Viorel Ilișoi: "Scriu literatură ca un reporter și scriu reportaj ca un scriitor"

Viorel Ilișoi: "Scriu literatură ca un reporter și scriu reportaj ca un scriitor"

La lansarea cărții de reportaje, l-am ascultat pe Viorel Ilișoi citindu-și propriul poem, "O amintire cu Nichita Stănescu". Când sunt vorbit-citite, cuvintele par să se răzbune că nu sunt doar acolo, scrise și alintate într-un fără de cusur șir al creației. Cât citește poemul, Ilișoi se poticnește adolescentin în stare, se mai lasă și îmbiat de vreo rafală de râs pornită din public. Poemul pare un reportaj în versuri. Îl știam bine, îl pândisem și eu cu privirea în lunga-i călătorie pe rețelele de socializare, bloguri, pagini ad-hoc și alte literaturalnice și entuziaste distribuiri. În vocea lui Ilișoi, poemul care începe într-un duios "Îți amintești, Dorel Andrieș…" se rescrie, se recompune pentru un acum la care fiecare vrea să fie martor. "‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu,/ doar gura e de voi și nu faceți nimic,/ nimic nu faceți pentru marele poet!", și Viorel Ilișoi ne descrie apoi metamorfoza lui Dănuș, care, ridicându-se de la masa de tablă, și-a rupt cămașa pentru Nichita. "Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct/ la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica".

Imaginea nasturelui din pahar incită, stârnește curiozitatea. Ascultam odată un regizor spunând că, în teatru, orice obiect aparent fără sens apărut în scenă va trebui să își găsească la un moment dat rostul, să devină parte a poveștii.

Viorel Ilișoi e meșter mai degrabă, decât spontan făurar. Recunoaște că scrie greu, chinuit, că transpiră zile la rând în (îm)potriveala cuvintelor. Se întâmplă ca uneori să nu sune bine. La propriu, pentru că scrisul trebuie să treacă și proba muzicalității, cuvintele se armonizează în sonoritatea potrivită, iar aici aliterația devine instrument nu doar foarte uzitat, dar și cu accente de perfecțiune.   

Are, mărturisește celor prezenți la lansarea de la Botoșani, sentimentul de meșteșug, de meșteșugar. Citește cu voce tare, potrivește fraza în notă muzicală. "Îmi trebuie o aliterație, să găsesc cinci cuvinte care să aibă vocală deschisă, de pildă. Când citești nu îți dai seama, dar, inconștient, unui cititor îi dă acea senzație plăcută".

Jurnalismul vremurilor noastre înseamnă în primul rând ritm, viteză, prime time, breaking news, ici-acolo câte un briefing, cuvinte cheie, tag, update. A scrie reportaj în această lume este ca și cum ai străbate o întindere ale cărei margini nu le ghicești.

În limba japoneză, kusamakura înseamnă călătorie, cuvântul fiind cunoscut datorită titlului unui roman excepţional al lui Natsume Soseki ("Kusamakura", apărut în 1906, publicat la noi în 1983, la Editura Univers). În haiku metafora kusamakura este consacrată drumului, trecerii senine a timpului. Tradus, însă, literal, cuvântul înseamnă "perna de iarbă". Şi ce poate fi mai frumos decât "perna de iarbă" care îţi îndestulează spiritul? Reportajele lui Viorel Ilișoi se găsesc aici, în această pernă de iarbă. De asta scriitura lui nu poate fi o simplă călătorie cu trenul, chiar și la clasa 1. Pentru că de acolo nu poți să simți iarba.

Viața culegătorilor de mere e banală. Traiul gunoierilor anost, iar despre tiriști nu auzi decât pe la știrile de noapte. Viorel Ilișoi a fost culegător de mere, gunoier, tirist. Am citit și ne-am minunat, am lăcrimat, am zâmbit, am râs în hohote chiar. Dar minunea nu vine numai din cuvânt, numai din frumusețea frazei, numai din umorul specific lui Viorel Ilișoi. Ci și din lumea nouă care se dezvăluie. Misiunea lui Ilișoi este să ne învețe să privim, să ne determine să vrem să aflăm, să nu întoarcem privirea atunci când alături, pe banca din tren, autobuz, parc sau la vreo terasă se așază un obez, un năpăstuit al sorții. Toți oamenii au nume, au destine, au curaj. Asta ne arată un reportaj bine scris.  

"Nu știu exact unde este linia care desparte literatura de reportaj. Scriu literatură ca un reporter și scriu reportaj ca un scriitor", spune Viorel-Ilișoi-care-trăiește-din-scris. Își alege singur subiectele, își plănuiește călătoriile. E o asumare, este o forțare a curajului sau un refuz de a străbate tărâmul buruienos al jurnalismului zilelor noastre? Și nu ne referim aici la ziariștii cei de fiecare zi, care trudesc la buna și corecta informare, ci la elita tabloidizată proțăpită în vârfului stogului mediatic și pe care nimeni nu mai reușește să o zdruncine.

Un neuropsihiatru ne dădea acum ceva ani un diagnostic: suferim de sindromul ogarului. Care aleargă (și este alergat) ca nu cumva să îi treacă prin minte că viața poate fi și frumoasă. Cât curaj ne trebuie (sau ne lipsește!) ca să ne oprim? Când nu vom mai fi ogari, când nu vom mai goni năuci prin viață vom înțelege care este diferența dintre călătorie și perna de iarbă. Vom înțelege că nu există oameni banali, ci vieți cu oameni în ele. Doar cunoscând oamenii, acceptându-le justificările, putem să ne înțelegem pe noi înșine.

"Eu cad în prăpastie dând din aripi", spunea Viorel Ilișoi. Și poate că ar fi fost un foarte potrivit titlu pentru cartea lui.


***

Între timp, "Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat/ 50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea,/ de-au rămas sugativele cu gura căscată, le curgeau/ balele în pahare. Și nimeni, nimeni n-a îndrăznit să rupă/ cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș/ s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i/ prin pori de atâta efort, de la flotările alea".

Vocea autorului se închircește în imaginea lui Dănuș epuizat, copleșit de dragostea pentru Nichita. Și pentru că, în scriitura lui Ilișoi, nimic nu rămâne la voia întâmplării, Dănuș tocmai i-a băut "paharul din față, cu nasture cu tot…".


***
Sâmbătă, 13 mai 2017, în spaţiul Galeriilor de Artă "Ştefan Luchian" Botoşani, a avut loc lansarea antologiei "Cele mai frumoase reportaje", de Viorel ILIȘOI. Prezentarea cărții: Maria Baciu și Florin Egner.
 


 





 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
709

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...

Șapte seri cu Mircea Oprea (V) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Miercuri, 6 Decembrie 2017
1050

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se &ici...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
611

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...