Gellu DORIAN: Gustul amar al facerii de bine

Gellu DORIAN: Gustul amar al facerii de bine

Gellu DORIAN

Nu e suficient să faci un bine. Ci trebuie să te pricepi să-l faci. Dacă Diderot, prin acest gînd al său, se referea la bine în general, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu o amărăciune foarte mare în suflet, acum cînd scriu aceste rînduri, la aproape o lună de la încheierea celei de a XXVIII-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, spun că binele pe care am dorit să-l fac celor mai buni poeţi români, imediat după 1990, cu o pricepere ce mi se părea atunci o încercare hazardantă şi fără finalitate, atîrnă acum, la aproape trei decenii de la iniţierea acestui premiu, de o întrebare, pe care nu am dorit să mi-o pun vreodată: oare a meritat? Şi evident că nu-mi pun acum această întrebare, care ar provoca răspunsuri agresive din partea celor care au căutat tot timpul, în acest context, al unui premiu literar în fond, numai hibele, iar cînd acestea nu au fost, le-au inventat din orice. 
         
Voi încerca, în cele ce urmează, o lămurire de sine, dacă pot spune aşa, a binelui pe care am dorit să-l fac poeţilor români, întru memoria lui Eminescu sau, pur şi simplu pentru a-i readuce în atenţia lumii de la noi pe cei mai buni, într-un început al unei democraţii, ce părea atunci, în 1990, a deschide noi perspective. Poeziei, aşa simţeam atunci, nu i se oferise, prin enunţata libertate de expresie, mari şanse la existenţă, de afirmare, de impunere pe lîngă celelalte manifestări artistice exhibate agresiv pe la toate colţurile libertăţii recent cîştigate. Cu atît mai puţin poetului, desigur. Pînă atunci, cei mai mulţi poeţi români de valoare s-au strecurat printr-un comunism devastator, obligaţi să-şi modifice discursul poetic, chiar stările, pentru a găsi culoarele cele mai bune pentru a învinge vremurile vitrege şi pentru a trece oarecum curaţi în timp. Şi erau nume importante ale poeziei româneşti, care, în acea libertate a începuturilor anilor nouăzeci, nu-şi găseau căile de manifestare firească, de impunere a lor în memoria vie de atunci, chiar dacă unele cărţi din sertarale acestora  ieşeau pe piaţă sau poeţi mari reveneau în ţară din exilul în care au fost obligaţi să plece. Nu se făceau auziţi, nu li se găsea rostul. La ce bun poeţii în vremuri de restrişte? se auzea întrebarea holderliniană; că acele vremuri nu păreau ci chiar erau de restrişte, iar poeţii României treceau prin acele vremuri cu mirarea pe chip, în euforia unei libertăţi, nu iluzorii, ci evidente, dar greu de cucerit. Şi aşa, trecut din grijile mele de familie şi de serviciu, cu sacrificii cărora le simt acum efectele schismatice, în cele ale unui ideal onest, posibil, am început să-mi fac iluzii la un mare premiu pentru poeţii români, premiu care să-i reconsacre, să-i aducă în faţa cititorilor de poezie măcar, dacă nu şi în faţa lumii întregi. 
             
Şi cum acest premiu nu exista în literatura română, un premiu naţional de poezie, m-am gîndit că acesta ar fi posibil să ia fiinţă în chiar oraşul care l-a dat lumii pe Eminescu, oraş care, în timpul vieţii poetului, nu i-a oferit prea multe acestuia, deşi ar fi meritat de pe atunci totul. Părea imposibil, pentru unii dintre prietenii cărora le-am dezvăluit planul meu. Era în toamna anului 1990, cînd mai toţi din jur începeau să guste din fructele libertăţii: unii, activişti de profesie, profitori, foşti mereu prezenţi în sînul partidului, atunci recent defunct, s-au repezit la patrimoniul gras lăsat de acesta şi s-au privatizat, şi-au văzut de ale lor, au intrat în structurile nou înfiinţate; alţii şi-au început afaceri pe cont propriu, printre urechile lor zbîrnîiau idei de înavuţire rapidă; în timp ce unii, mai neîncrezători, şi-au pus coada între picioare şi au umplut lumea, iar alţii, abili, s-au orientat spre politica devastatoare, în care, unii, pe atunci elevi în oraşul lui Eminescu, au ajuns senatori, stînd la umbra imunităţii. 
         
Prima ediţie a Zilelor Eminescu, după un drum la Bucureşti, pe vremea cînd încă se trăgea pe străzile Capitalei, s-a derulat după tipicul festivismului de altădată. Nu asta era calea de urmat, ci trebuia alta, pe potriva noilor căi deschise de răsturnarea fostului regim. Laurenţiu Ulici, dintre toţi scriitorii invitaţi atunci, în acel ianuarie 1990, a fost singurul care a venit la Botoşani. Şi părerea lui a fost că trebuia făcut altceva. Şi tema dată mie pentru acasă a fost schimbarea paradigmei acestor evenimente dedicate lui Eminescu la Botoşani. Şi aşa, în timp ce unii se bucurau de izbînzile libertăţilor cîştigate, eu am decis să înfiinţez acest premiu. Şi aşa din ianuarie 1991, cînd 15 ianuarie a trecut tot searbăd şi fără nimic remarcabil, am început asaltul asupra Primăriei Botoşani. Ideea l-a prins pe primarul de atunci, aşa cum a trecut şi de exigenţele lui Laurenţiu Ulici, pe atunci doar redactor-şef al revistei „Luceafărul” şi în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Cum de la Botoşani ni s-au deschis porţile spre înfiinţarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminecu”, cu finanţare din sponsorizări şi donaţii, aşa cum a fost la prima ediţie (ştie doar Corneliu Vicenţiu Daniliuc, primarul de atunci, cum a fost!), Laurenţiu Ulici a acceptat să formeze juriul, cu o reprezentativitate naţională, în componenţă cu cei mai importanţi critici literari ai vremii din patru mari centre culturale ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara. 
         
Calea a fost deschisă. Prima ediţie l-a avut preşedinte de onoare pe Petru Creţia, pe atunci la Ipoteşti, în pregătirea unui mare proiect, de înfiinţare a unei instituţii naţionale – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, Memorialul Ipoteşti de mai tîrziu. Din motive neexplicate vreodată de Petru Creţia, premiul nu s-a mai acordat în iunie, aşa cum a fost programat să se petreacă, ci s-a amînat pentru ianuarie 1992, cu menţiunea că premiul se va decerna pentru anul precedent unui poet român contemporan în viaţă pentru întreaga operă poetică, într-o gală specială, în prezenţa laureatului, căruia i se va dedica întreg evenimentul. Şi aceasta a devenit şi regula de bază a unui regulament ce s-a conturat în timp în structura lui de acum. La primele nouă ediţii, Laurenţiu Ulici, care a devenit preşedinte al juriului pe zece ani, a fost prezent. Tragica lui dispariţie din noiembrie 2000 a lăsat un gol, pe cînd eram pe punctul de a declara Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” instituţie naţională, cu acte în regulă. Ideea a rămas în picioare şi, de fiecare dată, cînd noul preşedinte al juriului, Nicolae Manolescu, a fost prezent la Botoşani, s-a pus problema legiferării acestei instituţii, evidente şi atît de respectate la nivel naţional. Chiar şi fără „actele în regulă”, adică juridice, aşa cum cere o instituţie, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” a funcţionat, în organizarea Fundaţiei Culturale „Hyperion-c.b.” Botoşani, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul Local Botoşani, ca o instituţie, care s-a făcut prezentă la cel mai înalt grad pe plan naţional şi a marcat viaţa culturală a ţării cu prestigiul ei, greu încercat din 2015, cînd acelaşi grup de contestatari a ieşit la atac şi a încercat să murdărească şi să diminueze prestigiul cîştigat în timp, dar n-au făcut decît să se murdărească pe ei înşişi, dar, din păcate, şi pe unii din membrii juriului, doi chiar de la început în componenţa acestuia.
           
De binele de care vorbeam la început s-au bucurat douăzeci şi opt de poeţi români, care, pe lîngă legitimarea de marcă acordată de prestigiul personalităţilor din care a fost format juriul de-a lungul ediţiilor de pînă acum, de insemnele memorabile şi suma de bani acordată, precum şi de editarea unei antologii consistente din opera lor poetică, şi, nu în ultimul rînd, de o gală care le-a fost dedicată integral, ca semn de onoare şi respect, au devenit şi cetăţeni de onoare ai oraşului care l-a dat lumii pe Eminescu. Nici un premiu din România, poate şi din altă parte, nu este atît de complex în fondul lui, devenind, cum era şi firesc, atît de rîvnit, de respectat şi, din păcate, contestat de unii, nu în esenţa lui şi în ce priveşte valoarea laureaţilor, ci din vini aruncate către organizatori, fără justificări, şi, în ultima vreme, mai ales împotriva preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, care nu este preşedintele juriului în această calitate, ci în cea de cel mai important critic literar român contemporan. Domnia Sa a devenit preşedinte al acestui juriu în decembrie 2000, pe cînd nu era preşedinte al U.S.R., alternînd la unele ediţii această calitate, de preşedinte al juriului, cu Mircea Martin. 
           
Este adevărat că lista poeţilor care nu au primit acest premiu, fie că nu s-a putut din motive ce nu au ţinut de organizatori sau de juriu, fie din motive regretabile ce ţin de timp, este una destul de grea şi nu e în avantajul palmaresului acestui premiu. Dar cîte alte premii, de mare prestigiu, din lume, nu au astfel de liste de mari neonoraţi. Acest premiu de la Botoşani a fost înfiinţat să fie acordat unui poet român o dată pe an. Şi este firesc ca unii să nu ajungă în posesia lui. Acest premiu nu poate mulţumi pe toţi poeţii români de mare valoare deodată, ci pe rînd, aşa cum am spus,  şi doar cîte unul pe an. Ideea emisă de un jurnalist, aflat în capul listei de perpetui contestatari, de a acorda premiu mai multor poeţi odată, doi, în propunerea acestuia (de ce nu trei, patru, opt, dacă tot se gîndeşte în spiritul festivalului de tristă amintire, Cîntarea României?), nu face decît să arate dorinţa acestui grup de contestatari de a arunca acest premiu în derizoriu, de a compromite o instituţie care şi-a cîştigat notorietatea în timp, în parteneriate solide, de încredere, care nu au cedat la prima adiere de vînt. Sper să nu o facă şi de aici înainte.
           
Şi, totuşi, mă întreb, ei, aceşti mereu contestatari, vor şti să facă vreodată un bine, nu oricui, ci unor poeţi români, importanţi? Şi dacă vor şti, oare se vor pricepe? Cele aproape trei decenii de bucurii acordate unor mari poeţi români pot dovedi, prin evidenţele clare, nu prin iluzii şi planuri din cuţite şi pahare, binele pe care am dorit să-l fac poeţilor români? Iar cei care mi-au fost totdeauna aproape şi au simţit acest bine, mi-au spus că m-am şi priceput. Restul e vînare de vînt!
           

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Cum votează românii pe regiuni și în funcție de rural/urban

astăzi, 09:03
60

Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) a dat publicității un Infografic având la bază date din ultimul sondaj de tip Omnibus (ianuarie-februarie). PSD domină autoritar în ...

Triodul, cale spre Înviere - VIDEO

astăzi, 08:53
29

Incepand cu Duminica "Vamesului si a Fariseului" (17 februarie 2019) vom intra in perioada Triodului, o etapa premergatoare Sfintelor Pasti. Denumirea de "triod" vine de la cartea ...

C. T. Popescu: Simona Halep a pierdut după un truc al lui Mertens. În mod evident a fost o prefăcătorie

Sâmbătă, 16 Februarie 2019
531

Simona Halep, locul 3 WTA şi cap de serie numărul 1, a fost învinsă, cu scorul de 3-6, 6-4, 6-3, de belgianca Elise Mertens, locul 21 WTA, în finala turneului de categorie Premier de la...