O legendă  din folclorul rus spune că, demult, exista un bătrân care domnea peste regatul frigurilor şi al zăpezilor fără sfârşit, un bătrân nemuritor, care avea puteri supranaturale: Moş Gerilă. Oamenii care iubeau frigul erau răsplătiţi de acest bătrân cu vitalitate şi cu forţă de muncă, în vreme ce pe ceilalţi, care se plângeau de condiţiile vremii, nu îi aprecia.
 
Dar, având sufletul cald, el îi ajuta pe toţi călătorii care se rătăceau prin zăpada şi prin viscolul de pe teritoriul lor, îndrumându-i pe cărarea cea bună. Se povesteşte că bătrânul era însoţit de către nepoata sa, Snegurocika, ea fiind atât fata Iernii, cât şi a Primăverii. Şi se mai povesteşte că ea ar fi fost făcută din zăpadă de către doi bătrâni, care nu aveau copii. Dorinţa acestora ca fetiţa de zăpadă  să prindă viaţă a fost atât de puternică, încât Dumnezeu le-a ascultat rugile şi ea a devenit om. Conform credinţelor populare, Moş Gerilă ar fi adoptat-o pe Fetiţa Zăpezii.

Există mai multe variante ale acestei legende. „Fetiţa de zăpadă vine şi pleacă odată cu iarna, dar în cele din urmă se topeşte întotdeauna. Fie că se joacă cu copiii din sat prea aproape de foc, fie nu o ia din loc suficient de repede la venirea primăverii, fie [...] întâlneşte un băiat şi alege dragostea, care o face muritoare.” Cu toate acestea, sânge cald nu curge prin venele ei. În altă variantă, „copila de zăpadă se rătăceşte în pădure”, refuză ajutorul unui lup şi pe cel al unui urs, de care se teme, dar acceptă ajutorul vulpii, care o conduce acasă, cerându-i în schimb o găină grasă. Bătrânii, însă, „sunt săraci şi hotărăsc să păcălească vulpea, dându-i un sac în care se află câinele lor de vânătoare.” În pădure, câinele omoară vulpea. Copila de zăpadă se supără pe bătrâni, despre care crede că nu o iubesc nici măcar cât pe una din găinile lor, şi pleacă. Dar tocmai venise primăvara şi Snegurocika se topeşte: „Când bătrâna se uită afară, tot ce-a mai rămas sunt ghetele roşii ale copilei, mănuşile roşii şi o băltoacă de apă.”
 
 Eowyn Ivey a preluat una din variantele legendei ruseşti şi a prelucrat-o în romanul „Copila de zăpadă”, în care destinele personajelor se conturează treptat, în atmosfera stranie dintr-o regiune din Alaska de la începutul secolului 20.
 
Un cuplu trecut de 40 de ani, marginalizat într-o oarecare măsură de apropiaţi, din cauză că nu pot avea copii, decide să se refugieze „în liniştea sălbăticiei din Alaska”. Mabel şi Jack se înstrăinează tot mai mult unul de altul. La un picnic, discuţia lor reflectă starea sufletească a fiecăruia: „- Ar trebui să plecăm, a zis ea./- Acasă?, a întrebat el./- Nu, a zis ea [...] În Nord.” Ştiau că „guvernul federal căuta fermieri care să-şi întemeieze gospodării în zona aflată de-a lungul noii căi ferate.”
 
Acolo, în apropierea râului Wolverine, ameninţarea frigului şi a foametei par să domine un peisaj straniu prin contrastul dintre frumuseţea lui sălbatică şi cruzimea naturii dezlănţuite: „Ceruri sumbre, cotloane întunecate.” Coliba din lemn le oferă un refugiu aparent în faţa frigului sufletesc care pune stăpânire pe amândoi. Mabel are o tentativă de sinucidere, Jack îmbătrâneşte înainte de vreme: „- Crezi că o să reuşim să ieşim din iarnă? l-a întrebat. [..]/- Nu prea avem de ales, nu?”
 
Jack este primul care simte apropierea cuiva care îi urmăreşte drumul când se întoarce din oraş. Totul porneşte de la un bulgăre de zăpadă. Într-o seară, când „prelunga cădere prin beznă a fiecărui fulg de nea era lentă”, Mabel îl surprinde pe Jack, aruncând în el cu un bulgăre de zăpadă. Jack răspunde loviturii. Adam şi Eva ai ţinutului îngheţat şi pustiu împart merele albe şi rotunde, provocatoare, ale zăpezii. Şi izgonirea din paradisul ordonat al adulţilor şi al unei relaţii cuminţi şi reci, care îi transformase în doi străini, este urmată de o dorinţă aproape copilărească: „Hai să facem un om de zăpadă.” Omul de zăpadă, cu „două crengi de mesteacăn” în loc de mâini, devine „o fetiţă de zăpadă”, partea de jos a celui mai mare bulgăre fiind netezită până devine fustă. Cu un briceag, Jack modelează „nişte ochi perfecţi, minunaţi, un nas şi nişte buzemici, albe [...], pomeţii şi o bărbie mititică.” Din „iarbă sălbatică şi galbenă” îi fac părul, iar Mabel îmbracă fetiţa de zăpadă cu nişte mănuşi roşii şi cu un fular de aceeaşi culoare şi stoarce sucul unor fructe îngheţate pe buzele de zăpadă, care „s-au colorat într-o nuanţă delicată de roşu.” A doua zi, totul e „doar un morman nedefinit de omăt. Nici urmă de fular. Nici urmă de mănuşi.” Apare însă, la început fugară şi neclară, sălbatică şi stranie, o copilă a zăpezii, „cu părul de un blond alburiu răsfirat în evantai peste haina de lână albastră”, purtând fularul şi mănuşile roşii ale lui Mabel, şi însoţită de o vulpe roşcată.
 
Viaţa celor doi soţi se schimbă radical. Redevin apropiaţi, primesc vizitele din ce în ce mai dese ale fetiţei zăpezii, care întotdeauna vine cu daruri şi care îi salvează când se rătăcesc în pustiul de zăpadă, şi se împrietenesc cu o familie de colonişti ajunşi în acele locuri cu mult timp înainte. Esther şi George, cu cei trei fii ai lor, din care mezinul, Garrett, va juca un rol important în traseul drumului lor, îi conving că trebuie să rămână în Alaska şi îi ajută să treacă peste prima iarnă. O carte în limba rusă care spune povestea Snegurocikăi, întreţine suspansul, susţine şi năruie sucesiv speranţele lui Mabel şi pe cele ale lui Jack.
 
Povestea copilei de zăpadă este povestea devenirii oricărei femei. Fată, voluntară, sălbatică, nesupusă, răzvrătită, îndrăgostită, femeie, mamă, puternică, uimită, frumoasă, dar înstrăinată de ea însăşi, trăind doar pentru şi prin cei dragi. Copila de zăpadă, însă, evadează, sparge tiparul şi redevine ea însăşi.
                                                                
Firul epic în filigran, fragil, în care sunt inserate scrisori ca nişte punţi de gheaţă între două maluri ale lumii şi ale vieţii, un incipit incitant şi o intrigă de poveste, aspecte inedite care creionează atmosfera din Nordul Îndepărtat şi surprinderea unor trăiri care definesc regăsirea identităţii de cuplu, justifică într-o oarecare măsură statutul de bestseller al romanului. Dar legenda nu este prelucrată în profunzime. Cartea nu provoacă. Uneori, prea multe cuvinte gravitează în jurul unui gest care ar fi putut rămâne simplu şi profund, născând întrebări care să solicite imaginaţia. Naraţiunea comodă, fără forţă epică deosebită, doar cuminte şi cu final previzibil, oarecum forţat, pe alocuri împovărată inutil cu descrieri care, în loc să creeze scurte pauze, surprinzând eventualele schimbări de decor, fragmentează povestea şi o încarcă, asemenea unei cetine înzăpezite care riscă să se frângă şi să prăbuşească întreg eşafodajul epic.
 
O poveste frumoasă, însă la fel de captivă într-un stil narativ care nu o defineşte, ca o copilă a zăpezii într-un mediu străin. O poveste frumoasă, pentru zilele de iarnă când viscoleşte şi vrei doar să crezi în magia unor ţinuturi îndepărtate şi a unui timp demult pierdut în fuioare de zăpadă.

Recomand (de acelaşi autor): „Spre marginea luminoasă a lumii”.


Mihaela ARHIP, în Provocarte