Șase lei. Omul oprește aparatul de taxat și "scoate" suma la rotund, chiar dacă pe aparat mai pâlpâie un rest mic. Îi dau șapte lei. Nu știu cât câștigă el din suma asta, nici dacă aparatul taxează doar pentru că a luat comanda prin dispecer. Important e că plutește în aer o stare de normalitate și de civilizație.
După aproximativ un sfert de oră. În stația de maxi-taxi din zona Stadionului, o mașină inscripționată taxi. Una singură, cu portiera din spate ridicată. Pe jumătate pitit în portbagaj, taximetristul soarbe zgomotos dintr-o cafea și vorbește agale la telefon. Dar nu contează, e liber, spune înainte de a-i adresa întrebarea. Închide telefonul și aruncă rapid paharul de plastic. Pornesc exact din locul în care, cu jumătate de oră înainte, coborâsem din primul taxi. Parcurg exact aceeași distanță pe drumul înapoi. Înainte de a coborî, dau să citesc suma. Observ (cam târziu!) că omul nu are aparat de taxat. Așadar, pe afară vopsit taxiul, înauntru... leopardul. Cât face, întreb, în condițiile în care omul e expert și, iaca, știe să calculeze perfect o asemenea cursă. Păi, se întoarce cu o mină importantă, opt lei. Păi, întorc și eu o mirare spontană, pe aparat, pentru exact același drum, am plătit șase lei. Eiii, o întoarce el, pregătit să combată orice comentariu, asta era cu prețul vechi. Acum nu mai e așa. Acum jumătate de oră era încă prețul vechi?, forțez și eu în nedumerirea-mi, și omul începe să dea semne de nervozitate. Îi dau opt lei și cer bonul. Care bon?, zice de parcă e prima dată când aude așa ceva. Păi nu dați bon?, rămân eu în aceeași mirare spontană. Pupilele par să îi sară din privire. Scoate doi lei și îi întinde fără să se uite. Ia doi lei înapoi, dacă așa vrei! Nu îi iau banii înapoi. Cobor.
Statul meu e paralel cu statul lui. Se pune? Povestea de mai sus s-a petrecut pe 14 iulie. La numai patru zile de la una similară. Mai întâi am mers cu taxiul care a venit prin comandă: aparatul pornit, comanda confirmată, totul în regulă. Îmi spune la final cât face, mă uit pe aparat și văd că suma finală era cu vreo 20 de bani mai mult decât îmi ceruse, dar omul nu s-a mai complicat. I-am dat cât să nu plătească el acei 20 de bani și, normal, și ceva peste. La întoarcere, exact aceeași distanță, nu prin comandă, ci dintr-o stație taxi de la supermarket. Urc, o mașină inscripționată taxi, clar. Omul nici măcar nu are aparat de taxat, constat imediat. La coborâre îmi cere cât îi dădusem celuilalt cu totul. Îi dau bani, dar tărășenia nu se termină. Nu are rest un leu. Așteaptă să îi spun să păstreze restul. Nu îi spun. Îmi dă restul și la coborâre îi atrag atenția că, dacă avea aparat și mă taxa corect, îi lăsam și eu restul. Se uită la mine perplex. Adică, zice, am nevoie de bon? Că el bon nu are. Și dacă aveam nevoie, zic. Aveți voie să circulați așa? Acum, clar, omul e perplexitatea întruchipată. Păi de ce?, zice. Ca să dau bani la stat? Dar ce face statul pentru mine?!
Și iaca așa s-a destrămat și misterul: statul meu e paralel cu statul lui. Și cum în final statul suntem noi, concluzia e că nu facem decât să ne fraierim unii pe alții. Culmea e că ăia de ne fraieresc mai vor și bacșiș pentru asta.
