Ați observat, desigur, că fiecare imperiu, epocă şi ideologie are un model de educaţie. E şi normal, sistemul îşi creşte viitorii oameni. Cîţi oameni mari îşi bat azi capul cu ceea ce îşi doresc şi simt copiii! Psihologi, psihanalişti, doctori şi sociologi, cu toţii ne vorbesc despre nevoile copilului. Nişte nevoi pe care tot ei le inventează, din condiţia lor de oameni mari. Ei ne vorbesc despre cum vor fi copiii peste douăzeci-trei- zeci de ani.
Nu e mai bine să ne amintim fiecare ce ne doream cînd eram mici şi să vedem în ce măsură nevoile, fricile şi bucuriile copilăriei ne-au determinat calea în viaţă şi abilităţile de adaptare?
Una dintre nevoile copilului pe seama căreia se fac adevărate tratate de parentologie este nevoia de a fi Independent.
Independenţa... Ce bine sună! Dar v-aţi dorit vreodată în copilărie să fiţi independent? V-aţi dorit să nu aveţi nici mamă, nici tată, să fiţi aşa, independent? Nu neg faptul că, în urma îndoctrinării duse la toate nivelurile, există de acum copii care la vîrsta de 4-5 ani manifestă dorinţa de a scăpa de părinţi, dorindu-le moartea, dar asta e o anomalie. Pentru un adult care înghite zilnic ştiri despre abuzurile asupra femeilor din Iran sau Siria, despre revoltele înăbuşite în sînge din Ucraina şi altele, independenţa este o valoare democratică. Dar credeţi că e bine să luăm concepte politice ale oamenilor mari şi să le aplicăm pe copii, cu convingerea că asta îi face fericiţi?
Fiecare vîrstă îşi are experienţele şi nevoile sale. Receptăm atît de felurit realitatea în momente separate ale vieţii, încît am putea spune că trăim mai mulţi oameni în acelaşi trup. Sfîntul Vasile cel Mare spunea în secolul al IV-lea că viaţa e atît de complexă în funcţie de experienţele prin care trecem, încît nu e greşit să spunem că de fapt trăim o succesiune de vieţi, care ne formează ca persoană. Copilăria însăşi este o viaţă aparte, care e plină la rîndul ei de minunate experienţe lăuntrice. Copilul îşi doreşte să zboare, să doboare balauri sau monştri, să salveze lumea. Oare această credinţă a lui nu e suficientă pentru a-l deosebi radical de adultul blazat şi dezamăgit? In zborul său spre lumină copilul are cu totul alte nevoi decît cele pe care le are un adult, preocupat mai mult de salariu şi de poziţia socială decît de suflet.
Nevoile copilului sînt mai întîi de toate nişte nevoi profund ontologice, care confirmă condiţia superioară a omului în raport cu animalele. Copilul este reprezentantul speciei umane în forma sa nealterată. în aspiraţiile sale, în credinţa sa că totul e posibil, copilul păstrează starea omului edenic. De aceea şi Hristos ne atrage atenţia: „Adevărat vă zic, de nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerului." Apostolul Pavel revine şi el la îndemnul de a fi precum copiii, dar face şi o precizare despre cum trebuie înţeles acest îndemn: „fiţi copii la răutate, nu şi la minte" .
Răutatea, răzbunarea şi revolta nu sînt proprii copilăriei. Acest lucru era atît de evident, încît mari oratori precum Apostolul Pavel sau Ioan Gură de Aur se refereau la lipsa de răutate a copiilor ca la un dat natural, la fel de evident ca acela că soarele luminează, iar zăpada e rece. Trebuie să spunem că argumentul nerăutăţii copiilor era folosit într-o epocă în care polemica filosofică s-a aflat pe culmile sale şi nimeni nu a constatat în aceasta o exagerare. Iată de ce invazia de psihologi care prezintă azi răutatea la copii ca pe un fapt ce ţine de normalitate trebuie văzută ca un efort de a perverti însăşi natura umană. Copiii răi, invidioşi şi răzbunători din miile de desene animate sînt făuriri ale minţii adulţilor răi. Imi veţi spune că ei au reuşit să producă prima generaţie de copii răi, revoltaţi, răzbunători, care strigă şi lovesc la fel ca nişte adulţi stăpîniţi de ură. Da, au reuşit. Şi nu e nimic drăgălaş în faptul că un copil de patru ani îşi loveşte mama în timp ce strigă: „Vreau să mori!" Părul lui moale şi bucălat, ochii rotunzi şi înflăcăraţi, guriţa, urechile şi mîinile ca din icoană nu sînt făcute pentru a răspîndi ură, ci pentru a sorbi şi îmbrăţişa dragostea.
Cea mai profundă nevoie a copilului este aceea de a fi într-o comuniune de iubire. Fie că o numim nevoie de protecţie, instinct de apărare sau altcumva, aspiraţia spre comuniune a copilului persistă, avînd formele unei religii în care Părintele este Dumnezeu, iar copilul este Iniţiatul. Copilul se simte iubit în măsura în care Părintele îl iniţiază în tainele sale. Cu cît părintele se descoperă mai complex, cu atît copilul este mai fericit. Ne descoperim copilului prin tot ce sîntem: prin iubire, cunoaştere şi îndemînare. Acesta este temeiul educaţiei. Copilul se simte fericit nu atunci cînd este lăsat să facă ce vrea, pentru că el nu vrea ceva străin de ceea ce vor părinţii săi, ci atunci cînd este îndrumat, iniţiat în iubire. Copilul percepe lipsa de îndrumare ca pe un dezinteres, ca pe un abandon, de unde şi frica lui de însingurare manifestată prin gesturile extreme proprii adulţilor: furie, refuz, izolare. Cu alte cuvinte, nevoia de bază a copilului este aceea de a fi precum părintele său. Faptul că mulţi părinţi de azi se eschivează de la această responsabilitate prin diverse manevre de limbaj doar complică lucrurile. Nu, copilul tău nu va fi nici mai independent, nici mai creativ, nici mai curajos decît este. Va fi exact ca tine. Doar că departe de tine, la celălalt capăt al lumii. Acolo unde l-ai lăsat atunci cînd el dorea un singur lucru: să fie ca tine.
Ieromonah Savatie Bastovoi, Antiparenting, Editura Cathisma