PETRU URSACHE: N. Iorga despre frumos în arta populară

Nicolae Iorga este savantul, istoricul, profesorul, omul politic. Ne-am obișnuit cu imaginea botoșăneanului genial, al cărui nume a purtat mereu superlativul calității. Vă propunem ca, la comemorarea a 77 de ani de la moartea marelui om de cultură, să îl vedem pe Nicolae Iorga prin ochii regretatului Petru Ursache. Materialul integral a fost publicat în revista Hyperion.  

PETRU URSACHE: N. Iorga despre frumos în arta populară

PETRU URSACHE
foto: ziaristionline.ro

Există scriitori importanţi, chiar de primă mărime în istoria culturală a omenirii, de la Ovidiu la René Descartes, de la Dante la Im. Kant, de la Nietzsche la Arthur Rimbaud, a căror operă, în parte, a fost întrecută ca volum şi întindere de cantitatea studiilor ce li s-au consacrat ulterior, indiferent dacă s-au făcut cu bună intenţie ori cu viclenie. Când exerciţiul receptării şi cunoaşterea au ajuns la un anume grad de saţietate, semnele venind din două direcţii: a) nu se mai poate adăuga nimic în legătură cu Dante; totul este lămurit, drept urmare nu ne rămâne decât să scăpăm de obsesia lui, imortalizându-l în opere complete; b) „astăzi“, deci după o trecere de vreme, „nimeni“ nu mai are gust pentru Dante. Creatorii în cauză, oameni de geniu, respectaţi şi divinizaţi la „timpul lor“, devin bunuri comune.

Ei nu mai ridică probleme în privinţa înţelegerii lor, aliniindu-se cuminte într-o anume ordine de gândire, didactică şi vulgarizatoare: clasicism, romantism, modernism, postmodernism, în cele din urmă, vechi/ nou. Posteritatea poate fi liniştită: şi-a făcut datoria.

Nicolae Iorga nu se încadrează în nici una dintre situaţiile semnalate, pentru cine este dispus să înţeleagă logica şi ordinea culturii. Nu se poate spune că s-a scris „mai mult“ decât a reuşit să aştearnă pe hârtie marele istoric, deşi opera sa i-a preocupat intens pe autori cu temeinică pregătire profesională şi cu vocaţie; totodată, s-au înfiinţat institute şi catedre universitare care-i poartă numele, s-au deschis muzee şi case memoriale de profil, au fost redactate numeroase studii monografice, teze de licenţă şi de doctorat. Dar nici nu se poate spune că s-a ajuns la o receptare „supra saturată“, eventual mulţumitoare şi corectă în ce-l priveşte pe unul dintre cei mai mari istorici ai lumii. A rămas, am zice, „nealiniat“. 

Este o anomalie de care se face răspunzător eşalonul politic şi politizant al istoricilor, fie români, fie străini. Din păcate, mai poate fi semnalată încă o anomalie: numele istoricului revine adesea în discuţie, chiar şi în ultima vreme, însă cu intenţia programată de a i se găsi greşeli impardonabile de care, în fond, ori sunt alţii de vină, ori ţin de aspecte secundare privind viaţa omenească a profesorului şi cărturarului Nicolae Iorga.

Situaţia de criză şi de receptare cred că ar putea fi depăşită dacă s-ar pune preţ pe tipul de gândire profesat în totalitatea scrierilor sale, indiferent de calitatea şi de sobrietatea lor ştiinţifică; fapt explicabil,deoarece nu toate se ridică la aceeaşi cotă valorică. Ştie toată lumea: Nicolae Iorga nu a fost un istoric în sensul obişnuit al cuvântului, adică legat numai de arhiva de documente, numai de o anume epocă sau perioadă de timp. El nu s-a manifestat doar ca pur medievist, să spunem, nici ca autoritate indiscutabilă în problema lui Horia, cel tras pe roată,sau în problema domniilor fanariote, a sturzeştilor ori ghiculeştilor, deşi era neîntrecut când se ivea prilejul să vorbească despre toate astea. De altfel, pentru fiecare domeniu în parte, s-au găsit istorici care să-l şi întreacă. Dar numai el şi numai el, cel puţin la noi, era atras de spectacolul totalităţii vieţii omeneşti, putea să surprindă curgerea existenţei în perspectivă universală, pe toate palierele de manifestare ale spiritului creator şi într-un mare complex de „chipuri şi icoane“. Să nu uităm că pe masa de lucru, când a venit clipa tragică şi fatală, se afla în desfăşurare imensa carte despre istoria universală a omenirii, rodul unei vieţi zbuciumate de om „aşa cum a fost“.

Într-un cuvânt, principiul unic şi fundamental de gândire care-i străbate toate scrierile, indiferent de domeniu, lege domnească, religie, şcoală, bătălie armată etc. este aceea a integralismului. Toate se află sub semnul mai ascuns ori mai manifest al unei năzuinţe paideumice, care nu se raportează strict la un anume loc şi popor, la un Geist şi Volksgeist, cum credeau reputaţii filosofi ai culturii germani (ca Leo Frobenius), ci angajează, deopotrivă, ca în cosmogeneză, şi timpul. Aşadar: oameni şi locuri în marea lor aventură lumească şi istorică. 

Un zapis domnesc, o aşezare sătească şi „de obştie“, o cruce de piatră înfiptă la o răscruce de drumuri sunt documente de valoare egală. Ele trebuie culese şi puse în ordine, certificînd izvorul de viaţă vie care s-a scurs din secol în secol. Pentru el, ca istoric total, o broderie ţărănească rătăcită într-un pod de casă veche este la fel de semnificativă (nu spun „importantă“) ca o catedrală gotică. Pentru că, în tezaurul de semne, în reprezentările stilizate, în linie şi culoare, autorul identifică urme din îndepărtate timpuri cucuteniene, fapt confirmat şi de specialiştii mai riguroşi în paleoartă ori etnografie; în acelaşi timp, i se relevă rezistenţa spirituală a carpaticilor care au străbătut, în chip de păstori şi de plugari, întunecatul mileniu al năvălirilor barbare şi au ieşit la suprafaţa lumii europene. Iată cum materialul etnografic devine călăuză pentru istorie.

Acelaşi criteriu al integralităţii urmează, pe cât mi-a fost posibil, să călăuzească şi paginile lucrării de faţă. Se cuvine să spun mai întâi că, de regulă, mulţi dintre cercetătorii operelor lui Nicolae Iorga, folclorişti, etnografi, specialişti ai artei populare au privit lucrurile sectorial şi de pe poziţii subiective. De pildă, tema eposului folcloric, cum o vedea patriarhul de la Vălenii de Munte, a dat multora bătaie de cap: folcloriştii au pretins să se aducă îndreptări absolutizând criteriul poeticului, ceea ce însemna o abatere regretabilă de la intenţiile istoricului.

Istoricii de artă au tratat studiul lui Iorga, Arta populară în România, separat de industriile tradiţionale, de obiceiuri, de istorie. Toate acestea au dus la simplificări nedorite, la impresia că autorul s-a afirmat ca un diletant, că ar fi lipsit de originalitate. Adevărul trebuie căutat însă pe linia directoare a istorismului şi a integralismului.

De aceea, sumarul acestei lucrări a încercat să adune datele (mai bine zis „diversul“: baladă, ceramică, port, aşezare rurală etc.) sub semnul bi-unităţii integratoare cultură şi civilizaţie. În acord cu intenţia marelui cărturar, am încercat să pun în evidenţă mai curând mişcarea liberă a formelor de viaţă, în curgerea şi prefacerea lor multiseculară şi mai puţin statismul etnografic şi muzeistic obişnuit în scrierile academice.

Facultăţile de gândire ale istoricului Nicolae Iorga sunt puternic ancorate în fapta umană, au o bază ontologică şi comportamentistă. I-au displăcut speculaţiile sterile, jocurile sofisticate ale ideilor în abstracţiunile lor ispititoare, dar care, prea adesea, eşuează în amăgire şi în afara existenţei, mai precis, dincolo de om ca umanitate, ca simbol al cosmosului, entuziast făuritor de valori utile pentru sine şi pentru ai săi. El nu avea ceea ce se numeşte în modernitate, un hobby. Credea că un asemenea cuvânt şi, mai ales, angajarea în direcţia tipului de discurs indicat de termenul în speţă i-ar fi provocat, pur şi simplu, oroare: să te izolezi în chip ostentativ într-un subiect limitat, pentru a semnala cu jubilaţie amănuntele cele mai nesemnificative şi mortifiante nu poate fi decât o simplă acrobaţie, un exerciţiu de asfixiere spre propria-ţi pagubă. Nu încape îndoială: Iorga era un mare inventator de teme, de toate dimensiunile şi întinderile, pe care şi le includea în agenda de lucru fără să-i pese de dificultatea abordărilor care, nici ele, nu se lăsau multă vreme aşteptate. În gândirea lui mereu activă şi creatoare, chiar lucrurile mici capătă dimensiune, valoare. Vorba lui Dionisie pseudo-Areopagitul, rostită când încerca să lămurească în termeni apologetici tainele creaţiei divine: „micimea“ nu are sens şi suport, nici în accepţie creaturată, nici relevată. Dincolo de puterea noastră de receptare, limitată şi catafatică, ea se încumetă să se asemene cu măreţia şi cu infinitatea: „Despre Dumnezeu se spune că este mic sau subtil, fiindcă e în afară de orice mărime şi distanţă şi fiindcă străbate fără piedică prin toate (…) Această micime nu are cantitate nici calitate, nu e ţintă, e infinită şi nemărginită, cuprinde toate, dar nu e cuprinsă“ (Dionisie pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică. Traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy. Postfaţă de Ştefan Afloroaei. Institutul European, Iaşi, 1993, p. 125).

Şi pe Nicolae Iorga îl vedem adesea relevând amănuntul din cele mai îndepărtate afunduri de istorie şi de uitare, ca să-i redea viaţă, să-l ridice la lumină spre o nouă cunoaştere şi înţelegere. Ca în mitul „eternei reîntoarceri“, lumea veche, de demult, din cine ştie ce „începuturi“, prinde viaţă, reîntinereşte, „se modernizează“ în gândirea marelui istoric şi vizionar, stăpânită de cosmologie, de antropogonie, de istoriologie, de culturologie. 

Am citat direcţiile principale între care s-a împărţit (şi împlinit) personalitatea sa veşnic în mişcare creativă. 

E drept, i s-a dat să se manifeste în formă şi în literă în spaţiile ultimelor două, istoriologia şi culturologia; de primele universuri şi domenii, cosmologia şi antropogonia, se bucura doar ca de o moştenire venită în linie directă din partea unui geniu mai mare care l-a precedat şi pe care Iorga s-a hotărât să-l urmeze după toate semnele pe care le putea înţelege, cu puterile şi în limitele sale de fiinţă muritoare. De aceea s-a considerat totdeauna un „chemat“ şi un slujitor în folosul umanităţii şi al neamului său. Este aici un dram de „scrânteală“ în gândire, tipică apostolilor şi geniilor. Avem motive să credem că opera lui încă rămâne un exemplu de gândire necuprinsă, adică e „nemărginită, cuprinde toate, dar nu e cuprinsă“.

Omului Iorga îi stă bine la catedră, în faţa studenţilor, nu a parlamentarilor, nici chiar în faţa colegilor din incinta Academiei, cu toate că acolo era socotit, în unanimitate, un supraom. În sala de curs era altceva. Era locul unde se simţea ca acasă, era într-adevăr profesorul cu conştiinţa deplină că avea o misiune înaltă, că trebuia să ia totul de la început şi de la „nimic“, pe cont propriu, ca în geneză, pentru a forma o generaţie bravă de tineri care să dea vigoare vieţii intelectuale şi ţării. Găsim, e drept, puţin retorism în această deschidere avântată a lui N. Iorga, dar îşi avea motivare deplină pentru că pornea din idealitatea cea mai pură, după gustul său şi după inima ascultătorilor tineri care îl urmăreau cu aprinderea şi loialitatea proprii vârstei. Atunci, profesorul, care nu dorea să i se reţină numele cu majusculă, Profesorul, ci modest, simplu, îşi revărsa ca dintr-un corn al abundenţei toată bogăţia minţii şi sufletului. Avea de unde, şi multe şi de toate, obţinute grijuliu şi sârguincios din cărţi de care puţini auziseră, din călătorii imaginare pe care numai el putea să le închipuie, din drumeţii îndelungi şi trudnice, la schituri şi mănăstiri, pentru a găsi urme de veche scriere românească, spre ţinuturi unde s-au înfruntat, în trecute vremi,mulţimi de armate, pentru a lua cunoştinţă, la faţa locului, de fala ca şi de jalea domnitorilor noştri; după cum a străbătut satele şi târgurile, ţinând conferinţe, stând de vorbă cu oamenii vrednici, să se bucure şi să participe la istoria şi la viaţa de zi cu zi a semenilor săi. 

Iorga vorbeşte, cu acest titlu G. Călinescu îl înfăţişează pe Nicolae Iorga în capitolul consacrat marelui istoric din Istoria literaturii române. De la origini până în prezent. Vrea, parcă, să ne spună că se cuvine ca toată suflarea, toată fiinţa să asculte cu luare aminte verbul sonor al istoricului, plin de har şi întemeietor de fapte bune, frumoase şi, tocmai de aceea, temeinice.

Era şi vremea de asemenea natură: oamenii adevăraţi îşi găseau rostul în munca dezinteresată şi generoasă, spre binele obştesc şi al naţiunii. Să ne imaginăm momentul 1900, doar după câteva decenii de la prima Unire şi după Războiul de Independenţă. România devenise stat constituţional, european, liber şi cu dorinţa ardentă de a-şi afirma potenţialul de valori, de a-şi dobândi un loc meritat printre naţiunile civilizate. În aceste împrejurări de mare început de drum, când se ivea adesea riscul abaterilor de la calea cea dreaptă şi glorioasă, cuvântul lui Iorga era într-adevăr auzit şi ascultat de toate elitele intelectuale româneşti. Speranţa în vremuri din ce în ce mai bune se făcea simţită în inimile tuturora.

Această experienţă trăită şi unică în existenţa noastră se repeta la cote şi arderi ridicate după primul război mondial şi, mai ales, după Marea Unire. Iorga se menţinea în prima linie, ctitor de idei şi de fiinţă a neamului, pe care nu-l limita, în existenţa şi în istoria lui, doar la „urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal“; avea o înţelegere deschisă spre întreaga umanitate românească, spre acel component, doar în aparenţă plurietnic, însă, în esenţă, unit în chip ideal, şi -de ce nu- exemplar, prin experienţe şi năzuinţe comune. Nu numai marea intelectualitate, cu toată diversitatea profesională şi de idei, fapt explicabil în condiţiile postbelice, îl urma în direcţiile principale, dar şi alte categorii de populaţie, reprezentând totalitatea etnicului, de la munte la mare, de la sate la oraşe. Iorga intra pe drept cuvânt în legendă, după spusa amintită: Iorga vorbeşte.

Şi autorul acestor rânduri a găsit un stimulent în propoziţia inspirată, crede el, din pomenita scriere a lui G. Călinescu. Fireşte, e greu de ţinut cumpăna dreaptă după atâta scurgere de vreme de la dispariţia marelui istoric, mai ales că s-au adus, cu precădere recent, vreau să spun de la comunişti încoace, numeroase acuze nedrepte. Politica denigrărilor este o meteahnă a vânătorilor de capete şi de valori, a simbriaşilor în slujba unor puteri oculte.

Altă explicaţie nu găsesc. Dar să rămânem pe poziţia adevărului, adică să spunem corect ce a fost şi încă este.


Petru URSACHE, în revista Hyperion (materialul integral AICI)

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
810

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
813

Magda URSACHE: Un fragment de naţiune?

Duminică, 12 Noiembrie 2017
1965

Vezi alte știri

Primarii și parlamentarii găsiți în conflict de interese își vor păstra mandatele

Marţi, 12 Decembrie 2017
170

Modificări importante în privința conflictelor de interese și incompatibilităților aleșilor au fost votate luni în Camera Deputaților, iar efectele acestora vor fi numai în av...

Controale la Suceava in cazul laptelui praf infestat cu salmonella

Marţi, 12 Decembrie 2017
237

Directia de Sanatata Publica (DSP) Suceava verifica activitatea a doua unitati de prelucrare a laptelui din judet. Ambele apartin grupului Lactalis.Actiunea inspectorilor sanitari se desfasoara pe...

De la 1 ianuarie se scumpeste curentul. Cat platim in plus in functie de ora cand aprindem lumina

Marţi, 12 Decembrie 2017
701

Pretul energiei pentru consumatorii care sunt alimentati in regim de serviciu universal va creste de la 1 ianuarie, energia in perioada de varf de consum, intre orele 18:00 - 22:00, urmand sa fie mai ...