Cine m-a făcut om mare?!

"Omul nostru politic, ministru, deputat, senator sau secretar general, așteaptă mobilizat sufletește sub armele celor mai potrivite simulări. Dacă ești un bun actor și ai și puțin noroc, poți ajunge milionar într-o noapte printr-o baghetă magică, fără să știe nimeni, aproape nici tu însuți. La toate, dacă aduci și puțină inteligență și cerbicie, cariera ți-e asigurată, poți ajunge și om mare, poți avea pretenția și îndrăzneala de a cere să fii recunoscut erou național sau martir al neamului".

Cine m-a făcut om mare?!

   Foto: Times New Roman

"Vrem spitale, nu catedrale!" De ce nu am avea spitale, dar și catedrale? Pentru că cei care trebuie să construiască spitale se tratează în străinătate, dar nu se sfiesc să intre și în catedrale la sporirea vremii, atunci când bat clopote de (pre)ungere și împrospătare de mandate? "Mâna care ajută este mai sfântă decât gura care se roagă!" De ce nu ne-ar fi amândouă sfinte și de ajutor? Avem nevoie de mâna care ajută, dar la fel de aproape ne este rugăciunea aproapelui. De ce suntem recunoscători prin excludere? De ce acceptăm ceva doar anihilând, nimicind altceva?  

Odată intrat într-un partid ești învățat să ataci, să devii agresiv, să îl denigrezi pe aproapele tău doar pentru că el e în alt partid, spune un intelectual care s-a lecuit de aventuri prin jungla politicii și a revenit pe ogorul culturii. Fidelitatea pentru o doctrină se traduce prin neacceptarea alteia.

Suntem învrăjbiți clipă de clipă, asmuțiți unii împotriva altora, hârâim unii la alții prin gardul sticlos al televiziunilor – unii anteniști, alții realitatevizioniști, beuniști sau alte nații colorate – ca și cum acolo se împarte dreptatea supremă. Politicianul român a inventat un nou limbaj, cu dicționar explicativ propriu. Cinste, hoție, demnitate, neam, popor, cu toate ingredientele de serviciu, sunt plasate în context după cum dictează interesul de partid.

Cei care strigă azi că mai-marii și mai-micii partidului la putere și-au angajat rudele prin toate cotloanele au făcut la fel – dar exact la fel! – atunci când goneau pe cai mari prin tarlaua politicii. Dacă astăzi sunt deranjați de rețelele de pile și cunoscuți care își fac loc prin instituțiile statului, plus regii, companii de stat, scări de bloc și comitete de contabilizat pisici, au făcut la fel – dar exact la fel! – atunci când au reușit să bage în traistă mai multe voturi de la biet român, săracul…  Și, ce e și mai grav, la fel vor proceda și dacă mâine s-ar aburca din nou pe stogul de fân al sfintei majorități parlamentare!

A face la nesfârșit politica negării, a atacului la orice, a instigării naționale împotriva oricui nu e cu noi, înseamnă a distruge orice urmă de umanitate, de speranță la normalitate. Înseamnă a crea un nou model uman, al devoratorului-de-aproapele. Societatea capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.

Depinde dacă ne lăsăm mai departe (de)formați, dacă vom îndrăzni să ieșim din cercul vicios și să dăm mâna cu aproapele nostru. Aproapele nostru care nu e nici pesedist, nici penelist, nici userist, nici măcar maghiarudemerist.

"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.

Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. E vremea să stăm strâmb și să judecăm drept. Să acceptăm că fiecare dintre noi suntem parte a sistemului. La ghișeu, la primărie, la școală, în piață, la poliție sau la spital, oriunde și în orice clipă a vieții noastre găsim un om al sistemului. El și nimeni altcineva ne va condiționa o solicitare legitimă de acordarea unei mici atenții. El și nimeni altcineva ne va pune piedici dacă din încăpățânare refuzi să dai sfântașiobișnuita mită. Suntem sau nu suntem modificați până în ADNul ființei noastre? Suntem sau nu suntem scurși de orice urmă de empatie față de semenul nostru?

Evoluţia – ieșirea din cerc - este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când demnitatea are întâietate în faţa supravieţuirii.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scrupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului. Și cu sprijinul politicii…

Este, cum spuneam, un cerc vicios. Pentru că, dacă astăzi un partid dărâmă printr-o circulară ceea ce s-a decis printr-un ordin de ministru de la alt partid, vinovați de reușita circularei nu vor fi vremelnicii cu funcții-sus-puse, ci sumedeniile de directori cu delegație care nu s-au învrednicit să participe la concurs pentru a rămâne pe posturi, în schimb se vor proțăpi scandalos în scaune în baza unei hârtii care nu doar că îi compromite profesional, dar le și subminează demnitatea umană. Desigur, va prima funcția. Pentru că, în zilele noastre, o funcție de partid face mai mult decât dacă ți-ai asigura un loc în Rai.

Cum nu vom auzi în zilele ce urmează de vreo demisie de onoare, vom ști că circulara se lăfăie în sofalele cabinetelor directorale, ca o regină neîncoronată a educației politice.

Este un exemplu simplu, cel mai simplu și la îndemână, pentru a înțelege că niciun partid nu poate stăpâni în voie fără susținerea trepădușilor doritori de funcții.   

Când ieșim din cerc? Atunci când vom avea curaj să renunțăm la funcția obținută pe bază de carnet de partid. Atunci când lipitul afișelor nu ne va asigura un post călduț printr-o regie de stat, unde oricum nu e nevoie să știm nimic, pentru că vom munci mai departe la sediul partidului. Atunci când vom avea puterea să ne autoevaluăm corect și nu în raport cu cel necinstit, ci privind către modelele reale din societatea civilă.

Uimitor este că poporul român trăiește de mai bine de un secol și jumătate într-o așteptare care băltește de speranță, dar refuză să privească realitatea în față.

Iată câteva cuvinte care descriu întocmai cele de mai sus: "Ridicat prin echilibristica unei demagogii ieftine, dar care întotdeauna a reușit, în haosul și nesiguranța de a fi la putere, îndrăzneala politicianului arivist nu are margini. Zi și noapte mintea lui nu e frământată decât de combinațiile "loviturilor" și "aranjamentelor" cu care să-și poată face o situație. Dacă nu le-a încercat încă, le pune la cale. Omul nostru politic, ministru, deputat, senator sau secretar general, așteaptă mobilizat sufletește sub armele celor mai potrivite simulări. Dacă ești un bun actor și ai și puțin noroc, poți ajunge milionar într-o noapte printr-o baghetă magică, fără să știe nimeni, aproape nici tu însuți. La toate, dacă aduci și puțină inteligență și cerbicie, cariera ți-e asigurată, poți ajunge și om mare, poți avea pretenția și îndrăzneala de a cere să fii recunoscut erou național sau martir al neamului".

Este un fragment dintr-un articol publicat în publicația Credința, în luna mai a anului 1934! Autorul este unul dintre cei mai mari jurnaliști ai vremii interbelice, Sandu Tudor.

Recunoașteți personajul descris în urmă cu 80 de ani, îl regăsim bine proțăpit în realitatea zilelor noastre. La fel de bine camuflat, bine poziționat, ajungând la un moment dat mirat de el înșuși, de importanța pe care a căpătat-o. Și se întreabă într-o dimineață, ingenuu și roșind ca o domnișoară la modă: Cine m-a făcut om mare?!

Pentru că peste câteva zile vom respira din nou aer eminescian în Naționala Zi a Culturii Române, vă invităm să vă delectați cu scrierile unui alt mare jurnalist, poate cel mai mare din toate timpurile. Mihai Eminescu, în urmă cu 140 de ani:

"Toate  numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii "patrioţilor" trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde "patrioţii" au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui "patriot". (ziarul Timpul din 20-21 aprilie 1881).

"Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite". (ziarul Timpul din 14 noiembrie 1880).

"Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna". (ziarul Timpul din 9 decembrie 1882).

"Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii". (ziarul Timpul din 18 aprilie 1879).

"Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei".  (ziarul Timpul din 30 iulie 1881).

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
520

Magda URSACHE: Un fragment de naţiune?

Duminică, 12 Noiembrie 2017
1144

Oamenii mici din lumea cea mare!

Duminică, 12 Noiembrie 2017
704

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

Duminică, 19 Noiembrie 2017
919

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1977

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
191

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...