Mărțișorul – tinerețea fără bătrânețe sau primăvara ca șansă a învierii personale

Este mărțișorul o invitație pentru a răspunde prieteniei dăruitorului cu aceeași disponibilitate de a jertfi o parte din mine pentru el...? Sau primim darul și ignorăm dăruitorul? Dacă facem așa în relațiile cu semenii, e posibil să fie acesta un semn clar al unei orbiri sufletești... ochiul inimii nu mai vede "tu"-ul din proximitate, vede doar "eu"-ul din cercul pătimaș al egoismului. 

Mărțișorul – tinerețea fără bătrânețe sau primăvara ca șansă a învierii personale

...Se-nalță abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid,
Să intre-n casă soarele și vântul.

De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.

Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe — și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici...

Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălți albastre și-nsorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri mucezite
Arături de catifea...
 

Doar citind aceste versuri ale poetului George Topârceanu deja parcă sângele începe să pulseze în mine mai cu viață, simt cum în interiorul meu mirarea, entuziasmul și uimirea înfloresc instant. Fiecare început al primăverii, fiecare mărțișor primit sau dăruit și fiecare floare pe care o văd înflorită constituie pentru mine un imbold pentru a trăi frumos, un strigăt al tinereții ce dorește să iasă la suprafață deasupra lâncezelii, a somnului, a fețelor posomorâte, a lenei.  În aceste momente stau în bibliotecă și privesc  o frumoasă orhidee ce stă așezată lângă o cutie plină cu mărțișoare primite de la oamenii dragi. Mă întreb în sinea mea: ce vor să îmi transmită florile, mărțișoarele, "deschiderea ferestrelor amorțite", gâzele care încep să bâzâie, verdele crud al pădurii și întreaga natură vivificată, renăscută, înviată? Au toate acestea un sens ascuns, un mesaj pentru noi, oamenii? Sau totul în jur este doar rod al hazardului, al întâmplării sau al ipocriziei și meschinăriei omenești?!
Ei bine, prefer să cred, și rațiunea mă îndeamnă să fac asta, că toate cele enumerate mai sus îmi vorbesc despre învierea mea, renașterea mea, înflorirea mea, despre zbaterea și încordarea mea persoanală pentru a birui amorțeala, autosuficiența, mediocritatea, boala, tristețea. 

Mărțișorul vine în fața mea ca un gest de afecțiune și prietenie, ca un simbol deopotrivă al jerfei și al sincerității. Natura întreagă mi se arată a fi un bun pedagog, îndemnându-mă să nu zac ca un mort în groapa amorțelii, plictiselii, lașității, a victimizării, a răcelii inimii (care se transformă ușor în cinism călcător pe cadavre), ci să mă ridic, să mă lupt cu frigul și întunericul din mine, ca în cele din urmă să renasc la viață primăvăratică mai fortificat, mai călduros și bun în relațiile cu semenii, mai optimist, mai dispus să (mă) ofer altora, mai dispus să lupt pentru a da un sens și un scop măreț vieții mele. Sens... ce cuvânt! Oare care este sensul oferirii mărțișorului și ce relevanță are acest mic sens pentru sensul mare al vieții?

Mărțișorul, am spus mai sus, este un simbol al afecțiunii și prieteniei pe care le nutrește dăruitorul, dar pe lângă acestea el are și alt simbolism - foarte profund, legat de primăvară ca anotimp al învierii. Culoare roșie a mărțișorului ne sugerează ideea de jertfelnicie. În relațiile interumane jertfelnicia, dispoziția de a dărui fără așteptări egoiste, puterea de a sacrifica ceva pentru cei din jur, gestul de a asculta pe cineva și a oferi o îmbrațișare omului suferind de lângă noi, toate acestea sunt  de mare importanță. Din această perspectivă privind, culoarea roșie a mărțișorului ne îndeamnă să fim empatici, compasivi, buni cu cei din jur, grabnic săritori în ajutor celor care au nevoie, gata de a ajuta pe colegii noștri la greu... De ce? Să fie oare chiar așa? Ei bine, chiar și cercetările recente din medicină vin să ne confirme faptul că omul care dăruiește fără așteptări, omul care ajută, omul care face voluntariat, omul care face ,,fapte bune” simte bucurie în interioritatea lui, simte că trăiește cu adevărat, are parte de fericire autentică. Este vorba aici de o bucurie care nu are ca urmare durerea sau boala (precum în cazul ,,bucuriilor” oferite de adicții sau de ,,distracții” asurzitoare pentru conștiință). Doar asumând partea roșie a mărțișorului carevasăzică, putem să ne bucurăm în chip real de albul învierii, de albul relațiilor sincere, de albul curăției inimii... Eu ca persoană sunt viu doar în măsura în care sunt jertfelnic, doar în măsura în care iubesc necondiționat. Atât de mult sunt om cu adevărat, cât iubesc sincer și fără egoism. 

Este, așadar, primirea unui mărțișor la începutul primăverii o invitație nescrisă către a învia și eu odată cu natura, pentru a oferi dragoste și afecțiune celor din jur, precum razele soarelui dăruiesc naturii căldură? Este mărțișorul o invitație pentru a răspunde prieteniei dăruitorului cu aceeași disponibilitate de a jertfi o parte din mine pentru el...? Sau primim darul și ignorăm dăruitorul? Dacă facem așa în relațiile cu semenii, e posibil să fie acesta un semn clar al unei orbiri sufletești... ochiul inimii nu mai vede "tu"-ul din proximitate, vede doar "eu"-ul din cercul pătimaș al egoismului. Iată, chiar natura însăși este un dar al Cuiva pentru noi... o invitație purtătoare de mesaj din partea Celui care a adus-o în existență... cred! Răspundem cumva acestei invitații la veșnicie și înviere, sau ignorăm PERSOANA care ne dăruiește și trăim fără un sens profund al vieții pentru a muri tot mai mult zi de zi?  Căci aici e de fapt toată cheia existenței... alegerea între a fi sau a nu fi, între egoism și jertfelnicie,  între a ignora sau a răspunde, a muri sau a învia, a lupta sau a mă complace, a crede în hazard sau în veșnicie...

Un om moare atunci când i-au pierit entuziasmul și uimirea. Mai am eu capacitatea de a mă uimi în fața unui mărțișor, a unei flori, a unei frunze, a unui fluture, a unui ghiocel? Sau sunt încă amorțit de iarna ignoranței...? Tinerețea fără bătrânețe nu este un mit, nu este o idee din basme. Este chiar sensul vieții mele. Este învierea și viața cea veșnică a oricărei persoane.
 
O primăvară frumoasă! 


Anușca Dumitru,
Bibliotecar la Seminarul Teologic din Botoșani

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Mark Twain – "Autobiografie"

Marţi, 14 August 2018
271

În ceea ce priveşte autobiografiile, sunt de acord cu Mark Twain: "Autobiografia convenţională a fost, în toate timpurile, o fereastră deschisă. Autorul şade acolo şi-i priveş...

Loc de dat cu... EPIGRAMA! (I)

Duminică, 12 August 2018
798

Dacă ar trăi Păstorel, ar fi singurul care ne-ar atrage atenţia că epigrama trebuie să existe şi, probabil, ne-ar face şi "lista de bucate" ce ar aduce un plus de "calciu&q...

Transferat în stare gravă la Iași, după un accident în plină noapte!

Duminică, 12 August 2018
2041

Un tânăr în vârstă de 26 de ani a fost grav rănit în urma unui accident petrecut la Ungureni. Medicii de la Botoșani au decis ulterior ca victima să fie transferată la Iași, într-o clinic...