Mâna copilului de opt ani sucește cu hotărâre o umbră de verde. Își face loc pe planșă, mai scoate din tub un smoc de culoare pe care o îndeasă peste alte umbre de verde mai închis. De ce ai așezat verde proaspăt peste alt verde?, îl întreb. Noni e răbdător când îmi răspunde. Știe că eu nu pricep toate ale lumii, de aceea manifestă mereu o condescendență sinceră. Pentru că iarba este foarte compasivă, îmi explică el, și nu se supără atunci când talpa trece peste ea. De aceea îi dau energie nouă, să se ridice din nou spre lumină. Mâna ușor spastică a copilului de opt ani are nevoie de forță și de o coordonare strașnică pentru a reuși să replanteze verdele acolo unde talpa s-a hrănit fără măsură. De parcă ar înțelege, culoarea nu ține cont de autismul lui Noni și se prinde bine de lopățică. Iarba strălucește din nou a proaspăt pe lucrare și copilul ridică în aer priviri de grădinar șugubăț. Știe el ce știe!
Aeroportul și lecția despre viața de sub pământ!
Întâmplarea cu Noni mi-a amintit de o altă poveste, împărtășită în urmă cu câțiva ani, și la Botoșani, de către medicul Nicolae Dărămuș. Invitat – povestea Nicolae Dărămuș, cunoscut scriitor și militant pentru ecologie – la o școală de fițe din Cluj-Napoca, trebuia să le ofere copiilor de clasă primară o lecție de ecologie. Cu ce să mai impresionezi niște copii care la 9 ani povesteau despre călătoriile la Londra, Paris sau Viena? Însăși învățătoarea îl avertizase pe uimitul invitat că mai toți elevii sunt umblați. Cu avionul, desigur! Așadar știau toți că pista aeroportului din Cluj-Napoca se extinde. Daaaa!, știau, ce bine!, au nevoie de un aeroport mai mare, dezvoltarea este cheia progresului! De aici, cer îngăduința de a prelua povestea din chiar cuvântul autorului:
"Beton cenusiu cat vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare si, mai ales, oameni eleganti. Povestitorul de o schioapa fusese la Londra. O fetita ii intari spusele: si la Paris era asa, dar 'si la noi, la Otopeni, dar e mai mic'. ' Dar dincolo de piste ce se afla?', insistai eu, iar vocile tinere isi amestecara parerile , diferite doar prin detalii: 'Camp' – rosti un baietel. 'Lanuri cu grau si porumb' – spuse o domnisoara. 'Buruieni' – se repezi un smecher si rasul celorlalti ii confirma poanta. 'Buuun! Toti aveti dreptate. Dar, in afara de plante, ce se mai afla pe camp, impreuna cu graul, porumbul si buruienile? 'Animale: iepuri, caprioare...' – sosi raspunsul. 'Exact. Si, daca se extinde aeroportul, daca vin buldozerele si betonierele, ce fac animalele astea?' – am intrebat iar. 'Fug!' – se iti o fetita maruntica, tacuta pana atunci si in ochii ei vazui un licar de spaima. 'Ai dreptate, domnisoara, dar in camp mai sunt mii de animale mici care nu pleaca, findca locuiesc in pamant. Acolo isi au vizuinile, in gauri si galerii, in cotloane subpamantene, secrete si intunecoase... De popandau si de harciog ati auzit?' Nu auzisera. 'Dar de nevastuica, stiti?' Nu stiau nici de ea. Le-am descris 'animalutele' cum m-am priceput mai bine, ba chiar am si schitat pe tabla chipul harciogului mancacios si chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminte 'de rezerva pentru acasa'. Mare figura harciogul asta, dar si popandaul e simpatic foc, mai ales cand se ridica 'popandau', ca sa vada departe. Si pe tabla l-am schitat si pe el, ridicat 'in doua picioare'. 'Sa ne inchipuim acum ca am face o sectiune prin pamant, ca si cum am taia un cascaval. Vizuinile animalutelor s-ar vedea asemenea gaurilor' – am adaugat. Si, schitand pe tabla 'cascavalul' viitorului aeroport, am continuat: 'Si, ce sa vezi?... Pe cand animalutele noastre stau la adapost, asteptand sa treaca primejdia, deasupra lor, astupandu-le iesirile, se toarna...' Nu am mai apucat sa spun ca se toarna betonul, fiindca aceeasi fetita izbucni: 'Si ele se sufoca acolo!'. 'Da, dragii mei, mii de animale, mii si mii de insecte mor in chinuri, ramanand fara aer' – am conchis. In clasa se lasa o noua tacere".
Poate că ar trebui să citim mai des astfel de întâmplări. Să conștientizăm că suntem cei care sufocăm pământul și odată cu el viața din josul tălpilor noastre. Cu picioarele pe pământ nu înseamnă doar să fii rațional, practic, prezent. Înseamnă și stabilitate, siguranță, înseamnă mai ales poziția verticală, vie, a omului. Doar că, lipiți cu talpa de asfaltul rece și gri, ne-am obișnuit să privim doar în sus, ignorând dedesubtul și pocnind din când în când călcâiele, în nerăbdarea și goana de fiecare zi. Cum ar fi să privim astăzi pământul altfel decât am făcut-o ieri?
Geniul pământului: viul de care noi nu avem habar!
Din poveste în poveste, întâmplarea cu aeroportul poate fi așezată în fața unei alte imagini, de data aceasta primită de la un specialist de mare ținută. 
Academicianul Cristian Hera (vicepreședinte al Academiei Române) vorbește apăsat despre pământ, într-o emisiune tv, în timp ce sprâncene stufoase îi îmblânzesc privirile. "Dacă toate substanțele poluante s-ar duce în apa freatică fără să fie selectate de pământ, ar fi un dezastru pentru omenire. Deci solul este cel care reprezintă filtrul natural pentru curățirea de substanțe nocive. Există microorganisme care participă la această viață a pământului. O parte din substanțele nocive sunt reținute în masa solului, dar sunt transformate apoi în substanțe utile pentru plante". Ar putea oare o minte omenească să creeze și să pună în aplicare un astfel de mecanism? Viul dinlăuntrul pământului funcționează cu un firesc de care noi, pământenii, nici măcar nu avem habar.
Nu privim niciodată pământul ca pe un dar de neprețuit și pe care trebuie să îl protejăm. El, pământul, ne hrănește și ne suportă, ne asigură securitatea alimentară.
Miracolul pe care nu îl conștientizăm este că, din întreaga suprafață a Terrei, doar 29,2% îl reprezintă uscatul, restul este apă. Însă din acest uscat, dând la o parte suprafețele locuite, șosele, aeroporturi, stadioane, asfaltul urban etc., doar 6% se folosește pentru agricultură. Această suprafață de 6% asigură 95% din hrana omenirii. Este acesta un miracol sau nu?
Suntem astăzi mai bine de 7 miliarde de oameni pe Terra. Aburcați în blocuri-turn, zburând din ce în ce mai des cu avioanele, turnând mii de kilometri pătrați de parcări pentru milioanele de mașini, devenim sclavii modernității și ai confortului. Am uitat de pământ, pe care îl sufocăm inconștient nu doar cu asfalt, ci și cu dependența noastră de nenatural, de artificial.
Ce nu ne interesează pe noi, dar știu străinii care ne cumpără pământurile?
A vorbi astăzi despre pământ a devenit desuet, retrograd. Nu suntem conștienți de imensa bogăție pe care o avem aici, sub talpă. Academicianul Cristian Hera ne așază în față o realitate cruntă: "Spun fără rezerve că România poate produce hrană pentru 40 de milioane de locuitori. Noi avem acum mai puțin de 20 de milioane și importăm hrană! Aceasta este durerea cea mai mare".
Ce știu străinii care ne cumpără pământurile? Faptul că România are un sol cu un potențial de fertilitate foarte ridicat. Dacă am face o trecere în revistă a fertilității solului la nivel mondial, am constata, ne spune tot domnul academician Hera, că 64% din totalul solurilor la nivel mondial au o fertilitate scăzută și foarte scăzută, în timp ce în România fertilitatea scăzută ajunge la 51% din suprafață. Dar 28% din suprafața agricolă a României este considerată a fi ridicată și foarte ridicată (procentul la nivel mondial al solului fertil de calitate ridicată și foarte ridicată este de abia 11%).
De obicei, statisticile nu impresionează. Nu ne cutremură, nu schimbă nimic în viața noastră. Dar este o realitate cumplită, iar politicile duse în ultimele trei decenii la noi în țară sunt mai mult decât dezastruoase. Nu putem să nu punctăm faptul că, în timp ce strada vuiește de lozinci și proteste la zero grade, în Parlamentul României, marți, 21 februarie 2017, a fost respins proiectul de lege care LIMITA exportul de lemne. Motivul invocat de parlamentarul român, a cărui pădure este furată la drumul mare? Iată: interdicția exportului ar genera "consecințe economice negative în lanț”, deoarece industria autohtonă a mobilei și cea de construcții nu pot absorbi decât jumătate din lemnul exploatat.
Finalul acestui material este o invitație la meditație, la ceea ce se întâmplă într-o Românie bogată cu oameni săraci. Cei mai săraci din Europa, se spune!
Priviți cu atenție cele de mai jos. Este vorba despre topul fermelor care au încasat cele mai mari subvenții de la APIA în campania agricolă din 2015 (bani acordați și pe parcursul lui 2016). Pe primul loc se află compania Agricost, deţinută de românul Constantin Duluţe. Singurul român din Top 10, singura companie cu acționariat românesc, după cum confirmă Ziarul Financiar!
1. Agricost – Brăila (Constantin Duluțe)
2. Intercereal – Ialomița (Mediterranean Design (Belize) și Lord Energy SRL)
3. Emiliana West Rom – Timiș (Luciano Martini)
4. Smithfield Ferme – Timiș (Shuanghui Group – China)
5. Tebu Consult Invest – Brăila (Bies Johan David și Johannesson Per Carl Gunnar)
6. Sadelli Prodcom – Bihor (Sandor Darabont și Darabont Erzebet)
7. Padova Agricultura – Brăila (Gelal S. Lutfi)
8. Soc. Agricolă Zimbrul SA – Ialomița (Nutre Farming -parte a a grupului portughez Nutre)
9. Campo D`Oro – Timiș (Roncato Giovanni)
10. Maria Trading – Călărași (Jihad El-Khalil)
Străinii fac agricultură cu pământul nostru fertil, cu subvențiile noastre. Unde se duc produsele românești? Intrați în supermarket și citiți etichetele.
