflu zilele trecute că scriitorul Gellu Dorian a tulburat rău apele în presa literară, introducând într-o anchetă a României Literare o referire la Holocaust. Referire care s-ar ține, însă, de o margine a negării. Trecând dincolo de exprimarea ușor ambiguă (care ar fi fost avantajată de minime completări sau de o mai strictă așezare în istorie), Gellu Dorian își exprimă o opinie.

Într-o țară creștină, dacă strigi în piață că Dumnezeu nu există ești aclamat, dar ești amenințat cu închisoarea dacă negi Holocaustul.

Gellu Dorian a intrat în atenția Federației Comunităților Evreiești din România, care protestează și face un apel organelor în drept pentru aplicarea legilor în vigoare privind interzicerea negării Holocaustului. Grabnic și cu satisfacția de rigoare, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel semnalează de asemenea crunta abatere de la istoria (pre)scrisă și pune pe masă Legea 217 din 2015. Cere, ca un demn organ al guvernului, ca revista să ia măsuri, pentru că textul incriminat "reprezintă expresia clară a negării Holocaustului din România".

Însă ce miră mai mult este faptul că Gellu Dorian este pus la zid chiar de către confrații săi, care îi reproșează în termeni duri grava abatere de la istoria consfințită prin lege. Nu comentăm aici zicerile lui Gellu Dorian, nu contestăm suferințele evreilor (cu mențiunea că ele trebuie așezate în contex istoric și amintite odată cu circumstanțele credibile și corecte dpdv istoric, cinstind în egală măsură toate victimele atrocităților), dar manifestăm îngrijorarea că a vorbi liber devine, în România, tot mai periculos. În alte vremuri, un text deschidea calea către confruntarea de idei, către dezbateri ferme și asumate. (E adevărat că, în perioada comunistă, un cuvânt, chiar o intenție, îți asigura un loc în celulă.) 

Vehemența acuzațiilor și punerii la zid este cu atât mai bizară cu cât intelectualitatea noastră nu s-a supărat atunci când au fost batjocoriți martirii de la Fântâna Albă. În schimb, dacă cineva ne răscolește cu lipsă de respect pământul, scandăm pe margine, fluturând și nimicind pentru totdeauna sufletele chinuite ale celor care și astăzi mai zac neștiuți, fără nume, în gropi comune.

Mă întorc la suferinţele din închisorile comuniste, despre care Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect în cartea sa, "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.

În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare".

Cu certitudine, Gellu Dorian va gestiona această situație cu luciditate și cu prudență. I se cere imperativ să exprime scuze publice "adresate comunității evreiești și tuturor celor indignați (pe bună dreptate) de fenomenul negaționismului Holocaustului" (cf. Daniel Cristea Enache).

Cine, oare, își va cere scuze pentru nedreapta uitare, pentru aruncarea la colțul istoriei, pentru nerecunoașterea jertfei milioanelor de români deportați, uciși, maltratați, torturați? Le suntem datori cu aceeași recunoaștere, cu exact același respect pe care alții îl cer de la noi speriindu-ne cu legi care pun căluș durerii.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Între cultură și subcultură: Suntem gunoierii propriilor vieți!

Duminică, 15 Octombrie 2017
751

Oare nu publicul încurajează emisiunile bulevardiere, scotocirile sub cearșaf, scandalurile domestice, tragi-comediile? A da vina - cu toții - pe politică, pe sărăcie sau alte dramatice ne...

Scriitor din Botoșani, laureat al Festivalului Internațional al Aforismului!

Duminică, 15 Octombrie 2017
676

Pe 5 octombrie, la Tecuci s-a desfășurat prima ediție a Festivalului Internațional al Aforismului - pentru românii de pretutindeni, o manifestare culturală menită să vină în î...

Părintele Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt în închisoare, a primit distincția Crucea Moldavă! VIDEO

Sâmbătă, 14 Octombrie 2017
442

Părintele Mina Dobzeu – cel care l-a botezat pe N. Steinhardt, și mărturisitor al credinței ortodoxe în închisorile comuniste, a primit distincția Crucea Moldavă, în cadrul Sfintei Liturghi...