Iubirea nu e totul

Iubirea nu e totul

   Foto: voceaparintilor.ro

Nu cred că dragostea este ingredientul-cheie în creșterea unui copil. Am văzut prea mulți părinți care, în numele iubirii, mutilează - uneori, cu cele mai bune intenții.

În numele iubirii, mulți copii devin dependenți și fricoși, opoziționiști sau blazați, incapabili să își trăiască mai târziu propria viață, de teamă să nu dezamăgească, de teamă că nu dau înapoi, cu recunoștință, ceea ce părinții lor le-au amintit mereu că înseamnă un sacrificiu în numele creșterii lor.

”Eu ți-am dat tot ce am avut! E timpul ca tu să mă răsplătești” este una dintre cele mai degrandante tranzacții pe care, din așa-zisă iubire, părinții le fac cu propriii copii, cu mult înainte ca aceștia să aibă un cuvânt de spus. Câți dintre noi adulții, nu simțim, la un moment dat, că trăim, de fapt, viața altcuiva? Câți dintre noi am ales lucruri cu ochii închiși pentru că îi mulțumeam pe părinții noștri sau, pur și simplu, din jenă, din teamă, din sfiala că am rupe un contract solemn, pe care, culmea, nu l-am semnat niciodată?

Ingredientul-cheie în buna creștere a unui copil ține - nu de cât de iubitor este adultul, ci de cât de conștient este. O mulțime din reflexele noastre de educare se datorează programului inconștient, de la baza identității noastre, pus acolo, fără drept de apel, de părinții și profesorii noștri, când eram tare mici și incapabili să distingem răul dincolo de presupusele bune intenții.

Câte sintagme și afirmații inconștiente, dobândite de la părinții părinților noștri, avem? Câte ne ghidează alegerile întru amorțirea spiritului copiilor noștri?

Nu, nu este vorba despre o învinovățire a unor generații întregi de mame și tați. Și ei au ales cum știau mai bine pentru noi - mai ales, în condițiile în care mulți au încă în viață bunici și străbunici care au crescut cu bătaie, rușine și cu vorbă grea.

Este, însă, momentul în care ar trebui să conștientizăm că toate clișeele noastre despre iubire: cadourile, pupăcelile, revărsările pătimașe de tandrețuri, laudele, validările, protecționismul - nu exclud, în cazul aceluiași părinte, izbucnirile de nervi, amenințările, jignirile, șantajul și condiționările, frica de ratare și impunerea contractului ”eu îți dau - e rândul tău să-mi dai”, ”fă-mă mândru de tine - doar am muncit atât, să te cresc. Unde este mulțumirea mea?”.

În regnul uman, niciun individ nu datorează nimănui nimic. Fiecare își datorează șieși. Își datorează să crească, să ajungă un adult capabil să iubească fără așteptări, fără să își transforme relațiile într-un fel de comerț sau schimb echitabil. Cu atât mai rău este când practicăm asta cu cei care vin în viață, prin noi.

Trăiesc de 20 de ani la rădăcina multor feluri de iubiri pentru propriul copil: iubiri severe, iubiri pătimașe, iubiri anxioase, iubiri prietenoase, iubiri miloase - toate, iubiri care formează dependențe, nevoia de celălalt și satisfaceri egoiste. Puțini dintre părinții pe care îi cunosc știu să iubească fără să se bage și pe sine în ecuația asta, cu autoritatea posesorului către obiectul posedat:copilul. Am văzut mulți dintre acești copii crescând cu teama de a fi ei înșiși, uitând de sine și adecvându-și emoțiile sau faptele la ceea ce dă bine în lumea adultului și către mulțumirea orgoliului lui.

Nu, nu vorbesc de educația bunelor maniere, de codul social pe care îl aplicăm cu toții, din nevoia de a nu ne călca pe picioare prea des.

Vorbesc despre măduva identității personale - despre cum am văzut eu că dispar simțul de aventură, curiozitatea, sinceritatea, curajul și vocea personală - sufocate de nevoile adulților, de fricile lor, de condiționările lor inconștiente.

Unul dintre cele mai tulburătoare exemple despre cum să iubești cu inima amorțită și ochii închiși este felul în care copiii sunt puși să învețe la școală: cu frică, de rușine, cu dinții strânși în competiții false și cu răsuflarea peste umăr a părintelui care trebuie satisfăcut.

Ca să fii un părinte conștient, trebuie să lași la o parte scuza și camuflajul pe care ți le oferă iubirea. Știu multe învățătoare care țipă la elevi, îi umilesc, îi compară, îi domină și îi subjugă, dar care pretind că totuși îi iubesc. Din nevoia lor de relevanță, carieră și succes, sufletul celor mici este eliminat din ecuație. Rezultatele externe, felul în care fiecare reușește să strea drepți, să rezolve contratimp sau să memoreze aduc iluzia eficienței pedagogice.

Nu, nu e vorba de iubire. Ci de dependență, de nevoia de a fi semnificativi pentru celălalt, pentru că nu ne simțim semnificativi pentru noi înșine.

A iubi conștient este o treaptă de evoluție spirituală. Când ești prezent, descătușat de convingerile care ți-au fost turnate în cap înainte de a avea vreun filtru rațional pentru ele, când ești eliberat de fricile ratării induse de societate, carierism și nevoia de a fi apreciat de celălalt ca să te iubești pe tine, abia atunci ești pregătit să fii părinte. Altfel, a avea copii este biologie.

A îi crește, însă, înseamnă a avolua spiritual, dincolo de condiționările culturii dominante.

Cum arată convingerile și acțiunile unui părinte conștient? Am adaptat mai jos câteva sfaturi din textele pentru părinții luminați. Totul este dificil, contraintuitiv; simți nevoia să te înfurii și să protestezi când le citești. Haideți să o facem împreună!

*Un părinte conștient știe că, deși este cel care îi arată copilului său modul său de a vedea lumea, deocamdată - tot el este cel care învață, la rândul său, de la cel mic, despre propriile limitări, despre butoanele care îi declanșează panici, dureri mai vechi și neîmpliniri. Un părinte conștient știe că are cel puțin la fel de mult de învățat de la copilul lui.
*Un părinte conștient știe că educația propriului copil nu este nici modelare în plastilină, nici ajustarea dansului vreunei marionete. Fiecare copil vine în lume cu o voce proprie, cu un destin personal de manifestat. Cine nu crede asta - și are impresia că intervalul tranzitoriu al copilăriei este atelierul în care ființa umană trebuie optimizată, reparată și îndreptată - nu s-a trezit încă în proria viață, nu și-a întâlnit încă sinele, vocația, spiritul propriu. Prea mulți oameni fac copii cu mult înainte de a se fi născut ei înșiși.
*Când părinții își pedepsesc copiii, nu sunt nici mai puternici, nici mai deștepți - nu știu ei mai bine, cum se zice. Sunt, dimpotrivă, adulți leneși, slabi și netreziți. Tot ce ne stârnește mânia sau frica din comportamentul copiilor noștri nu este un declanșator exterior - de la ei către noi, ci un buton interior, o rană nevindecată, de unde simțim nevoia să acționăm către celălalt din poziții de amenințare și falsă superioritate. *Un adult puternic este prezent, capabil să înțeleagă și să admită ca natural ceea ce îl împinge pe copil să facă lucruri nedorite.
*Copiii nu trebuie să caute aprobarea și mulțumirea părinților. Faptele, gândurile și emoțiile lor nu trebuie verificate de sus în jos, ierarhic, pentru acceptare. Un părinte conștient știe că aprobarea și validarea proprului copil sunt drepturi din naștere - nu pot fi condiționate de ce face acesta bine sau rău într-o anumită perioadă a dezvoltării sale.
*Ca să se simtă valoroși în ochii noștri, copiii nu trebuie să îndeplinească lucruri înalte, care ne fac mândri sau valoroși pe noi, ca părinți. Cut cât învață mai devreme că sunt perfect semnificativi așa cum au venit în acestă lume, cu atât vor crește mai puternici și capabili să se ridice triumfători din propriile eșecuri și greșelil.
*Copiii știu deja să fie fericiți, nu e nevoie să îi învățăm definiția noastră despre fericire. Știu, de mici, să trăiască momentul, să ierte, să fie recunoscători pentru lucruri mărunte.
*Când sunt triști sau plictisiți, nu este rolul nostru să le amorțim durerea sau să le umplem golul cu idei și soluții. Rolul nostru este să îi susținem când trec prin asta, să îi lăsăm să le simtă - și durerea, și plictisul, fără să se simtă singuri. Atât.
*Respingerile și suferințele dinspre lume către copiii noștri sunt naturale. Ce e cu adevărat toxică este respingerea sau suferința provocată de părinți. Și mai toxică este respingerea sinelui, teama propriei inadecvări și suferința de a locui în propria piele.
*De-a lungul vieții lui de copil, nu orice persoană îl va vedea cu adevărat, nici nu va simți cât de special și de apreciat este el. Singura lui sursă de valoare de sine se ia de la părinți. Un copil care are spatele ținut de acasă știe să înfrunte lumea, chiar dacă nu este mereu preferatul cuiva sau apreciat imediat de cei din jur.
*Cultura școlară, părerile experților sau ale prietenilor tăi te vor face să te îndoiești mereu de tine și de propriul tău copil. Un părinte conștient merge împotriva turmei, gândește cu propria minte și își ține inima deschisă. Alegerile personale contează și intuițiile proprii, nu rețetele de parenting și judecata celuilalt.
*Lumea și viața sunt nedrepte și imperfecte. Copiii au nevoie să învețe asta, să accepte, să o simtă. Protecția exagerată și mila, tendința de a-i feri de o calitate naturală a vieții îi va handicapa pe termen lung. Le va fi frică să încerce, să se murdărească, să greșească, să exploreze.
*Copiii nu se bucură de jucării, confort, vacanțe, lucruri scumpe. Copiii își trag energia din cât timp petreci cu ei, prezent și ancorat la nevoile și ideile lor.
*Ca să reușească - în viață, la școală sau în echilibrul propriilor simțiri - copiii au nevoie să simtă că credem în ei, indiferent de greșeli sau provocări. Cei mai de succes oameni povestesc mereu despre un anume profesor, o anume privire sau o anume vorbă spusă de mama sau de tata care i-au călăuzit căre lumină. Resortul nostru interior, tendința de a evolua într-o direcție s-a așezat, la un moment dat, în copilărie sau în tinerețe, când cineva a avut privirea aceea care îți spune ”te văd, ești aici, cred în tine”.


Pentru părinții care cred că, totuși, copiii sunt mici, nu știu ce vor, trebuie îndreptați, călăuziți și ancorați în realitatea noastră - mai cu bine, mai cu rău, mai c-o palmă la fund sau cu exemplul trist al măturătorului de stradă - nu am prea multe argumente. Din credințele acestea au ieșit copii care produc, care-s cuminți, demni de laudă și cu reușite cuantificabile, la exterior. Pe dinăuntru, însă, acolo unde se întâlnesc ei, față în față cu sinele, când nu e nimeni în jur și nimic de făcut - nu știu câți dintre acești foști copii sunt azi adulți echilibrați, centrați, prezenți în adevăr și în armonie cu simțirile proprii. Fericirea în exterior și furtuna interioară coexistă în mulți oameni din jurul nostru. Câți dintre noi nu trădăm, nu mințim, nu șantajăm emoțional, nu simțim nevoia să îl controlăm pe celălalt? Câți dintre noi nu vrem să ne salvăm prin copiii noștri pentru că nu am reușit s-o facem singuri?

Realitatea lumii de azi este exemplul viu al creșterii întru mulțumirea celuilalt și al uitării de sine.

Toți copiii vin pe lume cu un rol de împlinit. Nu există ratare scrisă în stele. Există oameni, însă, în perioada aceea a vieții în care nu ne putem apăra - care ne deturnează de la drumul nostru, cu credințele și fricile lor nechestionate. Unele, foarte bine intenționate.

Nici bunele intenții, nici iubirea nu ajung. Prezența și capacitatea de a fi conștient de toate butoanele interne fac diferența între o viață autentică și una ambalată pentru ochii celuilalt. Între iubire și frică. Între a fi viu și a umbla în somn.


Oana MORARU, voceaparintilor.ro

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri

Solidaritate pentru salvarea studentei din Darabani, accidentată grav în Iași. Medici: "Starea pacientei este critică!"

astăzi, 17:15
726

Dărăbăneanca Cerasela Tatarciuc, tânăra accidentată grav pe un trotuar în Iași, este internată în continuare în stare critică. Potrivit medicilor, victima în v&ac...

ANSVSA: În România nu a intrat niciun lot contaminat cu salmonella

astăzi, 16:51
79

Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) a verificat toate loturile de lapte praf de pe piaţă, iar în România nu a intrat niciun lot conta...

N-ar fi fost Iliescu. Cine s-a opus venirii Regelui în țară, în 1990

astăzi, 15:02
522

Cei care au fost în miezul evenimentelor în 1990 își amintesc. Răzvan Theodorescu, care era președintele Televiziunii, își amintește că l-a sunat pe Ion Iliescu și că i...