Gellu DORIAN: Patriotism-naționalismul, ca ipocrizie

Gellu DORIAN: Patriotism-naționalismul, ca ipocrizie

Gellu DORIAN

O astfel de temă nu se mai discută în ţările civilizate, care şi-au clarificat noţiunile exponenţiale legate de identitatea naţională. Americanii, de exemplu, o naţiune relativ tînără, de aproape două secole, formată din conglomeratul mai multor naţii aglutinate, însă pe un unic principiu democratic consecvent şi fără toleranţe deviaţioniste, se manifestă într-un mod specific, natural, mereu în expansiune, din punct de vedere patriotic, fără a se jena sau a deranja prin exhibiţiile lor de acest fel. Ei vorbesc într-un mod anume, specific lor, despre America, despre americanism, despre patriotism – cuvînt pe care nu-l prea folosesc cu sensurile pe care acesta le-a căpătat la noi. Lor nu le este jenă să arboreze la fereastră sau peste tot pe unde consideră că este nevoie steagul Americii sau să-şi facă haine cu steagul american imprimat pe ele.

Or la noi, dacă arborezi un steag eşti privit cu ironie sau eşti gata de a fi linşat. În contradicţie cu ei, francezii, o naţiune care a civilizat un spaţiu suficient de mare, prin colonizări de-a lungul secolelor, acumulînd în hexagon tot felul de etnii, prin miza, culturală în primul rînd şi apoi economică, pe care au avut-o mai tot timpul – şi o au şi acum! – şi-au pierdut pentru o bună bucată de timp „sentimentul patriotic” sau pe cel „naţional”, înlocuindu-l cu un soi de „asimilaţionism”, care a condus la crearea unui soi de „babilon”, de „zigurat”, care a dat naştere la ceea ce se vede acum, ceea ce se simte, o rarefiere a „franţuzului pur”, înlocuit cu „alogeni” de teapa magrebienilor, să dau doar un exemplu bine înfipt în inima Franţei.

Germanii, în schimb, au un alt mod de a-şi arăta naţionalismul, care, în urma celor două conflagraţii mondiale din prima parte a secolului XX, a avut mult de suferit, fiind în situaţia (germanii ca popor) de a fi asimilaţi (ideologic) de sovietici (a se vedea strădaniile lui Lenin şi echipa sa infiltrată în Occidentul finalului celui de-al doilea deceniu al secolul XX), dacă nu ar fi fost pusă în discuţie puternica lor contribuţie, prin identitatea de necontestat, la consolidarea unei tradiţii culturale ineluctabile. Şi anume modul de a se impune prin seriozitatea şi calitatea extraordinară a vieţii pe care o duc. Deşi convieţuind şi ei cu un număr mare de turci, de exemplu, nu sunt deloc în pericol de a se alogeniza aşa cum sunt în pericol francezii, deşi cu noua invazie de asiatici şi tentativele teroriste, nu se ştie cît vor putea ţine piept. Avîntul naţionalist pe care-l manifestă acum francezii neaoşi seamănă întrucîtva cu cel pe care românii, cei mai expuşi actului de epurare a naţiei, sunt puşi în situaţia să-şi exclame „nobilele sentimente naţionale şi patriotice” cu diverse prilejuri, fie organizate pe o speţă nostalgică, fie alandala, oriunde şi oricum. Evreii au în schimb în perspectivă de „popor ales” „patria de pretutineni”. 
                         
Noţiunile în sine – patriotism, naţionalism – nu au nimic hidos în ele, respingător. Însă folosite cu ostentaţie, în orice moment, nejustificat, numai în dorul lelii mereu răzvrătite sau din interes electoral, ele devin greţoase, fac mai mult rău decît bine.

La noi naţionalism-patriotismul a fost o virtute pe vremea cînd se impunea o astfel de atitudine. Îl putem considera pe Eminescu un naţionalist feroce, cînd ştim foarte bine cît de mare nevoie era atunci, la conturarea unei naţiuni dominată de tot felul de imperii, de influenţe, de segmentări teritoriale? Nu, desigur. Faţă de, să dau doar un exemplu, naţionalismul exacerbat şi trîmbiţat pe toate posturile de televiziune de fostul „tribun” Corneliu Vadim Tudor, care a întins coarda acestuia, într-un mod fals dar uşor de acceptat de către cei care cred în astfel de manifestări, duse pînă la limita extremă. Sunt, prin urmare două exemple extreme – Eminescu şi Corneliu Vadim Tudor –, unul necesar pentru acel moment de formare a unei identităţi naţionale şi altul inutil, zadarnic, care aciuntit din demnitatea termenului în sine. Ţintele lui Eminescu erau lovite şi atacurile lui virulente aveau efect. Din păcate unele nocive pentru poet. Nu toate însă au ţintit şi unde trebuia. Trăind mult timp în afară, fie chiar de pe o zi pe alta, Eminescu nu putea fi xenofob, aşa cum a fost acuzat de unii reprezentanţi ai „naţiilor” care, convieţuind în ţara lui, doreau mai mult decît se cuvenea. Însă cînd atacurile lui se îndreptau spre cei care atingeau demnitatea naţională în formare atunci, valorile istorice, culturale, independenţa şi ea căpătată tot pe atunci, naţionalismul lui se justifica atunci şi astfel trebuie înţeles şi acum pentru atunci. În timp ce virulenţa verbală a „tribunului”, fără fond şi mai ales fără argumente şi scop, nu se justifica, ci dimpotrivă venea tot timpul ca un exemplu negativ de patriotism.

Comparînd, din nefericire, cele două modalităţi de extrem naţionalism, putem trage o primă concluzie care delimitează sensul acestei noţiuni, care incumbă şi pe cea de patriotism, faţă de ceea ce înseamnă aceasta în altă parte. Dacă ţine de un sentiment al existenţei într-un spaţiu în care te-ai născut şi format, în care valorile care te-au format sunt tutelare, forma de patriotism pe care o manifeşti nu trebuie să fie alta decît recunoaşterea acestora. Orice exacerbare, orice ducere în extremă, în afişare ostentativă creează o repulsie şi denotă un anacronism care explică totul. 

Însă se pune şi problema unor situaţii, cel puţin la noi, pe anumite provincii istorice, cum ar fi Ardealul, ca să dăm un exemplu din interiorul actualelor graniţe, şi Basarabia, şi Bucovina, care, printr-un rapt istoric se află în afara graniţelor ţării. Aici, într-un amalgam istoric, cînd tutela impusă în decursul istoriei a fost cînd de o parte, cînd de alta, problema naţionalismului se pune acut încă, dublată de un patriotism care se înscrie pe o descendenţă tradiţională. Una este modalitatea cu care românii din Transilvania îşi manifestă aceste sentimente, alta este cea a moldovenilor din R. Moldova. Re-divizarea, cînd ai un secol de la unire, invocînd protocronisme aşezate în acte posteriori evenimentelor în sine, este evident o provocare la ieşirea din calimeră a celor mai sensibile atitudini ce frizează naţionalism-patriotismul. Se justifică încă. Dar şi demonstrează că facem parte dintr-o  istorie încă nedefinită, lipsită de notorietate şi recunoaştere internaţională. Acum, cînd eşti în Uniunea Europeană, cînd graniţele sunt doar o convenţie, a-ţi cere repunerea în autonomie a unor spaţii, fizic, nu doar adminstrativ, este, de asemenea, o lezare a sentimentului naţional. Din păcate cei care ies la atac prima dată sunt tot liderii care-şi transformă discursurile lor hipernaţiponaliste în avantaje personale, fie de imagine, fie de altă natură. Corect politic, dar infect istoric. În astfel de situaţii se pune problema constituţional, şi naţionalism-patriotismul se regăseşte, justificat, în sintagma „stat naţional”, şi aici nu mai încape nicio negociere, care se poate ivi în urma unor răscoliri de arhive şi repunere în discuţie a unor tratate anulate. Astfel, din acest punct de vedere, se vede că încă, aici în această parte de lume, nu s-a evoluat, ci s-a stagnat în acea încrîncenare care, în decursul timpului, a condus spre vărsare de sînge. Iar acum la ridicole păreri de existenţă a unui stat paralel, a unor schisme interne care nu pot duce spre o finalitate de bun augur.

Mult mai sensibilă este problema naţionalism-patriotismului la românii de dincolo de Prut. Ei sunt exuberanţi. Vor şi-n căruţă şi-n teleguţă. La fel, cei interesaţi au bătut zgomotos toba şi pe acolo. Fluctuantele situaţii istorice, începînd mai ales cu finalul secolului XVIII, dar mai ales cu începutul secolului XIX, au făcut din aceste două teritorii româneşti, Basarabia de dincolo de Prut (aici includ şi cele trei judeţe din sud incluse vremelnic Ucrainei) şi nordul Bucovinei, ataşată fostei puteri sovietice şi acum preluată de Ucraina, un loc în care patriotismul să fie confundat cu interesul, iar naţionalismul să nu-şi mai aibă fondul de bază, cel din rădăcina cuvîntului în sine. A fi patriot pe o bucată de pămînt în care s-a făcut mare parte din istoria naţiei tale, visînd mereu să fii ajutat cînd de o parte, cînd de alta, cînd de Tătucu de la Răsărit, cînd de Mămuca ţară din U.E., asta nu mai înseamnă că lupţi pentru o independenţă a ta, pentru o asigurare a identităţii naţionale, ci te mancurtizezi şi ajungi să nu mai ştii cine eşti, adică un mereu „izmene pe călător”, găsit, fie în flagrant la o graniţă sau alta, fie ascuns pe nici tu nu mai ştii pe unde. Poţi fi naţionalist, strigînd în gura mare că limba ta maternă este cea vorbită de fraţii din ţara care-i dă numele, în timp ce, cînd este să-i oferi fratelui ceva, limba ta maternă este a aceluia care te-a adoptat cu forţa şi ţi-a devenit tutore care ţi-a băgat pe gît falsul istoric şi nesiguranţa? Nu, nu poţi fi nici măcar patriot. Însă cînţi în versuri iubirea de ţară, de mamă, de frate, de soră, şi faci din aceasta o virtute cu care te plimbi dintr-o parte într-alta, intrînd în academii, şi aici şi dincolo, fără ncio piedică, umilind valori autentice care stau, aici, deoparte şi nu mai înţeleg dacă să te accepte, şi asta ar însemna să uite adevăratele valori consacrate de istorie aici, sau să te refuze, să te trimită acasă, şi asta ar însemna că nu este patriot, că nu-şi iubeşte naţia. Şi aşa cum să mai fii naţionalist, cum să mai fii patriot, cînd lumea care ar trebui să fie lumea ta, cea adusă de istorie pînă la tine, este atît de stricată?

Într-o lume unde rănile încă sunt adînci, iar patria ta este un loc în care se fac şi desfac principii asumate peste noapte, cînd pentru a se obţine ceva se fac legi instant şi se pun la cale jafuri, mai poţi fi patriot, mai poţi fi naţionalist sadea? Nu! Cel mult poţi fi măscărici, farsor, dar asta nu mai incumbă ceea ce spune tradiţia despre patriotism şi naţionalism. Mai ales că globalizarea, deşi pune în cîntar identitatea naţională în special prin cea culturală, topeşte orice fel de sentiment de această sorginte, pentru a se putea manipula o conştiinţă colectivă spre acolo unde doreşte să ajungă o elită politică.

După decembrie 1990, cînd s-au deschis porţile lumii civilizate, la care visam, a apărut o nouă categorie de sentimental-naţionalişti, de patrioţi care au decis să-şi iubească patria de departe. Comunităţile românilor din afară, cele mai multe, sunt mici eşantioane de naţionalism en titre. Acolo vezi cei mai virulenţi patrioţi, cei mai aprigi luptători pentru binele patriei. Şi acolo lumea românească se împarte în mai multe categorii. Cei desprinşi total de ţară, unii chiar intelectuali care atunci cînd vine vorba de „mîndria de a fi român”, alături de conpatrioţii lor, strîmbă din nas şi se izolează în cercuri în care îşi topesc iubirea, ura şi disperarea, care, cu trecerea anilor, se topesc într-o lehamite faţă de neam şi ţară, că nici nu le mai vine să-şi spună români. Alţii, cu oarcare nostalgie faţă de locurile de unde au plecat, mai revin, dar fug iute înapoi. În timp ce cei fugăriţi de aici de sărăcie, pentru a-şi îndulci traiul propriu, fie au lăsat în ţară parte de familie, copii, părinţi, soţ, soţie, fie, ajunşi acolo, s-au despărţit, formînd o comunitate schismatică, fără orizont, trăind de azi pe mîine, lume care nu poate avea sentimente patriotice sau să se mai gîndească la identitatea naţională. Ce-i aia? Goana după ziua de mîine îi face să uite ziua de ieri, trîindu-şi cu intensitate clipa, prezentul. Importantă pentru ei este ziua de azi. Ce-au lăsat în urmă, în urmă să rămînă! 
                 
Iată-ne, deci, în lumile din care ar trebui să extragem o definiţie a naţionalismului românesc, a patriotismului. O putem, desigur, face, dar ceea ce va ieşi nu va putea defini cu exactitate dacă la această oră în România de acasă şi în România de afară acest sentiment nobil, acum şi inutil, îşi mai are rostul. Putem şi greşi, însă societatea bolnavă în care trăim ne îndreptăţeşte să credem că aceste două noţiuni – naţionalism şi patriotism –, cînd sunt folosite acum, nu fac nimic altceva decît să pună în evidenţă o ipocrizie greu de eradicat. Şi asta pentru că aceasta s-a aşezat ca o coajă groasă peste o rană sub care sîngele nu mai poate fi sănătos.
                   

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Sute de participanți la ediția a doua a Festivalului-Concurs Judeţean "Iată, vin colindători...!" - FOTO

astăzi, 13:26
25

Un murmur festiv de entuziasm...Iarna, parcă îşi sporeşte frumuseţea...Neliniştea şi zarva copiilor creşte!Pregătirile s-au terminat, pe hornuri se ridica fumuri ademenitoa...

Beat la volan, s-a izbit într-o mașină care circula regulamentar!

astăzi, 12:28
184

În cursul zilei de duminică, un bărbat de 59 de ani, din localitatea Hlipiceni, se deplasa cu autoturismul pe drumul judeţean DJ 282. La un moment dat, conducătorul auto a pierdut controlul asup...

Lecție deschisă pentru elevi și profesori, la Muzeul Județean Botoșani!

astăzi, 12:12
61

Muzeul Județean Botoșani invită botoșănenii să viziteze expoziția întitulată "Botoșani, Războiul de Întregire a României și Marea Unire din 1918", or...