MAGDA URSACHE: (S)electiv şi afectiv despre modele (o întrebare şi un răspuns)

MAGDA URSACHE: (S)electiv şi afectiv despre modele (o întrebare şi un răspuns)

MAGDA URSACHE

Răspunsul meu este univoc: da, am avut şi am nevoie de modele, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe. Ce-⁠i ruşine? I.D. Sîrbu l-⁠a avut maître penseur pe Blaga, Ralea pe Stere, Rădulescu-⁠Motru şi Liviu Rusu pe Maiorescu… Modelele spirituale le-⁠am preluat pe toate de la Petru: Eminescu, Maiorescu, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Eliade, Vladimir Streinu, D. Stăniloae, Nicu Steinhardt, Daniil Sandu Tudor, Blaga, Dinu Pillat, Goma… Bătrânu meu n-⁠a avut nici fobia tradiţiei, nici a modelelor. Datul etnic n-⁠a însemnat colivie ori cuşcă.

Goethe a avut dreptate: „Nu poţi învăţa decât de la cel pe care-⁠l iubeşti”. Magistrul meu a fost mereu Petru. M-⁠a ajutat jumătate de veac să citesc ce trebuie. Iată şi o frază decupată de el din Mircea Eliade: „Suntem condamnaţi să învăţăm şi să ne trezim la viaţa spiritului prin cărţi”. Înainte de Petru, profesorii liceului Hasdeu: Traian Cristescu de istorie, Gheorghe Olaru de ştiinţele naturii, Laurenţiu Stan de geografie, Ion Moldoveanu de latină… Le-⁠am preţuit sacrificiul şi dăruirea cunoştiinţelor lor profunde, dar şi în răspăr cu dogma stalinistă. Cristescu ne spunea, cu trimitere la revoluţia bolşevică a lui Lenin, că revoluţie înseamnă organizare, dar şi prostie/ prostime/ prostire.

Vă amintiţi, cum să nu vă amintiţi? În timpul luptelor din capitală, s-⁠a tras şi cu gloanţe adevărate, şi cu gloanţe oarbe. „De ce trag ăştia cu gloanţe de manevră?” s-⁠a mirat Bătrânu, sosit în Iaşi de la scris, de la Mănăstirea Neamţ.

Ploaia de gloanţe oarbe egal ploaia de minciuni a început cu „otrăvirea apelor”, urlată de Brateş, la TVR liberă. Tot marca Brateş sunt ştirile subiective, când ar trebui să fie obiective. „Minţiţi poporul cu televizorul” s-⁠a strigat în pieţe contra informaţiei manipula(n)te. Generaţia Pro-⁠incultură – apăs pe această constatare incultură, a fost pregătită de televiziune. Oare ce misie primise Andrei Gheorghe, când intra în emisie (la Radio Bucureşti), zicând: „Salutare, naţiune! Sunt Andrei Gheorghe şi am venit să vă spun că sunteţi proşti”? Şi a tot repetat-⁠o, mândru nevoie mare („Eu sunt slav!”), într-⁠un interviu recent. Doar e ridicol să fii mândru de ce eşti: român. Ia să fii grec, evreu, rus, albanez, chinez… Şi-⁠i răspund lui Andrei Pleşu: grecul I.L. Caragiale a fost un grec atât de român; evreul Nicu Steinhardt a fost un evreu atât de român…

Omul văzător nu gândeşte, doar vorbeşte. De pe varii canale TV bat toate vânturile rele: stricarea limbii (conjugăm ca Vanghelie, declinăm ca Grapini şi tăcem ca Iohannis, pozat la Masa tăcerii pe unul dintre scaune), indiferenţa faţă de cultură, exhibiţia…

Overdoza de prostire ni se oferă în dezbateri, despre orice, oricât, oricum, tocşoul fiind un fel de drog de omorât timpul. Să fie succesul de public, ratingul garantat de mediocritate?

Şi hop, teleastul Andrei Gheorghe, cu nepoliteţea-⁠n sânge şi cu teorica: „E sfidător să vrem o televiziune care să educe un popor”. Menirea ei? Să taie iarbă la câini, pesemne. Divertisment ieftin, manele cu Domnul Minune şi cu Domnul Vijelie, reclame la Tampax (Libresse se confundă cu Librex; mondenii fac jocuri de cuvinte neroade, dacă spun, pentru Gaudeamus, Gaudeanus). Doar n-⁠or să fie bieţii telespectatori obosiţi de Profesioniştii (emisiunea, difuzată în miez de noapte, a dispărut, au rămas reluările best of; despre Mircea Eliade ne vorbeşte doamna Tatoiu) sau oripilaţi de Memorialul durerii. Ororile puşcăriilor comuniste nu-⁠s… estetice. Ce nevoie am avea să comemorăm victimele dezastrului comunist? Să le măturăm sub covorul istoriei? Noi aşteptăm metanoia (căinţa) torţionarilor? N-⁠o să se întâmple. O ştiristă accentua greşit: victíme, aşadar, vrem să uităm şi vocabula victimă.

În prefaţa lui la prima ediţie a romanului Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu (acum apărut la Ratio et Revelatio, Publishing House, 2016, o editură care se respectă, respectându-⁠şi cititorii), Gabriel Marcel scria că nu atât de uitare e vorba, ci de „un dresaj monstruos pentru care uitarea nu este decât una dintre consecinţe”.

Salvarea ar fi ca, scumpindu-⁠se toate, plata abonamentului TV să devină un lux pe care să nu ni-⁠l mai permitem. Am scăpa de golăneala agresivă, de „nifilism”, de „vedetele” recomandând o carte „uşoară”, pe post de terapie antidepresivă. Nu-⁠i uşor, e greu să citeşti. Una-⁠i terapia prin shoping şi alta prin lectură. De model paideic auzise „vedeta” cu pricina? Eu, una, sunt o norocoasă: ocolesc cărţile uşoare, multe, care zădărnicesc prilejul de a citi ceva bun, important şi mă îndrept spre lecturi grele, dificile.

Niciodată, dragă Alui, n-⁠am întâlnit un savant, un erudit lipsit de bună-⁠voinţă pentru poporul lui, pentru cultura poporului său. Exemplaritatea modelelor e clară şi din acest punct de vedere. Peter Ackroyd vorbea, într-⁠o conferinţă din ’96, despre Caracterul englez al literaturii engleze. Noi de ce ne ferim să vorbim despre caracterul românesc al literaturii române? În ’78, Noica era ars de Iorgu Iordan şi de Radu Florian, tătânele lui Alexandru, pentru Sentimentul românesc al fiinţei.

Tipul noician de paidee a fost, postsocialist, ţinta a tot soiul de ironii, filosoful fiind demonetizat (polifonic) ca guru, căpitan legionar şi alte alea, în emisiunile lui Iosif Sava. De revăzut: în Domiciliul Obligatoriu, la Câmpulung Muscel, Noica era anturat de nelegionari ca Al. Paleologu.

„E un reziduu proletcultist acuza asta de legionarism, Magda”, mi-⁠a spus Petru. Modificarea hărţii valorilor i se părea un plan de profanare: „Asta e antiselecţie, nu selecţie”. O afirma şi Leo Butnaru, într-⁠un interviu din „Antares”: „La noi s-⁠a jucat un fel de hora dezunirii, şi nu hora unirii”.

Am mai spus-⁠o: centrismul dă echilibru, ba chiar încerc să fiu de centru… extrem, ca Radu Cosaşu. Nu fac parte nici din tabăra revizioniştilor, nici din cea antirevizionistă, însă aş prefera cuvântul re-⁠vizitare. Şi-⁠i dau dreptate lui Mircea Platon („Contemporanul” de august, 2016), când susţine că nu poate fi vorba de „pustiul spiritual al exilului”, unde n-⁠ar creşte nimic (sintagma Sandei Stolojan), nici de „Siberia spiritului” (sintagma lui I.P. Culianu), convins că după război n-⁠ar fi existat în România „o cultură organică”. Numai „găunozitate”.

Mircea Cărtărescu crede şi spune că Levantul a aşezat „o lespede de neridicat asupra perimatei şi obositei poezii româneşti”. Dar ştiţi ceva? Din Georgica a XI-⁠a, cel mai bun vers (neghilimetat, tehnica unor optzecişti) este te uită cum ninge decembre; în a IV-⁠a, aşa e jocul/ arză-⁠l-⁠ar focul, tot fără ghilimele. Ironia sorţii? E respins de cei mai tineri decât el şi în termeni mult mai radicali. Dacă Mircea Cărtărescu a fost gata să îngroape cu o carte poezia românească, ceilalţi se vor groparii lui. Şi tot aşa: douămiiştii sunt intoleranţi cu înaintaşii, pe măsura toleranţei faţă de ei înşişi.

Cum a încercat „Dilema” să se revolte contra stereotipiilor encomiastice ale eminescologilor, contra festivismului tâmp, contra comentariului banal? Pomenind de ploşniţa de pe guler şi de părul de pe picioare? Numindu-⁠l, în derâdere, Titi şi propunând să tragem fermoarul peste acest „geniu fals”? Decretând statuia goală pe dinăuntru? Măcar Grama căuta ceea ce credea el că ar fi stângăcii, agramatisme…, deşi până şi anacolutul eminesc este genial.

Cât despre Lucian Boia, istoricul de şcoală nouă vrea să des-⁠facă „mitul Eminescu”, făcut de exegeţi rafinaţi, cu ştiinţă de carte. Afirmă L. Boia, strâmbând buzele, că Eminescu „e bun de toate” şi că „foloseşte tuturor ideologiilor”. Şi-⁠i vinovat pentru asta? Tot Boia: „E atât de important în conştiinţa românească, încât fiecare încearcă să se justifice şi să se legitimeze cu Eminescu”. Şi, ce-⁠i rău? N-⁠o fac nemţii prin Goethe, englezii prin Shakespeare, ruşii prin doi titani, Tolstoi şi Dosto….?

Am trecut prin „aculturaţia totalitară”, cum o numea cineva cu obidă, şi ca elevă, şi ca studentă. Petru le spunea „aculturnici”. Partidul unic gestiona patrimoniul, îl gospodărea şi repartiza autori gata tranşaţi; se dădea ceva Eminescu (gât), ceva Caragiale (carcasă), dar numai ca „demascatori ai racilelor burgheziei”. Mai scăpau ceva „tacâmuri” din Bacovia, din Philippide, din Adrian Maniu… „Moştenirea literară” condamna şi ucidea, apoi dezhuma morţii. Fireşte, morţi ca Maiorescu, Lovinescu, Iorga, Blaga… Şi noi, acum, ce facem? Călcăm totul în picioare şi o luăm de la capăt cu dez-⁠moştenirile. Criticăm Doina lui Eminescu în termeni ca izolaţionism, xenofobie, antieuropenitate, incorectitudine politică. Şi câte cărămizi nu se aruncă în „trogloditul”, în „extremistul” Eminescu, de parcă nebunul din grădina lui Şuţu s-⁠ar fi multiplicat. Vânăm teme şi teorii deşucheate, biografeme deocheate la Cioran şi la Eliade; afirmăm fără păs că Noica „nu a fost model cultural” (doar ucenicii lui, ai Şcolii de la Păltiniş, sunt); că Nae Ionescu „nu a fost niciodată un astfel de model” (dar a fost pentru Eliade, care-⁠l considera „cel mai ascuţit dialectician al Universităţii”, pentru Mihai Şora, care nu-⁠l tratează ca hoţ de buzunare intelectuale). Contestăm valorile spiritului ca într-⁠un joc de-⁠a alba-⁠neagra. O fi uşor să treci de la logică matematică la filosofie? Ia să încerce s-⁠o facă detractorii lui Anton Dumitriu, care-⁠i spun marelui umanist „Pa, Toni!”. Şi mai e acuza de fundamentalism, de care „se bucură” Stăniloae, Crainic, Voiculescu…

Petru Ursache a avut o opţiune sigură, nedilematică pentru tradiţie. Partidul unic şi-⁠a propus distrugerea ei, a dat (spus în limbă lemnoasă) „o lovitură nimicitoare” tradiţiei culturale. Şi, acum ce facem? Afirmăm – corect politic! – că valorile noastre neîndoielnice ar fi compromise de… naţionalism?

Petru a fost un cărturar curat sufleteşte, dar în delicateţea lui era, cum ar spune Cioran, neîndurător. „Delicateţe neîndurătoare”. Putea să-⁠i prăfuiască elegant, zâmbind, pe detractori, dar distrugerea reperelor etice şi estetice l-⁠a asprit în polemice. „Criteriile de valorizare au fost pulverizate, Magda. E babilonie!” Aşa şi este. „Cetăţuia GDS”, cum i-⁠a spus Gheorghe Grigurcu, a tot operat pe sărite revizuiri peste revizuiri, iar discriminările s-⁠au făcut tot pe sărite. Doar grupul a fost fondat de profetologul (mai exact, profitologul) Silviu Brucan şi de Pavel Câmpeanu, coleg de Doftană cu Ceauşescu şi fost adjunct al Ghizelei Vass, la secţia internaţională CC a propagandei comuniste. Ce-⁠i mai trist e că scuza „s-⁠a distanţat ideologic” se aplică numai unora. Oare Crohmălniceanu, Ornea şi Cornea, Pavel Apostol, Popescu-⁠Dumnezeu au toate drepturile, inclusiv acela de a greşi („omeneşte”), iar Noica nu, Eliade nu; Blaga nu, că a trimis un memoriu la CC, după ce a fost scos din Universitatea clujeană cu portarul.

Şi ce indulgenţe şi-⁠o fi cumpărat vigilenta şi intransigenta poetă comunistă Nina Cassian, dacă ICR (perioada H.-⁠R. Patapievici) a manageriat-⁠o contra unor sume colosale? Nici măcar nu s-⁠a distanţat de doctrină. Reconsiderată, şi-⁠a făcut loc la B1, să ne anunţe: „mai am de iubit”. Cei alungaţi în exil de nedreptăţile sistemului comunist au fost ocoliţi de moderatorii şi de moderatoarele de emisiuni culturalizatoare (care numai culturalizatoare nu sunt), în eroare de pronunţie şi-⁠n oroare de valorizare corectă.

E disculpat Oscar Lemnaru care l-⁠a fugărit din ţară pe Eliade; Marcel Breslaşu, care i-⁠a fugărit pe Vintilă Horia, pe Paul Sterian, pe Horia Stamatu… Măcar de s-⁠ar găsi un biograf al poetului Horia Stamatu (1912-⁠1989), în exil din 1941.

În opinia mea, trebuie să scoţi în prim plan esenţialul şi să nuanţezi, echilibrat în contestări: Nicoleta Sălcudeanu punea corect, în 2013, întrebarea: „de ce revizuirea a alunecat în revizionism?” (v. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, s.a.).

Nu, chiar atât de naivi n-⁠am fost Petru şi cu mine să credem că după acel Decembrie vom intra într-⁠un paradis al competenţei profesionale şi al valorizării normale, conform criteriilor ferme. Dar nu ne-⁠am aşteptat să prolifereze atâta o dihanie care figurează în bestiarii sub numele de Bonachus, dragonul-⁠monstru care-⁠şi elimină excrementele aşa fel că dau foc la tot ce ating. Scara de valori a cam fost dată peste cap. Campania contra Eliade, care trebuia demitizat şi dat de ruşine (de madam’ Lavastine şi de Dubuisson) pentru că ar fi fost prototalitar, pentru că „legitima regimul Ceauşescu pe latura naţională şi umanistă” etc., etc. Să-⁠l promovezi e rău, rău, rău! Ceea ce mi-⁠a amintit de Mihnea Gheorghiu care, în noiembrie ’44, striga: „trădătorii să dea seama în faţa poporului de înalta lor trădare”. Pentru el, Cioran şi Eliade erau trădătorii numerele 1 şi 2, dar se manifesta mai blând decât cei puşi pe culturocid (mulţumesc, Ştefan Arteni!), după ’89.

Spre sfârşitul anilor ’80, am depus la „Junimea” antologia Meşterul Manole. Studii de etnografie şi de etnologie. A fost respinsă, numele Eliade era interzis. După ’89, un tiraj a fost topit de un efemer director al aceleiaşi edituri, N. Creţu. I se indicase, cum se vede treaba, că Eliade era reacţionar. Intrăm iarăşi în anormalitate?

Dvs., Adrian Alui Gheorghe, reluaţi spusa lui N. Iorga: „Nu inteligenţele ne lipsesc, ci caracterele”. Eu nu pot fi relaxată faţă de trecut. Nu-⁠i judec pe cei torturaţi în închisori politice comuniste, dacă au avut de-⁠a face cu Securitatea, dar admir caracterele pure: pe monahul de la Rohia, care n-⁠a dat note informative ca boierul Al. Paleologu. De aceea l-⁠aş numi, ca model decisiv pentru mine, pe V. Voiculescu. De ce se vorbeşte prea puţin despre viaţa lui? Pentru că e o chenoză? Şi-⁠a asumat voluntar suferinţa, moartea în chin, ca să-⁠şi păstreze principiile şi să nu cedeze diriguitorilor comunişti. Voiculescu e un misionar al pregătirii cultural-religioase. Din acest motiv o fi minimalizat martirajul său? Că a găsit puterea să moară întru Hristos? Biografia sa ar trebui pusă sub ochii fiecărui elev. Ca plantă de leac. Pe 14 octombrie, mi s-⁠a acordat, la Concursul de creaţie „Vasile Voiculescu”, Marele Premiu (88 de contracandidaţi din 21 de judeţe şi din Bucureşti). A fost cel mai mare dar al toamnei.

V-⁠aş mai spune că, aşa cum toaletează edilii Iaşului teii şi castanii până se usucă, aşa se toaletează şi istoria literaturii. Avem, după enumerarea lui Adrian Dinu Rachieru, tot felul de istorii literare: istoria „de azi pe mâine”, „istoria exactă”, „istoria recentă”, istoria „scurtă”, istoria „critică”, dar şi „alternativă”. Mai toate subiective, din care lipsesc scriitori importanţi. O istorie literară n-⁠are voie să-⁠l placheze pe X, pentru a-⁠i micşora spaţiul literar lui Y, ca să câştige, în accepţie caragialescă, „al nostru”, al grupului. Oare este riscul personal al autorului de istorie literară? Eu cred că e riscant pentru însăşi literatura română. Da, societatea noastră e într-⁠o criză a modelelor. Or, criza modelelor duce direct la criza culturii.

(Materialul a fost publicat pe site-ul revistei Contemporanul)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri

Atenție! Conduci prea încet? Ești pasibil de amendă

Vineri, 20 Octombrie 2017
959

A conduce cu viteză mai mare decât limita admisă constitue contravenție și se pedepsește ca atare. Totuși, nu mulți sunt șoferii care știu că pot lua amendă în cazul în ca...

Atenție la mesajele primite de pe adresa anticoruptie@pna.ro! Precizările DNA

Vineri, 20 Octombrie 2017
349

Mai multe persoane au primit, în cursul zilei de miercuri, mesaje electronice de pe adresa „anticoruptie@pna.ro”, iar DNA anunţă că acestea nu au nicio legătură cu instituţia ...

Ministerul sanatatii anunta triplarea salariilor brute pentru anumite categorii de medici de la 1 martie 2018

Vineri, 20 Octombrie 2017
506

Salariul brut al unui medic rezident de anul I va creste de la 1 martie 2018 de aproape trei ori, de la 1985 lei in prezent la 5700 lei (crestere de 287%), anunta Ministerul Sanatatii intr-un comunica...