Pe 15 septembrie 1969, la Liceul de Muzică din Botoşani, începeam un sinuos proces de formare de sine, care nu s-a încheiat nici astăzi. M-am aşezat în banca a doua de la geam (conform poziţiei din catalog, deşi tata era şeful ziarului local şi, pe cale de consecinţă, un fel de nomenclaturist, dar încă nu începuse moda abuzurilor de partid), am luat floarea de pe bancă şi abecedarul nou care mă aştepta, tot acolo, şi am privit curios la doamna Severincu (am aflat că aşa o chema) cea care urma să-mi devină ceva ca o a doua mamă pe o cale nouă, care abia se întrezărea. Cu ea am început aventura cunoaşterii organizate şi a scrierii noi, mai moderne. Pentru că generaţia mea trecea de la toc şi caligrafie la stilou şi la un desen mai simplist al literelor. A fost un început de bun augur pentru că, în general, am avut şansa, de-a lungul vieţii, să fiu însoţit în această aventură de dascăli buni, dedicaţi profesiei lor, care mi-au marcat parcursul academic şi moral al studiilor.
Pe 15 septembrie 1986, la Şcoala Generală a comunei Corni, din judeţul Botoşani, în mirosul ameţitor şi viu de flori de grădină proaspăt smulse, începeam, la rândul meu, o carieră de dascăl, neterminată nici azi. Îmi amintesc şi acum imensul buchet de flori de grădină, în care dominau intruvabilele astăzi vâzdoage, cu mirosul lor delicat-înţepător, pe care copiii aceia cuminţi, necăjiţi, dar curat îmbrăcaţi, mi l-au oferit la clasă. Am predat, de-a lungul câtorva decenii, unor audienţe interesate sau plictisite, inteligente sau tâmpe, de la ciclul gimnazial, la liceu, facultate, ciclu masteral sau doctoral, în ţară sau străinătate, şi pot spune că nimic nu este mai greu decât să faci inteligibilă istoria universală unei clase a cincea de la Sarafineşti, comuna Corni, sau să expui conceptele filosofiei unei audienţe de iliteraţi de la un liceu industrial. Nimic nu e mai frustant decât să trebuiască să treci, din milă, un copil oligofren, din clasa a opta, care în loc de extemporal îţi oferă, candid şi tâmp, o foaie de dictando acoperită conştiincios, pe fiecare rând, cu electrocardiograme. În fine, nimic nu e mai revoltător decât să auzi că puşlamaua de securist care îţi fusese repartizată în clasa undei erai diriginte (deh, fiind cel mai tânăr în şcoală ţi se pasau toate corvezile, ca în armată!) şi pe care te pregăteai să-l laşi repetent, tocmai s-a transferat la timp, a nu ştiu câta oară, la un alt liceu şi acuma îţi rânjeşte sfidător pe stradă. Şi toate astea pentru un salar de 2190 de lei, cînd un maistru de la Electrocontact avea aproape dublu. Dar, deh, după cum ne învăţau documentele comuniste, de partid unic, ierarhia importanţei sociale a muncii era implacabilă: „clasa muncitoare - clasa cea mai înaintată a societăţii, brava noastră ţărănime şi intelectualitatea“. Profesorii erau codaşi, aşa era pe vremea aceea. Dar astăzi ? Ce s-a ales din prestigiul, demnitatea şi recunoaşterea socială a profesorului? „Se sparie gândul!“.... Citeste complet pe Ziarul de Iasi...
Florin Cîntic (istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor)
