Cum să rămâi indiferent la incursiunea lui Sorin Lavric în bolgie (v. Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018)? Eseistul are aptitudinea de a spune adevărul (e chiar "smintit" întru adevăr), pentru ca tânăra generaţie să înţeleagă că formula dăruire - onestitate - demnitate a fost perdantă în comunism, dar că nu mai trebuie să fie.
S. Lavric e reactiv la falsuri, mai ales istorice, la afabulaţii securistice privindu-i pe sfinţii închisorilor, Valeriu Gafencu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, consideraţi, din rea ştiinţă şi rea credinţă, victime al propriului fundamentalism creştin. Ar trebui să credem ce afirmă un boier al minţii, larg mediatizat, că românul e „canalie de facto”? Generalizarea îi cuprinde, în devălmăşie, pe torţionari şi pe marile caractere, de la Alecu Ghika la Grigore Caraza, pe cei fugăriţi din ţara lor de „himera” după care încă plâng cu lacrimi de lemn politrucii şi neo-politrucii, pe realii disidenţi şi pe disidenţii de carton, pe adevăraţii revoluţionari schilodiţi de gloanţele Ceauşescu -Iliescu şi pe cei falşi, care s-au zbătut să obţină certificate de luptător şi privilegiile adiacente? Numai România, după câte ştiu, acordă privilegii revoluţionarilor - mii - cu carnet.
Se vrea trecut cu vederea spiritul de jertfă, gestul eroic „cu rădăcină creştină şi naţională”, se tot încearcă să ni se nege dreptul de a ne comemora martirii. A fost rasist Valeriu Gafencu atunci când s-a jertfit pentru pastorul Richard Wurmbrand? Sau e vorba de rasismul imaginar al domnului Al. Florian? Părintele Calciu Dumitreasa, cum notează Sorin Lavric, „nu a ratat nimic din marile orori comuniste”: prima şi a doua reeducare de la Piteşti, arestări şi rearestări, expulzare în 1985, după 38 de ani de hărţuire politică. Au fost proferate calomnii după calomnii, pentru a urma potop de insulte, de răstălmăciri ale faptelor.
Lavric descoperă o uimitoare, o cutremurătoare dorinţă carcerală care-l cuprinde pe Gheorghe Calciu: i se făcea dor uneori de închisoare, pentru că închisoarea îl modificase în bine (metanoia), „făcând dintr-un fricos un cruciat şi dintr-un torţionar o figură sublimă”. Părintele şi-a deschis venele cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, a stors cu chin o gamelă de sânge şi i-a dat să bea limfa altui deţinut politic, Costache Oprişan, pe care monstrul Ţurcanu îl călcase în picioare, îi săltase pe stern până îi distrusese plămânii. Gheorghe Calciu nu l-a scos din moarte pe Oprişan: în iulie ’68, i s-a stins în braţe, dar a apucat să-i arunce peste trupul chinuit două fire de iarbă şi o floare mică, ruptă dintr-o crăpătură a zidului incintei. Şi-a ispăşit gestul: gardianul l-a lovit zdravăn pe „bandit” cu cizma. Să-i lăsăm pe torţionari, cum ne sfătuieşte consiliera preşedintelui, doamna Pralong, uitaţi şi iertaţi de noi şi de istorie? Să ocolim tema martiriului pentru că detaliile torturilor satanice sunt devastatoare şi ne creează nouă disconfort? Arăţi cum a funcţionat maşina de ucis comunistă şi eşti considerat prea categoric, prea inflexibil,prea vindicativ, prea radical. Sorin Lavric nu vrea să ne activăm memoria pe sărite, cu moderaţie, bine temperat. Cum altfel? Copilul Ion Zubaşcu a intrat în închisoare politică împreună cu mama. Când s-a întors acasă, a găsit un schelet în lanţ: cîinele lui, lăsat de „organe” să moară de foame. Iar Crohmălniceanu lua în batjocură, în Amintiri deghizate, foamea de fărâmituri de pâine a lui Crainic, după o masă copioasă la Capşa. „Deţii”, cum li se spunea prescurtat, cu oasele strâmbate de lovituri, erau îngropaţi cu lanţuri la picioare, cu juguri la mâini. Norocul era să mori prompt. Numai că Genu Ţurcanu veghea: „aici nu mori când vrei tu, banditule!” Nemaisuportând chinul cărnii sfărâmate în bătăi, chinul foamei (celor distrofici li se jupuia pielea), Alexandru Coşereanu merge drept la soldatul cu arma: „Împuşcă-mă!” L-au înfăşurat în sârmă ghimpată şi l-au trimis în alt lagăr. Când l-au dat jos din dubă, nu mai avea piele deloc. Portretul i-l face Cicerone Ioniţoiu, în Figuri de legendă, Fundaţia Academia Civică, Buc., 2013. Şi câte figuri de legendă au înfruntat oroarea unui timp cangrenat, „pe pământul descompunerii”, sintagma lui Const. Argetoianu! Fost ministru al Justiţiei în 1918, mort la Sighet în 6 februarie ’55 şi zvârlit la groapa comună, deşi se întorsese în ţară ca să fie înhumat la Breasta natală.
A închis ochii Occidentul la soarta sutelor de mii de puşcărizaţi? Da. Mai mult decât atât, caraliii de la Rahova aveau în dotare „cătuşe americane, care se strângeau automat la orice mişcare a încheieturilor”. Despre „brăţările” astea am citit în Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, de Marcel Petrişor.
Avocatul Nicolae Fărcăşanu, frate cu Mihail Fărcăşanu (Villara) a stat 12 ani închis pentru că a refuzat să fie colaborator al Securităţii: doi ani de Canal, DO în Bărăgan, după gratii la Botoşani, Văcăreşti, Aiud... Graţiat în ’64, dar rămas sub (fărăde)legea lui damnatio memoriae, în ciuda protestelor fratelui său, scriitorul. Căpătase, după detenţie, „ţinută hieratică”(arta de portretist a lui Sorin Lavric e remarcabilă).
Amândoi fraţii au murit înainte de căderea Cortinei de Fier: şi cruciatul, şi crucificatul. Alţi doi frăţâni de luptă în munţii Bucovinei? Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc. Încercuiţi de o sută de soldaţi pe Bâtca Corbului, în 18 ianuarie,’55. Numele a doi tineri securişti se află pe placa eroilor din Muzeul Jandarmeriei Române. „În schimb, numele lui Motrescu şi Vatamaniuc ne trezesc dureroase asocieri: au fost prea buni pentru un popor atât de prăbuşit”, adnotează S. Lavric.
Motrescu a fost capturat şi executat în 1958, dar lui Vatamaniuc nu i s-au decernat decoraţii cât a trăit (a murit la 1 martie, 2012), nici despăgubiri. Fireşte, ucigaşii n-au avut a ispăşi vreo greşeală, vreo vină.
De Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi patriei, pentru socialism au avut parte Groza, Parhon, I.C.Frimu, Moghioroş, Borilă etc.,etc., nicidecum cei care n-au putut fi intimidaţi, cumpăraţi, şantajaţi. Vasile Roaită, cică, are statuie la Bacău. Onoare şi respect pentru eroul aviaţiei Tudor Greceanu, mort undeva în Ferentari, cu piciorul amputat pentru că fusese ţinut în carceră, în apă îngheţată? A, nu! Însă un extragavant istoric ficţionar susţinea că Ana Pauker a fost oratoare desăvârşită, Passionaria Balcanilor i tak dalşe. La „altele” trebuie trecut faptul că la Canal, supranumit „la stuf”, se muncea silnic şi se murea zilnic. Cifra ţăranilor arestaţi îl îngrozise chiar şi pe Dej. Cât despre Bodnarenko, zis Pantiuşa (pseudonim neaoş: Gheorghe Pintilie), agent secret al lui Stalin, recrutat în anii ’20 de NKVD pentru România în vederea subminării politicii statului, prim adjunct al ministrului de Interne Drăghici între ’50 şi ’60, acest criminal cade la Plenara din aprilie ’68, dar la semicentenarul PCR e reabilitat de Ceauşescu personal, care îi atribuie Ordinul Tudor Vladimirescu, pensie enormă, vilă de lux în Primăverii. Mai mult încă, Pantiuşa a revendicat statutul de general şi a fost îngropat cu onor la Ghencea Militar. Alt caz? În 1982, România era ţinută de rău în Congresul american. Motivul? Ceauşescu viola acordurile de la Helsinki, nelăsând familia Coler să plece în SUA: pe Andrei Coler, inginer de sunet şi pe Elena Răutu, fiica lui Leonte, călăul culturii române. Pentru paşaportul lui Koller –père interveniseră nume grele, de la Bush la ambasadorul David Funderburk. Colon de Securitate, Koller fusese asistentul gen. Nicolschi, colaborase cu Zeller şi cu Dulgheru; ca director la Aiud, între 1954-57, programase chinuri înspăimântătoare.Pentru că l-ar fi sfidat pe colonel, gardienii l-au zdrobit în cizme pe Alexandru Moldovan.Vlad Stolojan, soţul Sandei,a confirmat informaţiile despre crimele lui Koller.Cu toate astea, a ajuns cetăţean american, ca victimă a lui Ceauşescu. Neştiinţă,manipulare sau ambele?
Mai sunt aproximativ o mie de foşti deţinuţi politici, iar mortalitatea lor e foarte ridicată, a spus Octav Bjoza, preşedintele AFDRP, la Simpozionul dedicat „experimentului Piteşti”, din 28-30 sept. 2018. Iar Bjoza a fost acuzat ca „înrăit” anticomunist, ca să uzez de o vocabulă preferată de proletcultişti. Sorin Lavric nu e incomodat de „stigmatul ideologic”, nu se sfieşte de numele celor „reeducaţi” la Piteşti: Gheorghe Calciu sau Costache Oprişan.
Sub Nicolae Petraşcu putreziseră saltele, rogojini, paie,”ruginiseră paturi de fier”, condamnat ca secretar general al Mişcării. Dar Mihai Buracu a fost aruncat în Camera 4 Spital, care numai spital nu era, când abia absolvise liceul, în 1949. Pe organizatorii „reeducării”, Nicolschi, Dulbergher, Sepeanu, nici că i-a ajuns vreo pedeapsă, dar nevinovăţiile au fost pedepsite şi re-pedepsite. Sunt cazuri de studenţi „reeducaţi” la Piteşti, apoi condamnaţi la moarte pentre ea, pentru „reeducare”, în procesul pus la cale de PCR, pentru a şterge urmele ororii.
Era în proiect să întârzie moartea celor chinuiţi, pentru că nu trupul voiau să-l distrugă. Spune un personaj al Florentinei Toniţă (Şi cine este aproapele meu?, Ed. Junimea, 2013, p. 132):
„-Nu voiau să ne omoare. Lupta nu era între noi şi ei, ci între două forţe puternice. Era o luptă duhovnicească, moartea trupului nu crea nici o satisfacţie dacă nu reuşeau mai întâi să ne ucidă sufletul. Dacă eram aproape să ne sfârşim din viaţă –şi atât de mult ne doream moartea! – făceau orice ca să ne întremăm cât de cât şi să fim din nou supuşi torturilor.”
Există o bibliografie largă, mii şi mii de pagini despre universul concentraţionar, dar destule nu-s, de vreme ce subiectul rămâne mereu între dezinteres şi contestare. Las la parte răbufnirile unei filosoafe ţâfnoase care întorcea cu dezgust estetic spatele ororilor din Gherla lui Goma; ethica minima l-ar fi împiedicat pe un poet s-o considere pe Lucia Hossu Longin anti-comunistă latrans. Neliniştitoare cu adevărat este însă poziţia unor tineri faţă de valorile morale. Petru Ursache a adus acasă un număr dintr-o revistă studentină, „Opinia veche”( 12-18 oct. 2009), conţinând un soi de reportaj despre Aiud. Reportereasa blazată, dispreţuitoare, ironică întreba în chapeau: „Cine i-a pus?” Şi continua: „Au pătimit? Ei, cine i-a pus?” Am fost şocaţi şi eu şi Petru de acest mod nedemn de a batjocori memoria tinerilor revoltaţi de instalarea dictaturii proletare. Ştia reportera că se uza de metode înspăimântătoare de anchetă? Că se începea cu un pumn în moalele capului? Că poziţia reglementară era: 18 ore cu mâinile pe urechi şi cu ochii la vizetă? De-ar fi fost doar atât.Celula avea fereastra bătută-n scânduri sau n-avea fereastră. Nu era voie să coşi, să scrii, să vorbeşti mai tare, să fredonezi ceva. „Ei, cine i-a pus?”, dă din umeri fătuca-reporter. Chiar, cine i-o fi pus? Poate ceva ce se numeşte onoare, demnitate, curaj sau - oho!- eroism. Au ajuns cumva cuvinte antipatice, ieşite din fondul principal de vocabular? N-aş vrea să citească mizeria asta de reportaj Marcel Petrişor, locatar de Fort 13, nici Florin Constantin Pavlovici, arestat şi anchetat la Uranus, în februarie 1959.
Lui Sorin Lavric trebuie să-i dau din nou dreptate când situează elitele morale peste cele intelectuale. Notează eseistul la p.179, lucr. cit.: „Sunt cazuri când între exigenţa estetică şi conţinutul de viaţă se cască o distanţă teribilă”. Şi crede că n-are loc „scrisul calofil şi cabotin în astfel de însemnări”. Mă recunosc vinovată: am stilizat, pentru Ed. Institutul European din Iaşi, memoriile deţinutului politic Nicu Păun şi chiar nu ştiu dacă am făcut bine. M-am străduit să-l fac memorialist cu stil, când luptătorului în munţi i-ar fi stat mai bine fără sau chiar stilul rudimentar.Textele bibilite de un abil făcător de fraze fără defecte de fabricaţie sunt mai puţin vii decât cele crude, cu stângăcii, stâlcite pe alocuri. Netrucate, impresionează altfel.
Transfigurare artistică? Lavric o amendează. Nici mie nu-mi place ca pe umerii unui personaj să fie aşezate gesturi, acte care nu i se potrivesc. Marcel Petrişor narează în Trecute vieţi (...) cum a fost salvat de la moarte (o dizenterie fatală în temniţă) de Părintele Calciu, dar nu el, Marcel, ca-n realitate, ci altcineva, personajul Mircea, iar dramatismul e astfel diminuat.
Sorin Lavric dă întâietate mărturisitorilor-martori, nu povestaşilor. Şi totuşi e consecvent şi nu prea, făcând loc în Glasuri din bolgie şi scriitorilor pursânge ca Pandrea, Valeriu Anania, Pavlovici. Goma a scris Patimile după Piteşti fără a trece prin închisoarea Piteşti, dar când a scris docu-romanul, a trăit crâncen torturile satanice. În ce priveşte Urma lui Adrian Alui Gheorghe, cu care Lavric e în relaţie de cititor- complice, pe mine nu m-a făcut să râd. E de râs dacă n-ar fi de plâns şi mai bine decât noi toţi o spune Eminescu: „Pe mine răul, deşi râd, mă doare”. Reacţia la miracol (urmele de paşi care apar în curtea închisorii, urme fără întors; ale cui, de vreme ce nimeni nu pătrunsese acolo?) a unor brute troglodite e firească. Nu le-a trecut prin cap că „sursa paşilor ar putea fi transcendentă”. Nefiească mi s-a părut reacţia a vreo doi cronicari fără şalvari, amuzaţi (intelectual!) de miracol.Ce-ar face dacă s-ar trezi cu o literă stacojie pe frunte?
Şi încă un argument în favoarea literaturii: ce altceva i-a salvat pe „deţi”, le-a ţinut minţile sănătoase? Grigore Caraza (21 de ani de puşcărie) mărturiseşte că poeziile lui Gyr l-au ajutat să suporte detenţia.Şi cine a rezistat mai bine în temniţă decât cei cu credinţă nesmintită în Dumnezeu? Pe patul de moarte, Caraza recita Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, poemul care i-a adus sentinţa de condamnare la moarte lui Gyr. Proletcultiştii scuipau „jivina legionară”; neoproletcultiştii o fac şi ei.
Harry Brauner, soţul Lenei Constante, învăţa poeziile religioase transmise de Crainic prin Morse şi le găsea melodia. O zi la Jilava? Zeama sărată de varză, arpacaşul, căratul tinetei şi, dacă scăpai de „25 la fund” (bătaia cu baston de cauciuc peste un cearşaf ud pus pe piele, ca să nu plesnească), Ovidiu Cotruş povestind în serial Război şi pace. Cu atâta şart, că îl asculta şi gardianul, care-l avertiza: „Să nu cumva s-o omori pe Nataşa, că-ţi fac raport.”
Sorin Lavric are ce are cu talentul,deşi are talent cu caru’. Deţine, cum am spus deja, arta portretului, dar deţine şi alte arte şi meserii. Cum ar fi arta pamfletului (definit de Arghezi „arta de a spurca frumos”), dar şi a „metaforelor revelatorii”, cum le spune Blaga. Caută şi găseşte cuvântul neaşteptat, neologismul rar.
Ce-i de subliniat, în final, e că Glasuri din bolgie ne îndeamnă să nu rămânem „prizonieri în istorie”. Iar tăcerea noastră, dacă nu putem decât să tăcem îngroziţi, ar trebui, cu epitetul lui Vasile Gogea, să fie o „tăcere vulcanică”.
(Magda Ursache)