Eleganţă de chihlimbar

Eleganţă de chihlimbar

   agentiadepresamondena.ro

Toamnă de chihlimbar. În drum spre serviciu, fac un ocol pe Pietonalul Unirii, până la un magazin de produse naturiste. Conform tradiţiei, odată cu începerea anului şcolar, îşi face simţită prezenţa mai o laringită, mai o viroză, în limita stocului disponibil.
Pe drum, sunt ca un cuvânt într-un şuvoi de gânduri.

Trec pe lângă mine ceilalţi. În grabă, cu ochii în ecranele telefoanelor mobile, cu căştile în urechi, privind în sine sau în gol. În goană, chipuri aproape fără expresie, cu paşii programaţi către o anumită fixă şi unică destinaţie, cu mâinile în buzunare. În fugă, prizonieri într-o (i)realitate interioară, închişi în imposibilitatea de a prinde măcar cu privirea, o castană în cădere, care se desface bosumflată pe asfalt, fără să se bucure cineva de miezul jucăuş dezghiocat de coajă verde. În ritm alert, impunând Timpului ritmul lor.

În faţa mea, de mână, alte două cuvinte. 
Două doamne vârstnice, de o eleganţă cuminte, clasică, una cu o poşetă lăcuită, cu mâner scurt, ambele cu eşarfe tresărind în adierea vântului, de modă veche, care prinde privirea şi o întoarce în timp. Cu paşi răbdători, cu o nepăsare firească şi înţelegătoare în faţa grabei celorlalţi, trec prin vântul de octombrie, care le risipeşte conversaţia:
- Scout are 6 ani, fratele ei, Jem, are 10 ani, şi locuiesc împreună cu tatăl lor, Atticus Finch, renumit avocat, şi Calpurnia, o negresă, bucătăreasa lor, că mama a murit, pe strada principală a unui cartier de vile, în Maycomb, un orăşel american vechi, un târg îmbătrânit şi obosit. Ei se împrietenesc cu Dill, nepotul de 7 ani al domnişoarei Rachel, o vecină. Începutul îmi aduce aminte de „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain. 

Nimic strident, nimic trufaş. O eleganţă sobră, eleganţă spirituală, care o pune în lumină pe cea fizică. Demnitate în statură şi voce, coafură simplă, înnobilată de fire albe, la doamna mai scundă, mai vârstnică. Cochetării cuminţi trădate de părul vopsit al doamnei mai înalte, de pata de culoare a eşarfelor, de unghiile lăcuite, de poşeta şi pantofii de lac, vintage. Cochetării uitate, trădate de prietenia lor, de timbrul molcom al celei care povesteşte, de firescul celei care ştie să asculte.

Doamna înaltă se opreşte o clipă şi desprinde o frunză oprită pe umărul celeilalte. Credeam că o scutură, dar a păstrat-o în mână.
O frunză?
O frunză... 

Pe urmă, aceiaşi paşi răbdători, aceeaşi nepăsare firească şi înţelegătoare în faţa ritmului alert al celorlalţi, aceeaşi voce molcomă:
- Încercând să descifreze misterul persoanei care locuieşte în casa familiei Radley, vecinii lor, căreia i se atribuiau toate măruntele nelegiuiri săvârşite pe ascuns la Maycomb, cei trei copii inventează jocuri şi încearcă să se apropie de curtea de care locuitorii oraşului, în special negrii, se fereau. Să-ţi povestesc câteva năzdrăvănii... 
- Nici la vârsta mea de acum nu înţeleg de ce se supără adulţii. Ani întregi îi înveţi pe copii să vorbească, te bucuri de fiecare cuvânt rostit şi, pe urmă, când cresc, mereu le faci observaţie să tacă! Le sugerezi că nu au nimic interesant de spus. Că nu gândesc. Copiii dintotdeauna, la fel ca cei trei din cartea ta, devin inventivi atunci când sunt provocaţi de reguli absurde. 
- Semeni cu vecina familiei Finch, văduva Maudie Atkinson, ştii? Da’ bine mai semeni... Când copiii familiei Finch îi pun întrebări, mereu...

La capătul aleii, drumurile ni s-au despărţit. Glasul povestitoarei s-a auzit o vreme, ca un ecou, între aleile dintre blocuri.

A doua zi, aceeaşi toamnă de chihlimbar, aurie, caldă, parcă prin piatra ei translucidă privea Dumnezeu lumea, ţinând-o în lumina soarelui. Castane pocnind pe asfalt, parfumuri, voci, agitaţie, frunze prinzând funigei prin văzduh. Trecând pe lângă fostul chioşc de ziare, pe Pietonal, am auzit timbrul cald. Inconfundabil:
- Nu, nu mergem acasă. Mergem la Biblioteca Judeţeană. Trebuia să înapoiez o carte ieri, dar ne-am oprit în părculeţ. Cântau nişte copii. Da, iau altă carte, desigur. Vine sfârşitul de săptămână şi... ce să facem... 

Doamna mai înaltă mângâie căţelul interlocutoarei, iar cealaltă o aşteaptă alături. Abia acum observ că are vederea slabă sau absentă. Întinde mâna tremurândă, o caută pe a tovarăşei de drum, care îi vine în întâmpinare şi, după ce se regăsesc prinse într-o cochilie de perfectă încredere, pornesc mai departe. Cu aceiaşi paşi  răbdători, cu aceeaşi nepăsare firească şi înţelegătoare în faţa goanei zgomotoase a celorlalţi, cu aceeaşi voce liniştitoare:
- Astăzi era ceva nou la rubrica „Timpul meu liber”...
- Da, ştiu, am auzit ieri, înainte de a intra la teatru, când vorbeai cu doamna de la bilete.
- Dacă este, împrumut astăzi cartea de la Bibliotecă.
- O începi în seara asta, nu? Până o citeşti...
- Diseară fac prăjitura ta preferată. Te sun, te aştept la ceai, ca de obicei...
- Cartea... O începi sâmbătă, nu? Diseară...
- Vorbim despre piesa de ieri...

Şi glasurile se pierd în urma mea.

Aproape în fiecare zi, în drumul spre serviciu sau la întoarcerea acasă, fac un ocol, cu speranţa că le voi întâlni. Nu le cunosc, dar sunt atât de aproape de sufletul meu. Mi le imaginez acasă, într-o atmosferă atemporală, la fel de cochetă, citind, gătind sau bucurându-se de lucrurile simple şi frumoase ale Sărbătorilor, ale trecerii anotimpurilor, ale vieţii lor de zi cu zi. Uneori le întâlnesc, alteori, nu. O dată, mi-au zâmbit. Nu ştiu dacă m-au confundat cu cineva, sau au făcut-o din politeţe, ca răspuns la zâmbetul pe care nu mi l-am putut ţine în frâu.

Au trecut două zile de când nu le-am văzut. Sfârşit de săptămână. 

Şi îmi dau seama cât de mult îmi lipsesc, am nostalgia vremurilor când conversaţiile despre cărţile citite, despre piesele de teatru vizionate sau despre evenimente care ne marchează cu adevărat viaţa erau fireşti. Departe de bârfă, de intimităţi, de de banalităţi plictisitoare şi răutăcioase. Despre care, sincer, întotdeauna am crezut că sunt apanajul oamenilor care nu au ce face, se plictisesc între cei patru pereţi ai vieţii lor şi sparg ferestrele altora, ca să îşi umple timpul şi viaţa cu cioburi. 

De două zile mi-e dor de eleganţa demnă a celor două doamne de modă veche, discretă şi odihnitoare. De paşii înceţi, răbdători, de nepăsarea firească şi înţelegătoare a celor care au avut înţelepciunea să înveţe că Timpul merge în ritmul pe care i-l impui.

Mi-e dor de timbrul vibrând aproape şoptit, discret şi de un rafinament aparte, al doamnei care povesteşte şi de timbrul cald, curios şi sever al doamnei care ascultă. 

Mi le imaginez într-o fotografie sepia. Dar mi-e ruşine să le fotografiez. De fapt, mi-e teamă că nu voi reuşi să le surprind farmecul aproape straniu. Dacă aş putea, aş prinde într-o piatră de chihlimbar imaginea lor cuminte: două Doamne mergând încet, de mână, pe sub castanii de octombrie, în lumina cu tentă de miere a soarelui de amiază, două Doamne de o eleganţă spirituală şi fizică de modă veche, care impune respect şi care pare să impună o modă nouă, cea a firescului pe care cei mai mulţi l-au uitat. Şi care nu se demodează niciodată.

(M i h a e l a  A r h i p)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Prins la furat, un hoț a sărit pe geam de la etajul 1, dar l-au imobilizat vecinii! FOTO

astăzi, 14:23
4

Vineri a fost agitație mare într-un cartier din municipiul Botoșani. Un bărbat prins la furat a sărit pe geam pentru a scăpa de furia proprietarului, dar socoteala lui nu s-a potrivit,...

Descinderi la hoții de animale: Unul dintre ei se află în pușcărie pentru comiterea unei tâlhării!

astăzi, 12:28
212

Pe data de 13 decembrie, având în vedere cercetările ce se efectuează în două dosare penale privind furtul unei cabaline şi a 5 cinci bovine, poliţiştii din cadrul IPJ Botoşan...

Hoț prins asupra faptului: A furat produse sportive dintr-un magazin din municipiul Botoșani

astăzi, 12:10
223

În cursul zilei de joi, administratorul unei unităţi economice din municipiul Botoşani a sesizat organele de poliţie cu privire la faptul că a surprins un tânăr care a sustras bunuri...