Reeducarea de la Pitești, între sufrageria lui Liiceanu și torționarii lui Țurcanu!

Abia spre seară au început să îşi vină în fire. Unul câte unul, ieşeau din mormanul de trupuri şi se târau spre priciuri. Cei mai puternici încercau apoi să îi aducă în simţiri şi pe ceilalţi, să îşi cureţe unii altora rănile. Cei 15 deţinuţi care au lovit au fost scoşi şi duşi în alte camere, unde urma să se repete scenariul demascărilor. Deţinuţii rămaşi erau chemaţi în fiecare seară şi torturaţi pentru a-şi vinde prietenii, cunoscuţii, rudele. Cei care vorbeau treceau de partea torţionarilor, cu bâta în mână.

Reeducarea de la Pitești, între sufrageria lui Liiceanu și torționarii lui Țurcanu!

Gabriel Liiceanu a publicat zilele trecute un text, "România gurilor știrbe", care a stârnit controverse chiar și în rândul susținătorilor săi.

Au existat însă numeroși cititori care s-au manifestat cu satisfacție și cu admirație. Cu toate acestea, "România gurilor știrbe" rămâne un demers eșuat, un gest de dispreț față de o categorie socială care nu este altceva decât produsul unor politici găunoase, frauduloase și de conjunctură. Un asemenea text nu are ce căuta în gimnastica intelectuală a unui autor cu pretenții.

Ne vom referi astăzi doar la paralela pe care Gabriel Liiceanu o face cu Fenomenul Pitești, coborâtă în textul cu pricina la nivelul reeducării din sufragerie: "Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesioniști ai intoxicării (care-și spun "jurnaliști" sau "moderatori"), iar "victimele și călăii" nu mai arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snack-uri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran. Astăzi gâdele nu te mai bagă cu capul în hârdău; astăzi el are aerul pios al unui misionar, are indignarea în gât și marile cuvinte ale umanității – cinste, adevăr, dreptate – pe buze. Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute, în câțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare…", și așa mai departe. Textul lui Gabriel Liiceanu aici.


În Postul Paștilor, cu gândul la martirii noștri!

Pentru că Reeducarea de la Pitești nu se învață la școală, pentru că, probabil, manualele de istorie vor consemna mai degrabă opiniile domnului Liiceanu decât mărturiile victimelor de la Pitești, pentru că e mai simplu să privim la televizor decât să aflăm adevărurile nespuse, lăsăm astăzi să curgă un altfel de text.

Intrăm în Postul Paștilor. În prima zi de post, în capătul de început al drumului către Înviere, să stăm o clipă cu gândul la ei, la cei care au avut drept singură vină aceea că nu au vrut să privească la televizor din fotoliul din sufragerie, nu au vrut să scandeze la defilare, nici să garanteze cu numele lor o politică criminală și un comunism distrugător de suflete. Textul de mai jos este o picătură din marea de amar. Sunt, dacă vreți, segmente scurte ale suferințelor, dar pe care suntem datori a le cunoaște. Pentru că fac parte din istoria noastră, ei sunt oamenii pe care astăzi îi disprețuim și îi punem la colț.


Reeducarea de la Pitești!

Reeducarea se făcea pe etape. Primul pas era trădarea. Toţi deţinuţii îşi mărturiseau neputinţele, nevoinţele sau spaimele în faţa colegilor de celulă. Printre ascultători exista totdeauna unul care la un moment dat ceda şi devenea torţionar. Atunci orice informaţie obţinută în aceste clipe de spovedanie era extrem de utilă. "Duhovnicul negru", cum i se spunea celui care ajungea să trădeze, îşi folosea iscusinţa de a completa dezvăluirile cu noi mărturisiri, dintre cele care nu fuseseră spuse la ancheta oficială. Deţinutul era chemat separat, şantajat cu informaţiile despre el şi forţat să îşi denunţe colegii de celulă care l-au ajutat în vreun fel sau altul. Indiferent de cât de mult colabora deţinutul, nu scăpa nici de demascarea morală publică. Blasfemia era arma cea mai puternică, în urma căreia foarte puţini deţinuţi îşi păstrau mintea întreagă. Torţionarii parcurgeau un întreg proces de desacralizare şi vulgarizare a valorilor umane, morale, religioase. Drumul de la victimă la călău nu era doar o formă de decădere umană, ci renunţarea la viaţă.

Din decembrie 1949 şi până în septembrie 1951, deținuții politici au trecut prin iadul demascărilor de la Piteşti. Veneau vești că planul diabolic era conceput de Moscova şi sădit în România sub atenta supraveghere a agenţilor ruşi Ana Pauker, Teohari Georgescu şi generalul Nicolski, şeful Securităţii. Mulți  dintre ei fuseseră martorii începutului, la Suceava, cu unul de-al lor, Bogdanovici. Reeducarea a fost continuată la Piteşti şi apoi la Gherla, de Eugen Ţurcanu. Şi Bogdanovici şi Ţurcanu erau deţinuţi politici. Dacă primul a fost adeptul unei reeducări de fond, la nivelul concepţiilor politice, Ţurcanu a dus la perfecţiune metoda torturilor şi a experimentării limitelor rezistenţei umane. Bogdanovici a murit la Piteşti, în urma bătăilor primite drept consecinţe ale neparticipării sale la reeducarea efectivă a bandiţilor, cum aflaseră că erau numiţi luptătorii anticomunişti.

Şocul demascărilor a venit pe 10 decembrie 1949.

Într-o celulă de la parter, aproape 30 de deţinuţi, deşi capacitatea normală era de maximum 15 oameni. În timpul zilei nu aveau voie să stea pe prici, tinetele se goleau o singură dată, seara. În schimb aveau voie să vorbească. Departe de a fi o bunăvoinţă din partea administraţiei, comunicarea nu era decât o modalitate de a aduna informaţii, astfel că deţinuţii se limitau la cuvinte simple, banale, fără nicio conotaţie politică. Pe 10 decembrie, dimineaţa, s-a deschis uşa şi toţi s-au întors cu faţa la perete şi cu mâinile pe zid, după cum le cerea regulamentul. La un semn s-au întors, au lăsat mâinile pe lângă corp şi s-au aliniat de o parte şi de alta a uşii. Ţurcanu îi privea cu o ură nepământeană. Era un bărbat frumos, de o inteligenţă sclipitoare, scăpărător de abil, cu ochii expresivi contrastând cu atitudinea diabolică a întregului său comportament. De statură atletică, cu o construcţie întreţinută în puşcărie cu mâncare bună şi odihnă pe măsură, Eugen Ţurcanu părea un uriaş în ţara năpăstuiţilor. Cu o singură mână le fractura mandibula sau îi izbea de pereţi lăsându-i apoi inconştienţi zile în şir.

Groaza de pe chipurile deţinuţilor îi dădea o satisfacţie pe care Ţurcanu nici măcar nu şi-o ascundea. Spre surprinderea tuturor, zdrahonii lui Ţurcanu au părăsit încăperea. Bâtele au fost luate de deţinuţii aflaţi de o parte a uşii. Iadul coborâse pe pământ. Oameni care săptămâni în şir le-au stat alături, cărora le cedaseră bucata de pâine, acum loveau fără milă în ei. Reeducarea şi promisiunile lui Ţurcanu dădeau rezultate. Bătaia a durat ore în şir. Spre amiază, zdrahonii au venit din nou în cameră şi au făcut, într-un colţ al camerei, un morman de trupuri inerte, însângerate. În urmă, cimentul mustea de sânge, carne smulsă şi păr risipit printre bucăţile de cămăşi sau izmene rupte. Abia spre seară au început să îşi vină în fire. Unul câte unul, ieşeau din mormanul de trupuri şi se târau spre priciuri. Cei mai puternici încercau apoi să îi aducă în simţiri şi pe ceilalţi, să îşi cureţe unii altora rănile. Cei 15 deţinuţi care au lovit au fost scoşi şi duşi în alte camere, unde urma să se repete scenariul demascărilor. Deţinuţii rămaşi erau chemaţi în fiecare seară şi torturaţi pentru a-şi vinde prietenii, cunoscuţii, rudele. Cei care vorbeau treceau de partea torţionarilor, cu bâta în mână.

Au urmat cinci săptămâni de tortură cumplită. De la 6 dimineaţa până la 10 seara, erau obligaţi să stea în poziţie şezândă, cu picioarele întinse şi cu palmele pe genunchi, privindu-şi vârfurile degetelor de la picioare. După ora 10 seara aveau voie să doarmă, dar numai în "poziţia mortului", adică pe spate, înveliţi până la jumătate şi cu mâinile pe piept, fără să mişte. Erau atent supravegheaţi, astfel că, dacă se mişcau cumva în somn, erau treziţi cu lovituri cumplite.

Poziţia din timpul zilei i-a înnebunit pe mulţi. Era una dintre cele mai groaznice metode de tortură psihică, pentru că influenţa centrul echilibrului din cerebel, precum şi conexiunile lui cu emisferele cerebrale. Supunerea prelungită la această tortură avea urmări cumplite asupra sistemului nervos, influenţa puterea de judecată şi le anihila complet voinţa. Din caractere puternice, deţinuţii manifestau o slăbiciune intelectuală şi o prostraţie care îi speria şi pe ei înşişi. Nu au avut timp să se refacă, pentru că după cinci săptămâni a urmat un alt episod al reeducării: apă sărată urmată de însetare. Cu ajutorul unui căluş, ca să nu poată închide gura, li se turna pe gât un kilogram de zeamă de varză sau de castraveţi, cu o mare doză de sare. Pe măsură ce treceau zilele, cantitatea de zeamă se micşora şi se mărea cantitatea de sare.

Aveau buzele umflate, uscate şi însângerate. Erau deshidrataţi, cu limbile uscate, nemaiputând nici să vorbească. Nebunia atingea cote maxime când Ţurcanu intra seara prin camere şi le plimba pe sub nas gamele pline de apă limpede, curată şi rece. Cei care cedau şi se năpusteau către apă erau bătuţi până când nu mai suflau. Când nu au mai primit saramura, au reînceput bătăile. Ţurcanu dispunea de trupurile lor, de mintea miilor de deţinuţi, fiind hotărât să nu se oprească până când nu le ia în stăpânire şi sufletul.

Ţurcanu a fost judecat şi condamnat la moarte prin împuşcare, atunci când comuniştii au avut nevoie de un ţap ispăşitor în faţa organismelor internaţionale alertate de tot soiul de zvonuri legate de sistemul concentraţionar din România. Deținuții șopteau că Ţurcanu a primit ordin să declare că reeducarea a fost un plan pus la cale de Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, pentru a compromite comunismul. În schimbul acestor declaraţii, lui Ţurcanu i s-ar fi promis libertatea. Torţionarul a înţeles că nu a fost decât un instrument în mâna agenţilor ruşi.

În ultimele clipe şi-a cerut iertare de la cei pe care îi torturase, fără nădejdea că va căpăta vreodată şi curăţirea conştiinţei sale. Din criminalul perfect, care ştia că nu va fi niciodată judecat, în faţa propriei condamnări la moarte Țurcanu îşi pierduse trufia satanică. Deţinuţii închişi la Jilava în 1954 l-au auzit strigând printre  gratii, cu glas sfâşietor: "Eu sunt Ţurcanu, cel care a comis atâtea crime! Vă rog să mă iertaţi! Sunt un criminal!".

Pentru ultima trădare i s-a promis că, în faţa plutonului de execuţie, va avea parte de gloanţe oarbe. Era ultima amăgire, în care nu a mai crezut. Supravieţuitorii l-au iertat şi nu puţini erau cei care se rugau pentru sufletul său chinuit. "Mila este o stare patologică a bandiţilor creştini", spunea Ţurcanu dispreţuitor, fără să se gândească o clipă că se va hrăni din această milă.

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Premiile AmFiTeatru 9 - Premiile adolescenței la Botoșani!

astăzi, 11:50
258

Trei zile de festival AmFiTeatru la Botoșani, zeci de adolescenți pe scena Teatrului Mihai Eminescu. Momente de grație, joc adolescentin, atmosferă de tinerețe neîmblânzită, premii p...

Regal teatral pe scena AmFiTeatru! FOTO, VIDEO

Sâmbătă, 29 Aprilie 2017
1562

A privi teatrul pentru adolescenți ca pe o joacă ar fi ca și cum am trăi simulând bucuria, entuziasmul, tristețea, fricile, răbufnirile. Adolescenții sunt în poveștile de pe scenă...

AmFiTeatru, sărbătoarea teatrului adolescent la Botoșani! FOTO, VIDEO

Vineri, 28 Aprilie 2017
2087

Trei spectacole s-au derulat pe scena Teatrului Mihai Eminescu în a doua zi de AmFiTeatru 2017. Trupele din București, Brașov și Botoșani au oferit publicului momente de teatru autentic, sce...